Gânduri cu privire la Biblie si Traditie
“Recunoaste ce ai înaintea ochilor, si atunci ceea ce este ascuns ti se va arata” (Toma 5)
Sunt astăzi unii care pretind ca citatul de mai sus reprezintă cuvintele autentice rostite de Iisus Hristos si ca scrierea din care provin, Evanghelia lui Toma, ar trebui inclusa în Biblie. De unde stim noi, crestinii, ca Toma si alte evanghelii nu sunt parti legitime ale Canonului? De unde stim ca cele 27 de carti pe care le citim sunt autentice? Exista Apocrife ale Noului Testament pe care Canonul nostru nu le include?
Acestea sunt întrebări de care multi dintre noi, evanghelici convinsi, ne este teama, iar atunci când cercetam subiectul ne tinem cât mai aproape de învatatorii nostri favoriti ai Bibliei. Exista totusi unele surprize cu privire la canonul Noului Testament si la autoritatea Scripturii cu care suntem rar confruntati. Aceasta timiditate ne împiedica să fim complet credinciosi Bibliei si lui Hristos.
În acest eseu vom examina caracterul canonului Noului Testament si autoritatea Scripturii.
‘Dacă adaugă cineva…’
Când ni se cere să explicam sau să apărăm canonul Scripturii, în discutie apar aceste versete:
“Toate cuvintele lui Dumnezeu sunt lamurite, scut este El pentru cei ce cauta la El scaparea. Nu adauga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te traga la socoteala si să fii găsit de minciuna!” (Pilde 30:5,6)
“Si eu marturisesc oricui asculta cuvintele proorociei acestei carti: De va mai adauga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; iar de va scoate cineva din cuvintele cartii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vietii si din cetatea sfânta si de la cele scrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22:18,19)
Acest fel de argument convinge putini sceptici. Se refera oare “cartea aceasta” din Apocalipsa la întregul Canon? Dar textul din Proverbe? Am păcătuit deci adăugând scrieri dincolo de scrierile lui Solomon? Dar scrierile mai vechi? Am păcătuit oare adăugând carti în afara de cele ale Legii? Chiar si în Deuteronom găsim o avertizare foarte serioasa:
“Sa nu adaugati nimic la cele ce va poruncesc eu, nici să lasati ceva din ele; paziti poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi.” (Deuteronom 4:2)
Dacă aplicam acest rationament, atunci atât crestinii, cât si evreii pacatuiesc! Samaritenii, o mica comunitate care traieste în Israelul modern, asa cred si tin doar primele cinci carti ale Bibliei, acuzându-i pe crestini si pe evrei de coruperea canonului.
Aceste pasaje care avertizeaza împotriva schimbarii cuvântului lui Dumnezeu nu ne dau nici o indicatie care carti trebuie acceptate ca fiind inspirate.
Unicitatea Scripturii
Josh McDowell, în primul capitol al cartii sale, Evidente care cer un verdict, începe prin a declara ca Biblia este complet diferita de orice altceva scris în istoria umana. Motivele? Continuitatea, raspândirea, traducerea, supravietuirea, învataturile si influenta. Toti acesti factori, dupa cum implica titlul cartii lui, constituie o justificare evidenta a Scripturii. Oricine priveste faptele în mod obiectiv trebuie să fie de acord.
McDowell foloseste acelasi argument cu privire la canon, prezentându-l ca pe o realitate ce poate fi probata obiectiv. Recunoscându-si ignoranta cu privire la criteriile Bisericii, el foloseste argumentele pe care cei mai multi evanghelici le vad ca fiind decisive în alegerea cartilor canonului. “Este cartea autoritativa… profetica… autentica… cu putere? A fost primita, adunata, citita si folosita…?”
Aceste teste sunt în armonie cu ceea ce am fost dintotdeauna învatat cu privire la Biblie. În primul rând, exista o armonie interna pe întreg cuprinsul ei, de la prima la ultima pagina. Nimic nu se poate compara cu aceasta colectie de scrieri. Oameni din culturi diferite, cu ocupatii diferite, din epoci diferite, toti condusi de Duhul, au scris dupa inspiratia Duhului. În al doilea rând, exista o conceptie dupa care canonul pe care îl avem astazi este acelasi cu cel detinut de Biserica imediat dupa Apostoli.
