Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.27
Eleva JULA LARISA din clasa a IV-a C întreabă: De ce Iisus a fost răstignit între doi tâlhari?
RĂSPUNS: Prin faptul că Iisus a fost răstignit între doi tâlhari trebuie să înţelegem că misiunea Sa a fost de a-i mântui pe toţi oamenii păcătoşi, cu condiţia ca ei să dorească lucrul acesta. Din cei doi, se mântuieşte numai cel de-a dreapta, deoarece acesta îşi recunoaşte greşelile, pe când cel de-a stânga vrea să scape de pedeapsă. Iată ce ne relatează Sfântul Evanghelist Luca în această privinţă: “Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa zicând: Nu te temi de Dumnezeu că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (LUCA 23,39-44).
Mai trebuie ştiut căci Crucea reprezintă CUMPĂNA DREPTĂŢII. Tâlharii reprezintă omenirea la judecată. Tâlharul din dreapta Mântuitorului reprezintă oamenii, care, în timpul vieţii s-au căit de păcatele lor, le-au mărturisit preotului ca şi tâlhatul – Mântuitorului şi le-au ispăşit prin canon, ca şi tâlharul pe cruce şi au primit iertare de la Hristos, devenind demni de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Tâlharul de-a stânga îi reprezintă pe păcătoşii care, până în clipa morţii n-au dorit să se întoarcă la Dumnezeu, au murit nepocăiţi, adică nespovediţi, nu şi-au ispăşit păcatele prin canon şi devin demni de a intra în chinurile veşnice ale iadului.
Eleva SURDUCAN GABRIELA-DAIANA din clasa a VI-a A întreabă: Ce se întâmplă dacă un om nu se spovedeşte niciodată?
RĂSPUNS: Nu are nici o şansă de mântuire, deoarece el L-a refuzat pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care a întemeiat această Sfântă Taină.
Elevul PODINĂ BENJAMIN din clasa a II-a A întreabă: Ce ne puteţi spune despre regele Irod?
RASPUNS: Irod “monstrul fără milă” – cum l-a batjocorit Iosif Flaviu a fost “mare”, nu pentru anumite merite şi însuşiri, ci datorită îndelungatei domnii de 38 de ani, sau, mai degrabă, pentru că de el se leagă vremea naşterii lui Iisus, fiind deci unul din contemporanii Săi, şi încă unul de vază. N-a strălucit cu nimic mai mult decât alţii împăraţi, decât prin crime, ca atâţia regi blestemaţi de care ne aminteşte istoria tuturor timpurilor. Cert, un alt împărat – OCTAVIAN AUGUST – nu exagera cu nimic în jocul său de cuvinte când, scârbit de cruzimea “monstrului fără milă” spunea că ar fi fost de o mie de ori mai fericit dacă ar fi fost “porcul, nu fiul lui Irod”.
Ambiţios şi crud, orgolios şi însetat de onoruri, darnic cu străinii, dar aspru cu supuşii, mândru faţă de evrei, dar umil şi slugarnic faţă de romani, cu urechea surdă la neajunsurile supuşilor, dar cu punga deschisă înaintea stăpânilor, Irod rămâne în istorie un simbol şi o măsură. A fost mai întâi guvernator al Galileii, căpătând încrederea preotului-rege Hircan haşmoneul. În semn de recunoştinţă se căsătoreşte cu Mariamna, nepoata acestuia [COPĂCEANU, Emanuel - FIUL LUI DUMNEZEU - Editura ALL Bucureşti; pag. 269]. Închinător şi legii mozaice, nu se dă în lături să aducă jertfe şi zeilor din Capitoliul Romei, având în buzunar investitura de rege al Iudeii pe care Octavian Antoniu a semnat-o în schimbul unor daruri greu de preţuit astăzi. Darurile acestea vor fi aduse an de an iar cezarii Romei nu vor fi uitaţi nici pe patul de moarte al marelui tiran.
