Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.42

Elevele SABO ROXANA-GEORGIANA şi CHIŞ ADINA din clasa a VIII-a A de la Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu” din Satu-Mare întreabă:

De ce icoana este considerată fereastră spre cer?
RĂSPUNS: În Sfânta Scriptură citim că, la facerea omului, Dumnezeu S-a sfătuit şi a zis: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră… Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său…” (FACERE 1,26-27), adică după icoana Sa, pentru că “icoană” înseamnă “chip”, “imagine”, iar icoana (chipul) lui Dumnezeu după care l-a făcut pe om este modul lui de a fi: Unul în fiinţă, dar Treime de Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în comuniune deplină de iubire şi de viaţă. Această icoană – a Sfintei Treimi – nu poate fi înţeleasă cu mintea, nici descrisă sau reprezentată; omul însuşi era menit să o arate prin viaţa lui, ca într-o oglindă, în măsura unirii şi asemănării sale treptate cu Dumnezeu [PASTORALA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CĂTRE CLERUL ŞI CREDINCIOŞII CREŞTINI DIN PATRIARHIA ROMÂNĂ LA DUMINICA ORTODOXIEI DIN ANUL DOMNULUI 2010; pag. 2].

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos este “Icoana Tatălui” (2 CORINTENI 4,4) [Ibidem, pag. 3]. Acestea sunt motivele pentru care icoana este considerată fereastră spre cer. Chipul te duce la prototip.

Icoana este fereastră spre cer doar prin sfinţire?
RĂSPUNS: Da. Prin sfinţire ea se încarcă de har, adică energie dumnezeiască necreată. Aşa icoanele devin făcătoare de minuni.

A fura o icoană din biserică este un păcat mai mare decât crima?
RĂSPUNS: Porunca a VI-a din Decalog (cele 10 Porunci dumnezeieşti) interzice crima, iar porunca a VIII-a interzice furtul. Ambele porunci sunt date de către Dumnezeu, iar încălcarea lor este păcat. A fura de la un om este păcat, dar să furi o icoană din biserică? Numai că icoana furată o poţi restitui, dar viaţa curmată, nu. Ambele sunt păcate grave, dar crima este de o gravitate foarte mare, deoarece viaţa omului, odată luată, nu o mai poţi reda.

Eleva BARBUR VLADIANA tot din clasa a VIII-a A, de la aceeaşi şcoală întreabă:

De ce unii consideră icoana idol?
RĂSPUNS: Cei ce “creştini” numindu-se, mai luptă astăzi împotriva icoanelor, fie dispreţuindu-le, fie ignorându-le, dovedesc că nu cred în întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci trăiesc după omul cel vechi (EFESENI 4,22; COLOSENI 3,9), ca şi când Hristos nu a venit şi nu L-au văzut, deci nu-I urmează Lui. Ei dispreţuiesc şi pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, care L-au cinstit pe Hristos şi L-au primit în ei, sfinţindu-se în Duhul Sfânt (ROMANI 15,16), Cel ce de-a pururi rămâne în ei (IOAN 14,17), reprezentat prin aureola Sfinţilor, fără de care nici o icoană nu se pictează. Cine nu are icoane se îndepărtează de toţi aceştia şi de sfinţenia vieţii! Noi însă să cinstim cu evlavie sfintele icoane, nu închinându-ne lemnului şi materiei, ci lui Hristos Însuşi şi Sfinţilor care-L poartă în ei pe veci. Astfel ne umplem şi noi de Duhul Sfânt şi ne sfinţim în comuniune cu ei [Ibidem, pag. 4]. Dacă am considera icoana idol, cum fac unii, tot aşa am putea considera şi Biblia, dar la Biblie toţi îi spun Sfânta Scriptură. Ce este sfânt în Biblie: coperţile, hârtia, cerneala, sau Cuvântul lui Dumnezeu din ea? La această întrebare toţi vor răspunde: Biblia este sfântă pentru că în ea găsim Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu în scris, icoana este Cuvântul lui Dumnezeu în imagine, toate fiind ziditoare de suflet.

De unde ştiu oamenii cum arată Hristos?
RĂSPUNS: Dacă Hristos prin întrupare S-a făcut Om, înseamnă că a trăit între oameni, care i-au văzut şi chipul. Chipul Său a fost imprimat când îşi ducea crucea pe mahrama Sfintei Veronica. Icona pe de altă parte nu are menirea de a scoate în evidenţă trăsăturile trupeşti a Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfinţilor, ci pe cele duhovniceşti din trup.