Aceste conceptii mi-au dat încredere atunci când a trebuit să mă confrunt cu o lume sceptica si împotrivitoare. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea are autoritate înaintea întregii omeniri, mesajul ei întinzându-se peste timp si spatiu. Este auto-suficienta, un standard absolut, cu puterea de a vorbi conditiei umane, de a chema întreaga omenire la pocainta. Dr. Young, profesor la Westminster Theological Seminary exprima bine aceste sentimente:
“Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. El este Autorul ei ultim. Biblia vine de la Dumnezeu. Fără El nu ar fi existat Biblie. Dar Biblia ar fi existat si fără oameni. Dumnezeu ar fi putut să ne dea Cuvântul Lui si în alt mod decât cel pe care l-a ales… Desi autorii umani sunt autori adevărati, nu ei sunt cei care de la care vin cuvintele si gândurile pe care le găsim în Biblie.”
Armonia internă a Scripturii
Are autoritate. Este profetică. Autentică. Puternică. Fără aceste caracteristici, o carte nu poate fi inclusa în Biblie. Tot ce este în afara Scripturii sufera de lipsa a cel putin unul dintre aceste criterii.
Sa cercetam mai de aproape testul lui McDowell.
1. Are autoritate – a venit din mâna lui Dumnezeu? (A fost dată cu un “Asa zice Domnul”?)
Acest test afirma ca Biserica a recunoscut ca autoritative cartile care detineau în mod evident aceasta calitate. Evanghelicii care nu cunosc istoria Bisericii îsi imagineaza vreun sinod de mult uitat care a studiat diferite carti candidate la canonicitate si care a cautat aprobarea vreunei declaratii a lui Dumnezeu.
Dacă asa au stat lucrurile, ce s-a întâmplat cu Filimon si Cântarea Cântarilor, nici una dintre ele necontinând un “Asa vorbeste Domnul”? Cum a putut acest criteriu să excluda carti care altfel ar fi putut fi incluse în Noul Testament, cum ar fi Evanghelia lui Toma sau Apocalipsa lui Pavel. Ambele se pretind a fi de la Dumnezeu, dar Biserica le-a respins.
2. Profetică – a fost scrisă de un om al lui Dumnezeu?
Cine are competenta să declare ce e profetic? Acceptam oare fără argumente ca o anumita carte a fost scrisa de o anumita persoana? Trebuie oare să avem un sir de martori care să afirme ca a fost scrisa de un om a lui Dumnezeu? Avem multe documente din perioada Vechiului Testament despre care se afirma ca au fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu. Sunt oare Testamentul lui Avraam sau Testamentul celor Doisprezece Patriarhi candidate la canonicitate?
Cine decide calificarea de om al lui Dumnezeu? Cum determinam dacă lucrari anonime cum ar fi cele patru evanghelii sau Evreii au fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu si nu de înselatori. Ce putem zice de cartea Ecclesiastului, care a fost probabil scrisa într-un moment de disperare de Solomon, într-o vreme când acesta nu era “om al lui Dumnezeu”?
3. Este autentică? (Părintii au aplicat criteriul “dacă există vreo îndoială, dă-o deoparte”. Aceasta a întărit “validitatea discernământului lor”.)
Cine decide ce este autentic? Ce probe sunt necesare pentru autenticitate? Gnosticii din secolul al doilea au vazut autenticitate în Evanghelia lui Toma si în scrierile de la Nag Hammadi. Noi nu le vedem ca autentice. Este adevărat ca Părintii au respins Evanghelia lui Toma, dar cum stim ca nu au gresit? Dacă ar fi avut o teologie gresita, poate ar fi ales carti gresite. Vom cerceta acest subiect, cât si întrebarea dacă Părintii au respins cartile îndoielnice mai târziu.