După modelul stăpânitorilor îşi încropi o oaste personală, bine hrănită, dar mai ales bine plătită căreia Antoniu îi mai adaugă două legiuni de romani comandate de uşuratecul Sossius şi iată-l pe Irod rege după chipul şi asemănarea cezarilor Romei [Ibidem, pag. 270]. Avea doar 33 de ani, dar era stăpânit de ambiţii mari şi ros de visuri măreţe. Avea nevoie de o capitală mare şi o alta mai mare ca Ierusalimul nu era. Cum nu-l putuse cuceri singur, i-a chemat în ajutor pe romani. Treisprezece legiuni bine înarmate, dar şi mai bine plătite, au trecut oraşul prin foc şi sabie. Şi iată-l pe Irod rege peste un oraş pustiit, sărăcit şi îndurerat de puterea şi purtarea tiranului.
A fost o victorie fără glorie în urma căreia şi-a asigurat o capitală, asigurându-şi în acelaşi timp şi ura şi dispreţul supuşilor. Din păcate tiranii n-au înţeles asta, niciodată [Idem]. Cei care într-un fel sau altul, i-au stat de-a curmezişul, trebuiau să plătească. Şi vremea soroacelor şi a socotelilor venise. Avea nevoie de daruri pentru Roma şi foştii adversari aveau mai multe decât el…iar dregătorii romani aveau o lăcomie fără margini şi greu de potolit. Regele Antigon îi fusese potrivnic; a venit vremea să plătească şi regele a plătit cu capul, executat în piaţa publică ca să înfricoşeze şi pe alţii.
Abuzurile, jafurile şi confiscările continuă, căci “monstrul fără milă” vrea să se îmbogăţească cu orice chip. Bogăţia lui Irod creşte de la un an la altul, spre nedumerirea supuşilor şi bucuria stăpânitorilor [Idem]…. Irod şi-a socotit, tot timpul domniei scaunul în primejdie şi viaţa ameninţată. De aceea a ucis tot timpul: a ucis cu ştiinţă şi cu premeditare, a ucis la vreme de mânie şi la vreme de petrecere, a ucis şi la vreme de boală, uitând că el era mai aproape de moarte decât închipuiţii duşmani. A iubit vărsarea de sânge, crima cu o sălbăticie de om bolnav. Nu l-a înduioşat nici o lacrimă şi până la inima lui n-a ajuns nici un suspin şi nici o durere [Ibidem, pag. 270-271].
Aristobul era numai de 18 ani şi era în slujba de mare pontif al templului. Îi era cumnat după soţie. Părea – sau poate chiar era – un tânăr demn şi capabil şi care se bucura simpatia şi încrederea multora. Dar aceasta a fost spre nefericirea lui, Irod socotindu-l vrăşmaş şi uzurpator. Voia să scape de el, dar să nu trezească bănuieli. Aristobul trebuia înlăturat, dar nu oricum…, a fost găsit mort în apele sfinţite ale templului, lăsând să se creadă că a fost o nefericită întâmplare [Ibidem, pag. 271].
Primejdia nu venea însă numai din partea pontifului plin de candorile adolescenţei şi farmecul tinereţii: bătrâneţea lui Hircan era tot atât de primejdioasă. Hircan era bunicul lui Aristobul. Trecuse de 80 de ani şi fusese rege şi preot al templului îndelungată vreme. Dar Hircan era asmoneu şi se temea ca asmoneii să nu emită pretenţii asupra scaunului domnesc. Fireşte, teama a însemnat o pricină serioasă ca noul pretendent să-şi găsească liniştea alături de tânărul nepot. Tinerii rabini Iuda Iarifai şi Matei Marguloti – aflaţi în mare cinste – au fost arşi de vii în piaţa publică pentru căci cutezaseră să dea jos vulturul roman de pe poarta templului şi-l aruncaseră în foc [Idem]. <<va urma>>
de Preot Gheorghe Salagian
Articole asemanatoare:
Citatul Săptămînii
SINAXAR ORTODOX
SANATATEA NOASTRA
Ajutati-l pe Siluan !
Ioana Miruna Enache
Ioana Maria are nevoie de noi !
Ajutati-l pe Andrei!
