Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.1

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA, FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ CLUJ-NAPOCA.
LUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ PENTRU OBŢINEREA GRADULUI DIDACTIC I LA SPECIALITATEA “METODICA PREDĂRII RELIGIEI”.

TEMA LUCRĂRII: ECUMENISM, INTERCONFESIONALITATE ŞI RESPONSABILITATE ÎN EDUCAŢIA RELIGIOASĂ

COORDONATOR: LECTOR (AZI CONFERENŢIAR) UNIVERSITAR DR. VASILE TIMIŞ. AUTOR: PREOT PROFESOR GHEORGHE-RADU SĂLĂGIAN DE LA ŞCOALA CU CLASELE I-VIII “AVRAM IANCU”, SATU-MARE.

CAP.I – INTRODUCERE

Educaţia religioasă este una din problemele de substanţă ale societăţii în general şi ale politicii educaţionale, în special. Da, sau nu, referitor la introducerea Religiei ca disciplină de învăţământ obligatorie, reprezintă atitudini motivate foarte diferit. Reintroducerea Religiei între disciplinele care contribuie la formarea personalitătţii umane, trebuie salutată chiar dacă există voci care îi contestă dreptul de a pătrunde în zona învăţământului public 1).

În cadrul ariei curiculare OM ŞI SOCIETATE, educaţia axiologică, morală, intră într-o relaţie firească, iar Religia le poate ordona pe toate din perspectiva valorilor şi a Moralei Creştine 2). După o întrerupere de mai mult de patru decenii, în anul 1990 s-a reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu revenirea la o veche tradiţie a învăţământului românesc. Din 1948, Şcoala a fost despărţită de Biserică, urmând ca prin intermediul instituţiei şcolare să fie predate cunoştinţe care să îndepărteze tânăra generaţie de Dumnezeu. Supravegherea atât de tainică cât şi efectiv-empirică, a însoţit pe fiecare om din lagărul comunist, cu urmări, de cele mai multe ori, inumane 3).

În privinţa Educaţiei religioase, Constantin Cucoş relatează următoarele: “Suntem de părere că realizarea în şcoală a unei culturi sau conduite religioase a elevilor este posibilă şi necesară. Formarea tinerilor prin sistemul de învăţământ se cere a fi multidirecţională şi polivalentă. Cum şcoala pregăteşte sistematic individul în perspectiva intelectuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenţa religioasă se adaugă acestora în mod firesc, organic, urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea de ordin instructive şi formative 4). În cadrul Educaţiei religioase, înţelegerea şi iubirea aproapelui reprezintă o valoare fundamentală a Religiei creştine. Este foarte important ca între religii şi confesiuni să se instaureze relaţii de comunicare, de înţelegere mutuală 5), de aceea voi dezbate problematica ecumenismului, interconfesionalităţii şi responsabilităţii în Educaţia religioasă.

CAP.II – CE ESTE ECUMENISMUL?

Termenul de “ecumenism” îşi are originea de la grecescul “oikoumene” care provine la rândul său de cuvântul “oikos”, care înseamnă “casă”. Pentru greci şi romani substantivul “oikoumene” desemna ţările care nu făceau parte din lumea greco-romană, numite de ei “barbare”. Folosit în Noul Testament, acelaşi termen dobândeşte o nouă semnificaţie. El nu mai desemnează doar lumea greco-romană, ci lumea întreagă, aşa cum zice Mântuitorul: “Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei la toată lumea – en oli ti oikoumeni – in universo orbe” (MATEI 24,14) 6). Ceva mai târziu va fi folosit şi adjectivul “ecumenic” (oikoumenike), pentru a desemna Sinoadele Ecumenice, simbolurile ecumenice, părinţii ecumenici, etc. Important este faptul că acest adjectiv presupune ideile de întindere geografică, de egalitate şi unitate a Bisericii 7).

Termenul de “ecumenism” este folosit abia în secolul al XX-lea ca termen tehnic, legat nemijlocit de ideea refacerii unităţii creştine. Cu toate încercările unor istorici catolici sau protestanţi de a găsi originile acestuia înainte de epoca noastră în secolele XIII-XV, respectiv secolul al XVI-lea – rămâne un fapt incontestabil că ecumenismul sau mişcarea ecumenică s-a născut la începutul secolului al XX-lea, ca urmare a conştiinţei la care au ajuns creştinii, că luptele interconfesionale nu fac altceva decât să adâncească prăpastia, şi aşa destul de mare, ce există între creştini 8).