4. Are putere – contine în ea putere de la Dumnezeu de a schimba vietile oamenilor?
Ca si în cazul celorlalte teste, aceasta întrebare este tautologica, căci definim puterea înainte de a o fi cercetat, de obicei doar din ce am fost învatati de alti crestini. Necrestinilor Scriptura nu li se pare nici autentica, nici încarcata cu puterea lui Dumnezeu. Dar asa o vedem noi, crestinii. Dar dacă acesta este un criteriu pentru canonicitate, trebuie oare să analizam toate cartile Scripturii pentru a descoperi o astfel de putere? Dar dacă descoperim o astfel de putere în unele carti extra-canonice? Dacă aceste carti trec cu succes si prin celelalte teste sugerate de Josh, avem oare dreptul de a le include în canon?
Intentia nu este de a pune la îndoiala Adevărul Bibliei. Cred ca Sfânta Scriptura are autoritate pentru oricine crede în Iisus Hristos. Sunt sigur ca toate cele patru calitati mentionate de Josh rezida în toate cartile Scripturii. Dar sunt aceste teste motivul pentru care cele 27 de carti au fost incluse în Noul Testament? Sau, mai degraba, acestea sunt observatii facute a posteriori cu privire la ceea ce deja am primit prin Traditia inspirata de Dumnezeu de la Părintii nostri, de la bisericile noastre si de la conducatorii nostri crestini.
Părintii si Canonul
Orice carte din canon trebuie în mod necesar să poarte marturia Părintilor Bisericii. Biblia nu a cazut din vazduh si dacă nu avem încredere în modalitatile prin care ni s-a dat, cum putem afirma ca avem o credinta bine întemeiata? În mod ironic, istoria canonului este unul din putinele subiecte care ne obliga să cercetam istoria Bisericii. De obicei citim ca Biserica primara a avut cam acelasi canon ca si noi. Unii apologeti evanghelici, cum ar fi Geisler si Nix fac lista celor 27 de carti ale Noului Testament si mentioneaza Părintii Bisericii care au citat din ele cu autoritate. Aceasta lasa pe cititori cu impresia ca înca de la moartea Apostolilor canonul era deasupra oricarei dispute.
Deci…
5. Au fost cărtile canonului primite, strânse, citite si folosite, deci acceptate de poporul lui Dumnezeu?
Asa cum am aratat în primul eseu, Trupul lui Hristos – Biserica, a folosit Septuaginta, care includea Apocrifele, ca adevărata Scriptura. Protestantii (cu exceptia Anglicanilor si a Luteranilor) nu acorda nici o importanta faptului ca poporul lui Dumnezeu a strâns, citit si folosit aceste carti. Oare are vreo valoare acest ultim test al lui Josh atâta timp cât evanghelicii nu-i dau atentie?
Probabil are valoare. Sa examinam în continuare canonul Noului Testament, cu o atentie speciala la alte carti adesea citate de Părinti ca având autoritate.
Epistola lui Barnaba
Epistola lui Barnaba, un tratat împotriva interpretarii iudaice a Legii, se bucura de mult respect în scrierile Bisericii primitive. Autorul presupus fiind un tovaras al lui Pavel, aceasta epistola dateaza de la sfârsitul primului veac sau de la începutul celui de al doilea.
Ea este inclusa în canonul manuscrisului Codex Sinaiticus din secolul patru si citata de Clement Alexandrinul (150-215) (Diverse 5:8) si Origen (185-254) (Principiile începatoare 3:2:4, Împotriva lui Celsus 1:63, Comentarii la Romani 1:24) ca Scriptura. Tertullian (160-225) a considerat aceasta scrisoare ca venind într-adevăr de la tovarasul lui Pavel (Umilinta 20). Epistola contine paralelisme cu Didahiile, un catehism mult pretuit de Biserica primului veac (Loeb, v. 1, 306-7, 337-9).
‘Păstorul’ lui Herma
Pastorul lui Herma, scrisa la începutul secolului doi, contine o serie de viziuni apocaliptice care prezinta învatatura crestina sub forma de pilde. Ca si Barnaba, era respectata de Biserica primitiva.
