Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.33

“Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei pe Maria drept femeia ta, fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt; ea va naşte Fiu, Căruia tu îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (MATEI 1,20-21). La evrei logodna nu era o simplă promisiune, ci un legământ sacru (sfânt) cu putere legală. Numele “Iisus” înseamnă “Domnul este Cel ce dă mântuirea” [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI - 2001].

“Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a spus de Domnul prin profetul ce zice: Iată fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu şi-L vor chema cu numele Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (MATEI 1,22-23) [Idem]. “Şi trezindu-se Iosif din somn, a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe femeia sa” (MATEI 1,24) [Idem]. “Şi nu a cunoscut-o până ce ea L-a născut pe Fiul ei. Şi I-au pus Acestuia numele Iisus” (MATEI 1,25). În limbaj biblic: a cunoaşte (o femeie), înseamnă a avea legături trupeşti cu ea (în vederea procreaţiei). Evanghelistul e preocupat aici numai de faptul că Iisus S-a născut din Fecioară (prin zămislirea de la Duhul Sfânt). Textul de faţă nu atestă în mod explicit PURUREA FECIORIA MAICII DOMNULUI, aşa cum reiese din textul Evangheliilor şi din Tradiţia Bisericii, dar nici nu o infirmă. Adverbul-prepoziţie “heos – până, până ce, până când”, are şi semnificaţia de continuitate, perpetuitate. Verbul care o precede “nouk eghinosken – nu a cunoscut-o”, exprimă o acţiune care nu se termină, care nu are capăt. Acest adevăr reiese din următoarele texte biblice: “Iar Micol, fiica lui Saul, nu a avut nici un copil până în ziua în care a murit” (2 REGI 6,23), acest fel de exprimare nu ne poate duce cu gândul, că după ce a murit, a avut copii; “Zis-a Domnul către Domnul meu: Şezi de-a dreapta Mea până ce-i voi pune pe vrăşmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (PSALM 109,1), asta nu înseamnă că după ce-i va pune pe vrăşmaşi aşternut picioarelor, Hristos nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui; “Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (MATEI 28,20), lucru care nu poate însemna că după sfârşitul veacurilor Hristos nu va mai fi cu noi. În urma exemplelor relatate, rezultă fără echivoc că textul de faţă nu implică o legătură maritală între Iosif şi Maria, nici înainte şi nici după naşterea lui Iisus Hristos [Idem].

“Iar dacă-n zilele regelui Irod S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este Cel ce S-a născut rege al Iudeilor? Că-n Răsărit văzutu-I-am steaua şi am venit să I ne închinăm” (MATEI 2,1-2). Regele Irod era Irod cel Mare (Idumeul), rege al iudeilor şi vasal Romei. Ocupând tronul prin uzurpare şi crimă, principala lui grijă de-a lungul celor 33 ani de domnie, a fost aceea de a nu şi-l pierde; bântuit de bănuieli, nu a ezitat să-şi ucidă doi din cei zece fii ai săi [Idem]. Magii de la Răsărit erau înţelepţi ce se ocupau cu astrologia; după tradiţie erau din părţile Persiei sau Arabiei [Idem]. Noul-Născut era definit drept rege prin naştere (în fapt descendent al lui David), ceea ce va stârni reacţia lui Irod [Idem].

“Şi auzind acestea, regele Irod s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el” (MATEI 2,3) [Idem]. Nu s-a tulburat Ierusalimul ca oraş, ci locuitorii din Ierusalim, căci la o astfel de veste, cunoscându-şi bine conducătorul, s-au aşteptat la o mare vărsare de sânge din partea lui Irod, eveniment care se va petrece prin uciderea pruncilor de la doi ani în jos, după cum vom vedea. “Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, i-a întrebat: Unde este să se nască Hristos?, iar ei au zis: în Betleemul Iudeii, că aşa este scris prin profetul: Şi tu, Betleeme din pământul lui Iuda, nicicum nu eşti mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Cârmuitorul Care-l va păstori pe poporul Meu Israel” (MATEI 2,4-6) [Idem]. Aici, Sfântul Evanghelist Matei îl citează pe proorocul Miheia, care zice: “Iar tu, Betleeme, casa Efratei, mic eşti a fi între miile lui Iuda; dar din tine Cineva Îmi va ieşi în Israel să-i fie lui Cârmuitor; ieşirile Lui erau dintru-nceput, din zilele veacului” (MIHEIA 1,1). Aceasta este o profeţie din Vechiul Testament, clară, asupra locului unde Se va naşte Mesia: localitatea Betleem, căreia i se spunea şi Efrata. “Casa Efratei” se referă la faptul că Efrata a fost de la început o localitate de sine stătătoare după cum reiese din următorul verset biblic: “Iar dacă a murit, Rahela a fost îngropată în apropiere de calea ce duce la Efrata, adică la Betleem” (FACERE 35,19). Efrata era localitate la început distinctă de Betleem, apoi confundată cu acesta prin faptul că un grup de efrateni s-a strămutat la Betleem, nu departe de Rama, nume legat de cel al Rahelei [Idem].