Conciliile de “unire” dintre Ortodoxie şi Catolicism, în secolele XIII şi XV, nu pot intra în categoria ecumenismului sau a mişcării ecumenice, deoarece UNIATISMUL n-a fost acceptat niciodată ca metodă de unire 9). Cei dintâi care au ajuns la concluzia că este necesară realizarea unui front creştin comun pentru a combate rele sociale din lume au fost misionarii creştini care, nu de puţine ori, trebuiau să răspundă la întrebarea pe deplin îndreptăţită: “Există, oare, mai mulţi Hristoşi, sau este Unul singur?”. Apoi, nenorocirile aduse omenirii de către războaie, suferinţele de tot felul, i-au apropiat şi mai mult pe oameni care, dincolo de barierele confesionale, au descoperit că toţi sunt ucenicii lui Hristos 10).

CAP.III – EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ŞI RESPONSABILITATEA ÎN PERSPECTIVA ECUMENISMULUI ŞI DIALOGULUI INTERCONFESIONAL

Visul unei Europe unite, despre care se vorbeşte acum (dar care s-a realizat parţial prin aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007), nu poate fi conceput şi întrupat dacă nu se iau în seamă şi referinţele religioase ale indivizilor sau comunităţilor. De altfel, unul dintre fundamentele acestei unităţi îl constituie creştinismul, care marchează cea mai mare parte a continentului. Creştinii sunt majoritari, dar această majoritate trebuie bine întreţinută şi gestionată 11).

Se ştie că religiile sau confesiunile sunt destul de diverse. Chiar dacă ele aparent se trag din aceleaşi rădăcini sau prezintă unele similarităţi de ordin dogmatic (de pildă reclamă, aceeaşi sursă de fundament al mundanului – transcendentului), acestea se diferenţiază în funcţie de conţinuturile doctrinare, formele de celebrare, ritualurile explicite sau implicite, repercursiunile asupra credincioşilor, împlinirea lor în social etc. Este riscant să se postuleze o ierarhizare a religiilor ori să se alcătuiască palmaresuri axiologice când este vorba de credinţa religioasă 12).

Referinţale religioase ale tinerilor sunt foarte important de luat în seamă atunci când se vizează integrarea lor socio-şcolară. Este indicat să ştim cu precizie din ce confesiune fac parte elevii noştri şi să acţionăm întotdeauna în cunoştinţă de cauză. Se cunoaşte unde pot duce neînţelegerile de ordin religios (a se vedea conflictele din Irlanda şi din fosta Iugoslavie ) 13). Situaţia nu e prea roză nici în Transilvania, în sânul naţiunii române. Anul de graţie 1989 a adus libertate cultului greco-catolic, interzis de statul comunist în 1948; numai că această libertate este prost înţeleasă. Nu sunt mulţumiţi cu faptul de a-şi exercita liberi cultul, dar doresc “restitutio ad in integrum”, adică toate bunurile şi mai ales bisericile, casele parohiale, terenurile, etc., pe care le-au avut până în 1948, neţinând seama de dreptul de proprietate al credincioşilor asupra bisericilor şi a celorlalte bunuri, iar conform legii 247 pe 2005, guvernul Alianţei D.A., condus de premierul Călin Popescu Tăriceanu, (acel guvern era la putere când am început să-mi redactez lucrarea de grad, pe care am susţinut-o în data de 11 aprilie 2008), sunt (acum mai bine zis: au fost în stare) de a retroceda toate bunurile Bisericii Greco-Catolice, inclusiv toate bisericile, chiar şi acolo unde nu mai există nici un credincios greco-catolic, atentând la dreptul de liberă exprimare a creştinilor ortodocşi din Transilvania.

În baza acestei legi, în februarie 2006, 3000 de creştini ortodocşi din municipiul Satu-Mare au fost evacuaţi din faimoasa biserică Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, biserică construită de credincioşii greco-catolici de până la 1948, care după acel an au revenit la Biserica Ortodoxă şi care azi nu mai vreau să se facă greco-catolici, pentru a li se da această biserică la 300 de creştini greco-catolici. Punerea în aplicare a acestei legi, ar putea genera conflicte grave în Transilvania între fiii aceluiaşi popor şi cui foloseşte acest lucru?

Nu trebuie uitat că preoţii Bisericii Greco-Catolice – şi o spun din experienţă personală, ca unul care a slujit alternativ cu ei – sunt foarte violenţi, îndemnând credincioşii la violenţă, ură şi dezbinare. Oare astfel de manifestări doreşte Hristos? 14).

În această privinţă, părintele arhimandrit Teofil Părăianu declară următoarele: “Eu personal nu găsesc raţiunea unei Biserici Greco-Catolice, pentru că este o formă care nu e nici ortodoxă, nici catolică! Să luăm un caz. Ei zic că Papa este Sfântul Părinte. Sfântul Părinte ţine Paştile cu catolicii, cu apusenii în general (inclusiv greco-catolicii maghiari – nota autorului), iar greco-catolicii români ţin odată cu ortodocşii (pentru a nu pierde credincioşii – nota autorului). Acum, cum e mai bine, cum ţin catolicii sau cum ţin ei (greco-catolicii)? Iată o situaţie improvizată.