Sf. Clement Alexandrinul o citeaza ca Scriptura (Diverse 2:9), ca si Sf. Irineu (130-200) (Împotriva ereziilor 4:34:2) si Origen (Principiile Începatoare 2:1:5,4:1:11). Tertullian însa o numeste “pastorul desfrânatilor” nu pentru ca era imorala, ci pentru ca afirma ca adulterul poate fi iertat (Despre idolatrie 4,15). Pastorul lui Herma, ca si Barnaba, face parte din canonul din Codex Sinaiticus (Loeb v.2, 2-5). În secolul al patrulea era înca folosita la pregatirea convertitilor pentru botez (Epistola sarbatorii a lui Atanasie, 367).
Cartea lui Enoh
Aceasta carte a fost scrisa si compilata în primele secole înainte de Hristos. Ea contine o serie de carti care se refera la începuturile istoriei, la natura timpului, a demonilor si a îngerilor.
Cartea lui Enoh si interpretarea pe care ea o da Genezei a influentat gândirea crestina de la început. Este citata ca Scriptura în Epistola lui Barnaba (4:3;16:5), Origen (Principiile Începatoare 4:1:35) si Tertullian (Despre idolatrie 4,15). Commodian (secolul 3) o foloseste si el (Commodian 3). Sf. Irineu include interpretarea data de ea Potopului în lucrarea sa ‘Dovada învataturii apostolice’ (si în Împotriva ereziilor 4:16:2). Iustin Martirul (100-165) o foloseste în acelasi fel în apologia sa (2 Apol. 5) si Clement Alexandrinul în lucrarea sa Diverse (Diverse 5:1). Tertullian afirma ca ea a fost scrisa de Enoh si încredintata lui Noe. El o considera Scriptura, protejata prin puterea Duhului Sfânt (Îmbracamintea femeilor 3). Manuscrise aramaice ale cartii lui Enoh s-au găsit si în Manuscrisele de la Marea Moarta si se pare ca era foarte pretuita de esenieni (Allegro, 128-9, 134).
Acest mare respect al crestinilor de la început pentru cartea lui Enoh nu ar trebui să ne surprinda, dat fiind ca ea este deja parte a Bibliei! Una din profetiile lui Enoh este citata cuvânt cu cuvânt în Noul Testament:
“Dar si Enoh, al saptelea de la Adam, a proorocit despre acestia, zicând: Iata, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinti ai Lui, ca să faca judecata împotriva tuturor si să mustre pe toti nelegiuitii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au facut faradelege, si de toate cuvintele de ocara pe care ei, pacatosi, netematori de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui.” (Iuda 14,15)
Aici nu conteaza asa de mult ce spune sau nu spune Iuda despre inspiratia cartii lui Enoh. Dupa cum am vazut, Noul Testament nu face astfel de calificari cu privire la nici o carte. Iuda foloseste acest citat din Enoh ca argument suprem. Se vede de aici ca în comunitatea în care el scria, aceasta carte era păstrata si respectata. Fără aceste elemente argumentarea lui este irelevanta.
Imaginile din Enoh apar si printre imaginile apocaliptice ale Apocalipsei. Evangheliile folosesc un termen din aceasta carte, “Fiul Omului”. Cu toate ca Enoh si-a pierdut importanta în secolul al patrulea, Biserica Ortodoxa Etiopiana o păstreaza în canonul ei (Vezi Barr, 41-50 cu privire la implicatiile folosirii lui Enoh de catre Iuda si în scrierile pseudo-epigrafe).
Acestea sunt trei din multele carti pe care Biserica crestina le-a citit, folosit si circulat. Argumentul canonicitatii lor, bazat pe o citire empirica a Noului Testament si a Părintilor timpurii este mai puternic decât în cazul altor carti din canonul folosit astazi.