De ce icoana ortodoxă nu este ţipătoare la culoare?
RĂSPUNS: Icoana ortodoxă are menirea de a scoate în evidenţă virtutea smereniei, nu păcatul mândriei.

Eleva COPIL DENISA din clasa a VIII-a A, întreabă:

De ce Maica Domnului umbla cu capul acoperit?
RĂSPUNS: Iată ce zice Sfântul Apostol Pavel: “Vreau însă ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos este Dumnezeu (O ierarhie a autorităţii, nu a sfinţeniei. În următoarele opt versete, cuvântul “cap” e folosit în jocul dintre două înţelesuri: acela de parte anatomică a corpului şi acela de conducător, şef, superior, întâistătător).

Orice bărbat care se roagă sau profetizează (adică învaţă) având capul acoperit, îşi face capul de ruşine; iar orice femeie care se roagă sau profetizează cu capul neacoperit, îşi face capul de ruşine – căci tot una este ca şi cum ar fi rasă. Căci o femeie care nu se acoperă cu văl, atunci să se tundă! Dar dacă pentru o femeie e ruşinos să se tundă sau să se radă, atunci să-şi pună văl! Bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, de vreme ce el este chip şi slavă a lui Dumnezeu; dar femeia este slava bărbatului – pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat, şi pentru că nu bărbatul a fost zidit pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea femeia e datoare să aibă văl (ca semn de autoritate) pe capul său de dragul îngerilor (Este vorba de îngerii care participă nevăzut la slujbele religioase) (1 CORINTENI 11,3-10) [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD...]. Maica Domnului este prototipul femeii creştine.

Elevele ZELIG MARIA şi IUHAS MĂDĂLINA din clasa a VII-a A de la Şcoala cu clasele I-VIII “Avram Iancu” Satu-Mare, întreabă:

Ce ne puteţi spune despre minunea vindecării slăbănogului din Capernaum?
RĂSPUNS: Ca să putem înţelege semnificaţia acestei minuni, va trebui mai întâi să cunoaştem conţinutul pericopei evanghelice a minunii. Pe larg, această minune o găsim în Sfânta Evanghelie de la MARCU 2,1-12, care are următorul conţinut: “Şi după câteva zile a intrat (Iisus) iarăşi în Capernaum şi s-a auzit că este acasă. Şi s-au adunat atât de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii; şi le grăia lor Cuvântul. Şi au venit la El aducându-I un slăbănog pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei să se apropie de El din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură au lăsat în jos patul în care era slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate fie păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte acesta astfel? El blasfemiază. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu Duhul Său că aşa cugetau ei în sinea lor, le-a zis: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne, a-i zice slăbănogului: Iertate fie-ţi păcatele!, sau a-i zice: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte păcatele pe pământ, i-a zis slăbănogului: Ţie-ţi spun: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta! Şi el de-ndată s-a ridicat şi, luându-şi patul, a ieşit afară de faţă cu toţi, încât toţi erau uimiţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri niciodată n-am văzut” (MARCU 2,1-12)[BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD...].

Ce învăţături religios-morale putem extrage din relatatea acestei minuni?
RĂSPUNS: Minunea vindecării slăbănogului scoate în evidenţă datoria noastră de a ne ruga pentru aproapele, de a-l ajuta la nevoi, dar şi puterea credinţei şi a prieteniei. Când au văzut mulţimea adunată în jurul casei în care Se afla Iisus şi uşa blocată de oamenii ce voiau să-L vadă şi să-l audă, cei patru prieteni nu s-au descurajat, întrucât credinţa nu cedează niciodată, ci perseverează. Astfel, vindecarea acestui slăbănog nu este o răsplată a ostenelii sale, ci pentru că Iisus Hristos-Dumnezeu, a văzut credinţa celor patru şi puterea prieteniei dintre ei. Căci dacă ei nu ar fi avut credinţă şi nu l-ar fi iubit pe prietenul lor, ei nu s-ar fi ostenit cu cel bolnav pentru a-l aduce în faţa Mântuitorului. Iisus le-a văzut deci de îndată credinţa şi s-a milostivit de prietenul lor; dar El a văzut şi altceva. Când cei patru s-au hotărât să meargă să vadă pe Hristos, ei şi-au amintit şi de prietenul lor care nu putea merge. Ei şi-au făcut timp şi pentru acela şi s-au hotărât să facă un efort în plus, ca să îl aducă şi pe el la Iisus.

