Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.3

Raportul dintre normativitate şi libertate în insinuarea comportamentului religios se cuvine a fi realizat într-o formă optimă, rezonabilă, atent dimensionată. Educaţia religioasă n-ar trebui să aibă nimic de-a face cu prozelitismul, cu fanatismul sau cu misionarismele impuse. Este bine ca educaţia religioasă să se fundamenteze pe principiul respectării valorilor umane – respectarea drepturilor individuale, cultivarea toleranţei, libertatea religioasă şi de conştiinţă, dreptul fiecăruia de a crede sau nu, de a adera la o credinţă religioasă sau chiar de a-şi schimba convingerile religioase. Ea nu va duce la culpabilizare sau marginalizări ale indivizilor şi colectivităţilor (18).

În activitatea de educaţie religioasă şi de catehizare nu poate fi ignorată perspectiva ecumenică de realizare.
Cateheza comună sau ecumenică presupune:
- prezentarea altor Biserici sau confesiuni cu un spirit de deschidere, de bunăvoinţă şi fraternitate; nu se vor face afirmaţii tendenţioase şi jignitoare (19); (această măsură se poate aplica, când profesorul are în clasă şi elevi protestanţi şi romano-catolici, uneori şi greco-catolici; marea majoritate a părinţilor neoprotestanţi nu acceptă să facă copiii lor ora de Religie la ortodocşi, neoprotestanţii având principiile lor. Profesorul de Religie sau preotul profesor nu poate pune Ortodoxia în egalitate cu celelalte confesiuni, dar trebuie să dea dovadă de tact şi discernământ când prezintă propria credinţă celor de alte confesiuni – comentariu personal);
- identificarea acelor elemente care ne diferenţiază şi a elementelor care sunt comune (20);
-informarea copiilor privind Mişcarea Ecumenică (21);
-reliefarea inportanţei oficierilor sacre în comun (22).

În ceea ce priveşte informarea copiilor privind MIŞCAREA ECUMENICĂ, începuturile acesteia se află în încercările Bisericilor ieşite din Reforma secolului al XVI-lea, de a relua dialogul cu Bisericile istorice tradiţionale (conciliile de “unire” dintre Ortodoxie şi Catolicism, în secolele al XIII-lea şi al XV-lea, nu pot intra în această categorie deoarece “uniatismul” nu a fost acceptat ca metodă de unire), de pildă:
- proiectele lui Melanchton de a intra în contact cu patriarhul ecumenic Ioasaf al II-lea (1555-1565);
- schimbul de scrisori între teologii lutherani din Tubingen (în germană – Tiubinghen) şi patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea (1573-1581);
- dialogul cu Biserica Anglicană (“Hilgh Church”), iniţiat de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris (+1638) şi continuat de patriarhul Mitrofan Critopulos (+1639) al Alexandriei (23).

În 1877 se crează la Constantinopol o comisie mixtă anglicano-ortodoxă. În 1925, Patriarhia Română deschide dialogul bilateral cu Biserica Angliei. Rezultatul acestor tratative a fost:
-recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane de către Constantinopol (1922), Ierusalim şi Cipru (1923), Alexandria (1930) şi România (1936);
-schimbul de scrisori între teologii ortodocşi de la Petersburg şi comisiile vechi catolice de la Roterdam (1893-1913);
-conferinţa teologică mixtă din 1931 (24).

Sub forma ei actuală, MIŞCAREA ECUMENICĂ îşi are originea în Conferinţa Mondială a Misiunilor (Eidinburg 1910), care a fost precedată de crearea unor organisme cu caracter interconfesional:
- în 1864 “Alianţa Evanghelică”;
- în 1865 “Federaţia universală a asociaţiilor creştine de studenţi” (25).

În 1914 ia fiinţă “Alianţa Mondială pentru promovarea prieteniei interconfesionale între Biserici”. În această perioadă, din partea ortodoxă sunt de menţionat două documente cu caracter ecumenic:
-în 1920 “Enciclica” Patriarhiei Ecumenice semnată de mitropolitul Dorotheus de Brussa, în care se propune formarea unei “ligi” a Bisericilor”;
-în 1924, scrisoarea patriarhului Ioachim al III-lea care se referă la relaţiile interconfesionale ale Bisericilor Ortodoxe (26).

În primele trei decenii ale secolulului al XX-lea deja se pot distinge trei mari mişcări creştine cu caracter ecumenic:
- “Viaţă şi acţiune”, sau creştinismul practic, care urmăreşte cooperarea interbisericească în vederea promovării păcii şi slujirii umanităţii – iniţiatorul ei fiind Nathan Soderblom (1866-1931) – arhiepiscopul Suediei;
- “Credinţă şi organizare”, sau creştinismul teologic care urmăreşte găsirea unei baze teologice comune – fondatorul ei fiind episcopul anglican Charles Henry Brent (1862-1929);
- “Consiliul Internaţional al Misiunilor”, creat în 1921, care are în vedere coordonarea societăţilor misionare (înfiinţate deja în secolul al VIII-lea) şi unitatea mărturiei creştine în societate (27).

Consiliul Ecumenic al Bisericilor a ieşit din “fuziunea” acestor trei mişcări (28). Formarea Consiliului Ecumenic este decisă în 1937 de către cele două ramuri:
- “Creştinismul practic”, care organizează conferinţele de la Szockholm (1925) şi Oxford (1937);
- “Credinţă şi organizare” care se reunise la Lousane (1937) şi Eidinburg (1937) (29).

În ceea ce priveşte RELIEFAREA IMPORTANŢEI OFICIERILOR SACRE ÎN COMUN (30), problema nu este simplă de loc. Aici ne lovim de norme canonice foarte aspre ale Bisericii Primare care nu pot fi încălcate şi cu toată blândeţea, tactul, discernământul şi responsabilitatea să-i facem să înţeleagă că Biserica Ortodoxă îşi are rostul ei în lume, ca deţinătoare a Adevărului Suprem în materie de credinţă, cult, disciplină şi organizare.

NOTE:

-18) Idem.
-19) Ibidem, pag. 171;
-20) Idem;
-21) Idem;
-22) Idem.
-23) BRIA, Pr. Prof. Dr. Ioan – op.cit.
-24) Idem.
-25) Idem.
-26) Idem.
-27) Idem; Ibidem; pag. 259.
-28) Ibidem; pag. 259.
-29) Idem.
-30) CUCOŞ, Constantin – op. cit.

de Preot Gheorghe Salagian

Articole asemanatoare:

1. Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.1
2. Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.2
3. Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.4
4. Ecumenism, interconfesionalitate si responsabilitate in educatia religioasa p.5
5. De la ateism la ecumenism – de Savatie Bastovoi