De exemplu, desi 2 Petru se pare a fi citat în Pastorul lui Herma (Sim 8:11:1), nu mai apare citat pâna la Origen, la începutul secolului trei. Dupa Origen, 2 Petru, ca si Iuda, Apocalipsa si 2 si 3 Ioan au fost adeseori mentionate ca “îndoielnice” si plasate în aceeasi categorie cu alte carti ca Barnaba si Pastorul. Dacă Biserica timpurie se îndoia cu privire la aceste carti, atunci de ce nu a urmat sfatul lui McDowell de a se debarasa de ele?
Biserica fără Canon
Nu numai ca existau si alte carti, dar în primele veacuri anumite parti ale Bisericii au înflorit fără a avea vreun Nou Testament! Aceasta nu micsoreaza importanta Scripturii, ci este doar o recunoastere a faptului ca primii crestini, în timp ce pe de o parte pazeau Scripturile cu pretul vietii, pe de alta parte traiau o credinta care a fost transmisa personal de Apostoli. Ei tineau o învatatura, care exista uneori în scris, dar care se preda si transmitea mai ales oral si liturgic, din generatie în generatie.
Chiar si la sfârsitul anilor 180 anumite parti ale Bisericii, mai ales cele rasaritene, nu posedau largi portiuni ale Noului Testament. Totusi, crestinii de acolo practicau si tineau aceeasi credinta ca a bisericilor de limba greaca din jurul Mediteraniei. Irineu, un episcop din Franta si nepot spiritual al Sfântului Apostol Ioan , ne spune aceasta într-un tratat împotriva falsilor învatatori gnostici ai zilelor lui:
“Care este situatia? Dacă între noi apare o disputa privitoare la o chestiune importanta, nu avem oare acces la cele mai vechi biserici cu care Apostolii s-au aflat în continua legatura, ca să învatam de la ele ce este sigur si clar în acea chestiune? Ce altceva să facem dacă Apostolii însisi nu ne-au lasat ceva în scris? Nu este oare necesar (în acest caz), să urmam cursul traditiei pe care ei l-au transmis celor carora ei le-au încredintat aceste biserici?
La aceasta îsi dau acordul multe popoare ale acelor barbari care cred în Hristos, care au mântuirea scrisa în inimile lor prin Duhul, fără hârtie sau cerneala, si care cu multa grija păstreaza vechea traditie, crezând într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului si pamântului si a tot ce este în ele, prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cei care, în absenta unor scrieri, au primit aceasta credinta, sunt barbari în ce priveste limba noastra; dar în ce priveste doctrina, obiceiurile si felul de viata, ei sunt întelepti datorita credintei; ei sunt placuti lui Dumnezeu, cu o vorbire dreapta, curata si înteleapta. Dacă cineva ar încerca să le predice nascocirile ereticilor, în propria lor limba, ei si-ar astupa urechile si ar fugi cât de departe, neputând nici macar să îndure blasfemiile. Astfel, prin vechea traditie a Apostolilor, ei nu-si îngaduie nici macar să gândeasca la cuvintele înselatoare ale acestor învatatori.” (Împotriva ereziilor III 4:1,2)
Este oare atât de ciudat ca anumite biserici nu aveau Canonul? Noul Testament a fost scris doar de opt oameni. Jumatate din el a fost scris de doi prieteni, Sf. Pavel si Sf. Luca. Probabil în primul veac cea mai mare parte a Noului Testament circula doar în bisericile în care acestia au dat învatatura.
Cartea Faptelor vorbeste despre raspândirea crestinatatii în Palestina, Asia Mica si Grecia. Din anumite motive, Luca nu a descris faptele Sfintilor Toma, Bartolomeu sau ale altor Apostoli. El nu a scris despre raspândirea Evangheliei în Siria, Egipt, Etiopia, Cartagina, Britania si India. Toate aceste locuri care au primit Evanghelia în primul veac nu posedau scrierile complete ale Apostolilor decât târziu în secolul al doilea.
Nu este oare corect să întelegem ca Apostolii erau ocupati cu trairea si învatarea Evanghelie, mai mult decât cu scrierea ei? Sf. Iacov ne-a lasat o singura epistola. A fost oare aceasta singura lui lucrare? Nu cumva, atât el cât si ceilalti Apostoli erau mai ocupati cu întemeierea Bisericii vii, întarita prin puterea Duhului Sfânt?