Dumnezeu iubeşte pe astfel de oameni. Aşadar, cel mai mare serviciu pe care i-l putem face cuiva este să-l aducem şi pe el în faţa lui Hristos. Dumnezeu, Care a vindecat pe slăbănogul din Capernaum face minuni cu toţi credincioşii care aleargă la El cu dreaptă credinţă şi rugăciune fierbinte. Prietenia de care au dat dovadă tovarăşii slăbănogului este o pildă de iubire creştină pentru noi, îndemnându-ne să ne iubim aproapele şi să ne rugăm pentru el. Adevăratul prieten este cel ce nu rămâne indiferent, ci se implică sufleteşte. Prietenia adevărată se vede la vreme de necaz, de cumpănă în viaţa cuiva. Aceşti patru tineri au arătat lumii întregi că adevărata credinţă nu este o simplă încercare de apropiere de Hristos, ci este un efort continuu, fiindcă Împărăţia Cerurilor se ia numai prin nevoinţe [MUHA, Camelia - RELIGIE CREŞTIN-ORTODOXĂ - caiet pentru elevi,cadre didactice şi părinţi; clasa a VII-a; Editura Sf. Mina - 2008; pag. 20-21].

Ce putem înţelege prin cuvâtul “slăbănog”?
RĂSPUNS: Infirm, paralitic, bolnav [Ibidem, pag. 20.].

Unde se află oraşul Capernaum?
RĂSPUNS: Capernaumul este o localitate din Israel, astăzi în ruine, în care a copilărit Mântuitorul Hristos [Idem]. Capernaum se talcuieste “Casa mangaietorului”.

Ce trebuie să reţinem din această relatare evanghelică?
RĂSPUNS: O prietenie între oameni este adevărată atunci când suntem în primul rând prieteni ai lui Hristos, când respectăm cuvântul Său şi îl împlinim [Ibidem, pag. 21].

Ce mai trebuie să aflăm din această relatare evanghelică?
RĂSPUNS: “Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el, aflat-a comoară” (ÎNŢELEPCIUNEA LUI ISUS SIRAH 6,14) [Idem].

Cum l-au putut lăsa cei patru pe slăbănog înaintea lui Iisus prin acoperişul casei?
RĂSPUNS: Acoperişul era în formă de terasă, aşa cum îl au casele din ţările calde [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD...].

Ce învăţături religios-morale mai putem desprinde din această pericopă evanghelică?
RĂSPUNS: -1. Locuitorii din Capernaum n-au aşteptat sâmbăta, când Domnul obişnuia să vorbească în sinagogă. Ei s-au grăbit spre casa unde descinse Domnul; căci prezenţa Sa deşteptase în ei dorul de a-L mai vedea şi auzi [PAPACOSTA, Serafim - MINUNILE DOMNULUI - CARTE DE PREDICI; Editura REÎNTREGIREA - Alba Iulia; 2001; pag. 127];
-2. Mulţimea a dovedit o dispoziţie rea, care a silit pe cei patru să recurgă la un mijloc atât de neobişnuit şi greu, ca să ducă până la capăt lucrarea lor de dragoste [Ibidem, pag. 130]. Credinţa celor patru strălucea nu numai în ochii atotvăzători ai Domnului, ci şi în ochii tuturor celor de faţă [Ibidem]. Aeastă pericopă evanghelică este un foarte bun argument pentru botezul copiilor. Dacă Iisus, pe baza credinţei celor patru prieteni, i-a iertat păcatele slăbănogului, oare pe baza credinţei mărturisite de naşi, nu poate să ierte prin Botez, păcatul strămoşesc? Prin această vindecare, slăbănogul – care era un cadavru viu – a fost născut din nou, atât trupeşte – prin vindecare, cât şi sufleteşte – prin iertarea păcatelor.