Expresia “mic eşti a fi”, arată că Betleemul deşi va deveni celebru prin Naşterea lui Iisus, el nu va deveni, în sine un oraş mare [Idem]. Fraza în care Iisus este numit CÂRMUITOR, este o frază cu o mare încărcătură dogmatică, susţinută de o gramatică pe măsură. Cel ce va ieşi (Se va naşte) din Betleem o va face cu faţa spre Dumnezeu, ca Unul Care-I este familiar şi în a Cărui naştere Însuşi Dumnezeu este implicat. Pe de altă parte, în continuare, prepoziţia “în” (întru) urmată de un dativ, denotă că Israel va fi cârmuit din propriul său interior de către Cel ce Se va naşte şi din el; dumnezeirea lui Mesia, …e completată şi de omenitatea Sa, implicată aici [Idem].

Prin expresia “din zilele veacului” trebuie să înţelegem faptul istoric şi geografic al lui Mesia Care îşi are obârşiile (ieşirile) în acel început de care va vorbi Evanghelistul Ioan în celebrul său prolog (IOAN 1,1) [Idem], din care reiese căci Hristos – ca Dumnezeu este VEŞNIC. “Atunci Irod i-a chemat în taină pe magi şi a aflat limpede de la ei vremea când li se arătase steaua” (MATEI 2,7) [Idem]. “Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă-L veţi afla, daţi-mi şi mie de veste, pentru ca să vin şi eu să mă închin Lui” (MATEI 2,8) [Idem]. “Iar ei, ascultând pe rege, au plecat; şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra locului unde era Pruncul” (MATEI 2,9) [Idem]. “Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare” (MATEI 2,10) [Idem]. “Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; şi căzând la pământ I s-au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă” (MATEI 2,11). După Sfinţii Părinţi, aceste trei daruri sunt trei simboluri, atfel: aurul – regalitatea, tămâia – dumnezeirea; smirna – suferinţa prin Patimi [Idem]. “Dar luând prin vis înştiinţare să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (MATEI 2,12) [Idem].

Eleva CODESCU BIANCA din clasa a VII-a A, întreabă:

De ce există mai multe reigii?
RĂSPUNS: La început a fost o singură Religie (căci cuvântul religie înseamnă legătură) şi anume RELIGIA PRIMORDIALĂ, cea din Eden, când, exista o strânsă legătură între Dumnezeu şi Adam, înainte de căderea în păcatul strămoşesc. După căderea în păcatul strămoşesc, mintea oamenilor s-a întunecat prin lucrarea diavolului şi ei au căzut în idolatrie, adică li-au conceput dumnezei în mintea lor, pe care i-au reprezentat în tot felul de satatui. Văzând acest lucru, Dumnezeu l-a ales în chip minunat pe Avraam, pe care l-a făcut părintele poporului ales – evreu, care se trage din Iacov, nepot al lui Avraam, prin care Dumnezeu a menţinut trează credinţa în El, până la Naşterea Fiului Său, Care a întemeiat prin moartea şi Învierea Sa Biserica Creştină.

Cu timpul, din Biserica Creştină, prin invidia şi lucrarea diavolului, care nu doreşte mântuirea credincioşilor, s-au desprins, începând cu Schisma cea Mare de la 1054 diverse ramuri creştine, atât din interes, cum s-a întemeiat Biserica Catolică având la bază primatul papal, adică toată puterea bisericească este a papei, precum şi prin lupta împotriva abuzurilor papalităţii – întemeindu-se bisericile protestante şi reformate, precum, mai târziu, cultele neo-protestante, care, nici nu au cunoscut Dreapta Credinţă (ORTODOXIA).

Cum S-a hotărât Dumnezeu să facă cerul şi pământul?
RĂSPUNS: Din iubire.

Elevul APAI CLAUDIU din clasa a VII-a B, întreabă:

De ce sunt unele religii care nu îi dau voie preotului să se căsătorească?
RASPUNS: Biserica Romano-Catolică interzice căsătoria preotului. Aceasta pentru ca preotul să poată fi mutat mult mai uşor dintr-o parohie în alta, după nevoile Bisericii. Interzicerea dreptului preotului de a se căsători este în contradicţie cu învăţătura Bisericii Primare, când şi episcopii se puteau căsători.

Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, la care au participat şi reprezentanţi a Bisericii Apusene, au respins propunerea episcopului Osiu de Cordoba de a interzice preotului dreptul la căsătorie. La Sinod s-a hotărât că preoţii care vor să se căsătorească, au acest drept, dar să se căsătorească înainte de hirotonirea (sfinţirea ) de diacon, care este prima treaptă a preoţiei. Şi în Biserica Ortodoxă este interzisă căsătoria clericilor după hirotonie, dar nu înainte de hirotonie.

În Biserica Ortodoxă preoţii pot să fie şi necăsătoriţi, dar numai dacă vor, Biserica nu-i obligă, în schimb Biserica Catolică îi obligă. De la Sinodul II Trulan (692), care este o continuare a Sinodului VI Ecumenic de la 680-681 s-a hotărât ca episcopii să fie aleşi din rândul preoţilor călugări.

De ce Dumnezeu nu îl ucide pe Antihrist?
RĂSPUNS: El dă posibilitatea creştinilor celor de pe urmă să se sfinţească mult mai tare ca cei dintâi creştini, în această luptă cu Antihrist.

Elevii MUREŞAN NADIA şi FILIP BOGDAN din clasa a III-a A, întreabă:

Cine L-a născut pe Dumnezeu?
RĂSPUNS: Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl este veşnic, nenăscut, nu are început şi nu va avea sfârşit; Îl naşte din veci pe Fiul şi Îl purcede din veci pe Duhul Sfânt. Fiul, ca Dumnezeu este născut din veci din Tată fără mamă, iar ca Om, născut în timp din mamă fără tată – naştere mai presus de fire. Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl. Cum Fiul, ca Dumnezeu este născut din veci din Tatăl şi Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl, mintea omenească nu poate explica. Acetea sunt nişte adevăruri pe care noi le acceptăm prin credinţă.

Despre naşterea Fiului din veci din Tatăl, Însuşi Mântuitorul zice: “Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut” (IOAN 1,18) [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD...; BUCUREŞTI 2001].

Despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, tot Fiul zice: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (IOAN 15,26).

PURCEDEREA este mişcarea prin care Duhul Sfânt izvoreşte din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, într-o permanentă comuniune treimică. Duhul Sfânt este şi Duhul Adevărului, pentru că prin El şi prin lucrarea Sa în lume cunoaştem adevărul total despre Dumnezeu. Acest verset a fost textul fundamental pentru elaborarea şi formularea articolului 8 din Simbolul de Credinţă: “Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Carele a grăit prin prooroci [Idem].

Cine a făcut Biserica?
RĂSPUNS: Bisericile ca şi clădiri au fost contruite de oameni. Biserica ca şi instituţie a fost întemeiată de Iisus Hristos prin Duhul Sfânt la 50 de zile după Învierea Domnului, când Duhul Sfânt S-a coborât în chipul limbilor de foc peste Sfinţii Apostoli, sărbătoare numită în popor Rusalii, iar din punct de vedere teologic, ea se numeşte CINCIZECIME. CINCIZECIMEA constituie nu numai originea Bisericii, ci şi modelul ei, deoarece erau prezenţi în jurul Apostolilor, în adunare şi cei dintâi ucenici creştini [BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion - DICŢIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXĂ DE LA A LA Z - Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte IUSTIN, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI - 1981; pag. 99].

Cine a creat icoanele?
RĂSPUNS: Înainte de a răspunde la această întrebare, să ştiţi că ICOANA este o imagine sacră (sfântă), în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt, cu putinţă de zugrăvit, datorită trupului pe care l-au avut, Cărora Li se aduce închinare sau cinstire, după principiul: cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoană.

Ca reprezentare picturală, (făcută de om), icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic şi arheologic, dar ea nu aparţine artei sacre, ci cultului Bisericii, împreună cu Sfânta Scriptură şi Sfintele Taine. Ea nu este un ornament, un tablou sau o reprezentare figurativă, ci comunicarea vizuală a realităţii invizibile divine (dumnezeeşti), manifestată în timp şi spaţiu. De aceea, contemplarea vizuală, ca şi mărturisirea orală sau mesajul scris, are aceeaşi valoare pentru misterul lui Dumnezeu revelat în istoria mântuirii. Pentru mărturisirea ortodoxă, temeiul icoanei sau a reprezentării simbolice este realitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu: “Şi Cuvântul S-a făcut trup (IOAN 1,14). Icoana este o CONSECINŢĂ A ÎNTRUPĂRII, deoarece Iisus Hristos este CHIPUL LUI DUMNEZEU CEL NEVĂZUT [Idem, pag. 201], după cum zice Sfântul Apostol Pavel: “El este chipul nevăzutului Dumnezeu, Întâi-Născut a toată zidirea” (COLOSENI 1,15) [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD...].  <<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

Articole asemanatoare:

1. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.32
2. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.36
3. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.27
4. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.29
5. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.49