Chiar si în bisericile de limba greaca, la începutul secolului patru canonul Noului Testament nu era înca finalizat. Eusebiu (260-340), un istoric al Bisericii, scrie:
“În acest punct, este bine să clasificam scrierile Noului Testament la care deja ne-am referit. Trebuie ca mai întâi să punem cele patru evanghelii, urmate de Faptele Apostolilor. Locul următor este ocupat de epistolele lui Pavel, iar dupa acestea trebuie să recunoastem epistolele numite 1 Ioan si 1 Petru. La aceste se pot adăuga, dacă se crede potrivit, Apocalipsa lui Ioan, cu privire la care mă voi referi la momentul potrivit. Acestea sunt clasificate drept Carti Recunoscute. Cele disputate, desi familiare pentru cei mai multi, includ epistolele cunoscute ca Iacov, Iuda, 2 Petru si cele numite 2 si 3 Ioan, lucrări ale evanghelistului sau ale cuiva cu acelasi nume.
Printre cartile îndoielnice trebuie să includem “Faptele” lui Pavel, “Pastorul” si “Apocalipsa lui Petru”; de asemenea asa-zisa “Epistola a lui Barnaba” si “Învataturile Apostolilor” împreuna cu Apocalipsa Sf. Ioan, dacă acesta este locul ei potrivit: după cum am spus mai înainte, unii o resping, altii o includ printre cartile recunoscute. Unii au inclus aici si “Evanghelia dupa Evrei”, o carte atrăgătoare mai ales printre acei evrei care L-au primit pe Hristos. Toate aceste ar fi clasificate împreuna cu cartile disputate, dar m-am simtit obligat să le mentionez pe acestea din urma separat, făcând deosebire între acele scrieri care după traditia Bisericii sunt adevărate, autentice si recunoscute si cele din alta categorie, care nu sunt canonice ci disputate, dar cunoscute celor mai multi credinciosi; căci nu trebuie să le confundam cu unele scrieri atribuite de eretici apostolilor, cum ar fi Evangheliile Sf. Petru, Toma, Mantia sau altele, cât si unele scrieri ca Faptele Sf. Andrei, Ioan sau ale altor Apostoli. Nici un om al Bisericii din generatiile trecute nu s-a referit la ele în scrierile lui. Într-adevăr, nimic nu poate fi mai străin Apostolilor decât limbajul folosit în ele, în timp ce implicatiile continutului lor sunt atât de neîmpăcate cu adevărata ortodoxie încât sunt usor depistate ca falsuri ale ereticilor. Prin urmare, nu numai ca nu pot fi incluse între cartile disputate, dar trebuie aruncate ca fiind eretice si de neacceptat.” (Istoria Bisericii 3:25)
După Eusebiu, Canonul 60 al Sinodului din Laodicea (343-381) face o lista cu 26 de carti ale Noului Testament, omitând cartea Apocalipsei. Doar mai târziu Sf. Atanasie (296-373), în scrisoarea lui de Paste din 367, ne da pentru prima oara o lista care cuprinde exact cele 27 de carti din canonul modern al Noului Testament. Aceasta lista este apoi confirmata de Rufinus (345-410) si de Codicele African (419). Chiar si în aceste cazuri lista cartilor nu reprezenta rezultatul unui vot, ci dezvoltarea canonului în interiorul Bisericii.
O nouă privire asupra canonului
Fiecare parte a Scripturii are o anumita origine în timp, prin mâna unui om. Înainte de aceasta, cartea nu exista. Doar treptat, prin dezvoltarea Traditiei, Scriptura si-a câstigat autoritatea cuvenita în poporul lui Dumnezeu. Asa cum s-a întâmplat cu Psalmii si alte parti ale Vechiului Testament, uneori au trebuit să treaca secole pentru ca să se întâmple aceasta.