Avem o lecţie intitulată: “Hristos, Lumina lumii: Vindecarea orbului din naştere”. Cum ne puteţi explica această minune?
RĂSPUNS: Această minune este de o importanţă foarte mare pentru noi creştinii. Datorită importanţei ei, Sfântul Evanghelist Ioan îi dedică capitolul 9 în întregime. Această minune nu constă în vindecarea unui orb care şi-a pierdut lumina ochilor în urma unei boli postgenitale [PAPACOSTA, Serafim - MINUNILE DOMNULUI - CARTE DE PREDICI; Editura REÎNTREGIREA; Alba Iulia - 2001; pag. 194] (adică după naştere). Ea constă în vindecarea unui orb din naştere, orb care, din întunericul vieţii embrionare a ieşit în alt întuneric, care nu i-a îngăduit vreodată să vadă lumina soarelui [Idem]. Minunea s-a întâmplat în Ierusalim, oraşul cel sfânt… .[Ibidem, pag. 195].

Iată cum începe Evanghelistul Ioan relatarea sa: “Şi trecând pe acolo, a văzut un orb din naştere” (IOAN 9,1) [Idem]. Domnul a mers de bună voie spre acea cetate, căci El a văzut un orb, nu orbul i-a ieşit în cale. A văzut un orb din naştere [Idem]. Mai înainte ca Domnul să adreseze vreun cuvânt orbului, ucenicii au ridicat o problemă destul de spinoasă pentru tâlcuitorii din vremea lor (tâlcuitorii fiind cei ce ştiau cum să interpreteze Sfânta Scriptură a Vechiului Testament). L-au întrebat pe El Ucenicii Lui, zicând: “Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (IOAN 9,2). Ucenicii, potrivit cu ideile de atunci ale iudeilor, credeau că această nenorocire este o pedeapsă pentru vreo vină mare [Idem]. Ei aveau poate în vedere cuvintele Sfintei Scripturi: “Eu sunt Domnul Dumnezeu – Care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor, care Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam” (IEŞIRE 20,5). De aceea poate au crezut că omul se născuse orb în urma păcatelor părinţilor săi.

Este adevărat că de multe ori păcatele părinţilor au rezultate rele asupra sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a copiilor [Ibidem, pag. 197]. Răspunsul lui Iisus a fost următorul: “Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el” (IOAN 9,3). Cu aceste cuvinte Domnul desigur nu vrea să spună că orbul şi părinţii lui erau cu totul lipsiţi de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Greşise şi el şi părinţii lui, dar orbirea nu-i venea de acolo” [Idem]. Neputinţele şi necazurile nu sunt întotdeauna pedepse pentru păcat, fiindcă mulţi oameni trec prin necazuri mari, deşi nu sunt mai răi decât alţi păcătoşi. Exemplul lui Iov şi al altor bărbaţi sfinţi, care au întâmpinat necazuri mari, dovedeşte că suferă mai mult cei drepţi. Şi este cu totul lipsită de sprijin ideea care circulă până astăzi, că cei ce suferă necazuri mari, sunt mari păcătoşi, căci cel suferind este un om rău [Ibidem, pag. 197-198].

În al doilea rând, suferinţele sunt trimise şi “ca să se arate lucrările lui Dumnezeu” în cel suferind. Mai departe Iisus zice: “Eu trebuie să lucrez lucrul Celui Ce M-a trimis, cât timp este zi; vine noaptea în care nimeni nu mai poate lucra. Cât timp sunt în lume, Eu sunt lumina lumii” (IOAN 9,4-5). Se pare că Domnul a spus aceste cuvinte la apusul soarelui. El avea în vedere că oamenii muncesc în timpul zilei, dar încetează lucrurile lor odată cu seara [Ibidem, pag. 200]. “Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”, zice Domnul. Pentru Domnul încetarea lucrării Sale în timpul nopţii are următorul înţeles: că după moartea şi Înălţarea Sa la cer va secera ce a semănat în timpul activităţii Sale pe pământ (IOAN 4,38) [Ibidem, pag. 201].

Felul vindecării orbului este excepţional. Sfântul Evanghelist îl expune aşa: “Acestea zicând (Iisus) a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi a zis: mergi de te spală la scădătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând” (IOAN 9,6-7) [Idem]. Printre amănuntele surprinzătoare ale acestei minuni, ne impresionează în mod special faptul că Iisus Hristos a întrebuinţat tină pentru a unge ochii orbului, căci tina… orbeşte şi pe cei sănătoşi; dar important este faptul că puterea dumnezeiască vindecă şi prin lucruri care sunt direct contraindicate [Ibidem, pag. 202-203]. Urmează convorbirea fariseilor cu vecinii orbului.