Biserica Greco-Catolică a fost înfiinţată în Ardeal datorită împrejurărilor politice care au fost la sfârşitul secolului a XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea şi şi-a făcut loc cu tunul, cu distrugerile, ca să n-aibă opoziţie. Sunt nişte lucruri pe care ni le spune istoria. Din faptul că mănăstirea de la Sâmbăta a fost distrusă ca să li se facă loc greco-catolicilor, să li se înlăture o piedică, rezultă că au fost nişte lucruri forţate, care nu spun nimic despre credinţa oamenilor. După aceea au venit împrejurările din 1948, când s-a desfiinţat cu forţa, respectiv s-a pus Biserica Greco-Catolică în afara legii, iar acum a început să-şi arate din nou viabilitatea, însă cu nişte pretenţii care sunt peste trebuinţă şi peste cuviinţă. Îşi doresc tot ce au avut înainte de 1948! Nu se mai poate, pentru că oamenii nu se mai întorc, nu se mai fac greco-catolici, pentru că-şi da seama că e o formă hibridă de existenţă bisericească. Pe unii nu-i mai interesează, în general şi n-are rost să mai aibă ce au avut până în 1948! Eu mă gândesc că ar fi mai bine să fie ca noi – ortodocşi în toate – ori cum sunt romano-catolicii – în toate şi să nu mai fie forma aceasta care nu este nici ortodoxă, nici catolică!

Gâgiţi-vă! Papa îşi face cruce de la stânga la dreapta, iar greco-catolicii de la dreapta la stânga! Ei sunt în contradicţie cu şeful lor, cu papa! Poţi să zici că-i o treabă raţională? Nu-i raţională! Preoţii romano-catolici sunt necăsătoriţi, ai ortodocşilor – căsătoriţi, ai greco-catolicilor – căsătoriţi ca ai ortodocşilor. De ce? Înseamnă căci sunt mai aproape de ortodocşi decât de catolici!…

La Mănăstirea Sâmbăta a fost un călugăr în secolul al XVIII-lea, părintele Visarion, care a scris o carte de problematică religioasă – DESPRE A TREIA LEGE. În cartea respectivă scrie aşa: “Până acum au fost două legi. Când exiastă două legi e firesc să te întrebi care dintre cele două e bună. Când apare a treia lege (cum a fost legea greco-catolică), poţi fi sigur că nu-i bună”, zice el. Deci, dacă din două, una este bună şi una nu este bună, dacă mai apare şi a treia, aceea sigur nu e bună! Acum vă pot spune un banc….

În revoluţia din 1848 era un grof ungur care se trudea să vadă care vin: ungurii, să se îmbrace în costum unguresc, sau românii, să se îmbrace în costum românesc. Şi până la urmă, când au venit unii, l-au găsit între costume. Ei, aşa ceva sunt greco-catolicii, adică ceva care nu sunt nici ortodocşi, nici catolici: ei sunt între costume!” 15).

NOTE:
-1) CERKEZ, prof. univ. dr. Matei, preşedintele Consiliului Naţional pentru Curriculum din cadrul Minsterului Educaţiei Naţionale, cercetător ştiinţific principal – Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei în CUVÂNT ÎNAINTE a lucrării METODICA PREDĂRII RELIGIEI – lucrare realizată de preot prof. univ. dr. Sebastian Şebu şi profesorii Monica şi Dorin Opriş; Editura Reîntregirea; Alba Iulia – 2000, pag.11.
-2) Ibidem, pag. 12.
-3) ŞEBU, preot, prof. univ. dr. Sebastian – METODICA PREDĂRII RELIGIEI; Editura Reîntregirea; Alba Iulia – 2000; pag. 13.
-4) CUCOŞ, Constantin – EDUCAŢIA RELIGIOASĂ – REPERE TEORETICE ŞI METODICE; Editura Polirom; 1990; pag. 13.
-5) Ibidem; pag. 169.
-6) LEB, dr. Ioan – TEOLOGIE ŞI ISTORIE – STUDII DE PATRISTICĂ ŞI ISTORIE BISERICEASCĂ – Editura Arhidiecezană; Cluj-Napoca, 1999; pag. 264;
-7) Idem.
-8) Ibidem, pag. 265;
-9) BRIA, pr. prof. Dr. Ion – DICŢIONAR DE TEOLOGIE ORTODOXĂ A-Z – tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti 1981; pag. 258.
-10) Idem.
-11) CUCOŞ, Constantin – op.cit.; pag. 169;
-12) Ibidem, pag. 170;
-13) Idem;
-14) Nota autorului;
-15) CIUHANDU, preot Petru – BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ŞI BISERICA GRECO-CATOLICĂ ÎN FAŢA NEAMULUI; Ediţia a II-a; Schitul Huta-Finiş – 2004; pag. 103-104;  <<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

Articole asemanatoare:

1. Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.5
2. Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.3
3. Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.4
4. Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.2
5. Ecumenism și Ortodoxie Ecumenică