Ce ne mai puteţi spune despre însemnătatea minunii vindecării orbului din naştere?
RĂSPUNS: Iată ce zice Sfântul Evanghelist Ioan: “Vecinii şi cei ce văzuseră că el fusese mai întâi orb, ziceau: Nu este el acela care şedea şi cerşea?” (IOAN 9,8). Fiind vecini cu orbul, ei ştiau că se născuse orb. Acum îl văd cu ochii sănătoşi şi se întreabă nelămuriţi: nu este acesta orbul care şedea şi cerea pomană? [PAPACOSTA, Serafim - MINUNILE DOMNULUI - CARTE DE PREDICI; Editura REÎNTREGIREA - Alba Iulia 2001; pag. 205]. Orbul spune adevărul: “Eu sunt” (IOAN 9,9) [Idem].

A doua întrebare pe care o pun cunoscuţii orbului a fost: “Cum i s-au deschis ochii? A răspuns acela şi a zis: un om Care Se numeşte Iisus a făcut tină şi mi-a uns ochii şi mi-a zis: du-te la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. I-au zis, deci, lui: unde este Acela? Iar el a zis: nu ştiu” (IOAN 9,10-12). După ce orbul a dat mărturie despre identitatea lui, ei nu se mai îndoiesc, ci îl întreabă cum s-a făcut minunea, de i s-au deschis ochii, iar cel ce fusese orb, cu îndrăzneală şi cu sinceritate expune pe scurt minunea şi adevereşte că minunea aceasta a făcut-o “un Om Care Se cheamă Iisus” [Ibidem, pag. 205-206]. Orbul este cercetat şi de farisei. O minune ca aceasta nu a mai fost în istoria poporului evreu. Oricine s-ar fi aşteptat să simtă cinstea pe care Dumnezeu o rezervase neamului lor, să preaslăvească pe Dumnezeu şi, cei ce până atunci s-au arătat potrivnici Domnului să alerge la El, arătându-şi credinţa şi căinţa.

Din nefericire, ei se înrăiesc şi mai mult, şi, în loc să îmbrăţişeze pe Mesia, Îl urmăresc ca pe un nelegiuit [Ibidem, pag. 206-207]. Au ajuns la sinistra concluzie că Iisus este un păcătos. Au fost anchetaţi şi părinţii orbului, dar ei de frică le-au zis fariseilor să-l interogheze pe fiul lor, căci este în vârstă.

Care a fost motivul cel mai mare pentru care fariseii l-au anchetat pe orb de două ori şi odată pe părinţii lui?
RĂSPUNS: Ei considerau că Iisus dacă a făcut această minune în zi de sâmbătă, a încălcat cinstirea acestei zile.

Ce învăţături religios-morale putem extrage din această minune?
RĂSPUNS: Dacă orbirea trupească este plină de suferinţe, orbirea sufletească este şi mai grea, pentru că ea pune în pericol mântuirea, viaţa veşnică. “Dacă aţi fi orbi – zice Iisus – n-aţi avea păcat. Dar acum voi ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9,41) [MUHA, Camelia - RELIGIE CREŞTIN-ORTODOXĂ, CLASA A VII-A - Caiet pentru elevi, cadre didactice şi părinţi; Editura Sf. Mina - 2008; pag. 23].

Iisus ne avertizează că mult mai grea este orbirea inimii din cauza căreia omul nu mai este capabil să perceapă binele din jurul lui. Tot El ne mai spune şi că orbirea trupească nu este neapărat o urmare a greşelilor personale ale omului…, pe când orbirea sufletească presupune o decizie liberă împotriva Luminii, Adevărului [Idem]. Orbul din naştere a primit de la Mântuitorul nu numai lumina ochilor trupeşti, ci el a fost luminat şi sufleteşte. Dovada o avem în felul înţelept în care le-a vorbit fariseilor şi celor ce-l ispiteau. Cuvintele Mântuitorului: “Lumină a lumii sunt” (IOAN 9,5) vor să arate că El a adus lumină pe pământ în cele mai grele probleme ale vieţii omeneşti [Ibidem, pag. 24].  <<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

Articole asemanatoare:

1. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.37
2. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxa p.1
3. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.7
4. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.16
5. Dialog profesor-elev la disciplina Religie Ortodoxă p.32