Acest apel la Traditie ar putea să ofenseze pe unii dintre noi care am fost învatati ca Traditia înseamna eroare. Sa analizam însa exemplul Israelului. Nu a existat oare un Cuvânt al lui Dumnezeu înainte de Moise? De unde primea poporul lui Dumnezeu sfat si întelepciune, înainte să se fi scris cartea Genezei? Oare poseda familia lui Avraam vreo Scriptura? Dacă aceasta ar fi descoperita astazi, am include-o oare în canon? Astfel de întrebări sunt speculative, si în mod paradoxal în afara a ceea ce cunoastem din Scripturi. Se pare totusi ca copii lui Avraam erau credinciosi Traditiei pe care au primit-o de la Iehova, Traditie care îi pazea de erori.
Cercetând scrierile Părintilor am vazut ca studiul obiectiv al patristicii nu face canonul “evident”. Este de asemenea imposibil, printr-un studiu al textelor, să decidem ce trebuie inclus sau nu în Noul Testament. Dacă cerem Scripturii să ne spuna ce să includem în canon, ne aflam din nou într-o situatie dificila, căci chiar Apostolii folosesc citate din scrieri pseudo-canonice pe care nu le acceptam si nu le citim. Am vazut deja cum Apostolii au folosit Carte lui Enoh. Exista si alte exemple:
* Sf. Pavel se refera la cartea ne-canonica Ianes si Iambres (II Tim. 3:8) când numeste pe vrajitorii de la curtea lui Faraon.
* Evreii folosesc o carte numita Martiriul lui Isaia atunci când se refera la cei “taiati în doua cu ferastraul” (Evr. 11:7)
* Pe lânga Cartea lui Enoh, Iuda citeaza din Înaltarea lui Moise atunci când se refera la lupta pentru trupul lui Moise dintre arhanghelul Mihail si diavol (Iuda 9).
Acestea sunt trei cazuri în care Noul Testament face referinte la lucrari din afara canonului.
Este adevărat ca Apostolii nu declara aceste lucrari drept inspirate. Dar înainte de a abandona aceste trei citate ca fiind exceptii lipsite de importanta, să vedem cum se raporteaza aceasta la atitudinea noastra fata de canonul presupus auto-evident. Dacă vrem să practicam credinta Apostolilor, nu ar fi cazul să raspândim si să citim scrierile pe care acestia le citeaza? Sf. Pavel si Iuda le-au acceptat. Noi de ce le respingem?
Răspunsul liberal
Nu sugerez de loc să includem carti ca cea a lui Enoh în Biblia noastra. Sunt însa unii care ar face aceasta. Multi liberali au raspuns la întrebări ca cele pe care le-am enumerat prin re-deschiderea canonului. Ei au tratat materiale cum ar fi Evanghelia lui Toma si Povestirile din copilaria lui Iisus ca materiale autentice, pe baza carora să ne refacem credinta crestina. Adolf Harnak (1851-1930), teologul german cel mai iscusit din vremea lui, îsi folosea vastele cunostinte despre istoria Bisericii pentru a pune la îndoiala nu numai canonul, ci întreaga credinta crestina. Altii cer astazi o largire a canonului prin introducerea unor carti ne-crestine.
Liberalii insista în mod justificat ca Apostolii nu ne-au lasat o lista a cartilor; numai dupa aparitia unor dispute aceasta chestiune a fost rezolvata. Liberalii sustin ca Biserica de la început, corupta de patriarhi, ierarhie si alte traditii omenesti, i-a persecutat pe Marcion, pe gnostici si pe altii, dezvoltând în felul acesta un canon partinitor. Canonul curent al Noului Testament a fost stabilit în secolul al patrulea, numai dupa ce Biserica a fost corupta de dogmele catolice.
Crezând ca Biserica a gresit, liberalii se simt justificati să reanalizeze canonul si să-l remodeleze dupa chipul lor. Ei sustin ca de fapt canonul nu este decât unul din exemplele de falsa traditie acceptata de Biserica.
Dincolo de Josh McDowell
Evanghelicii au produs multe carti apologetice care să ne justifice încrederea în canon, folosind fapte, ilustratii si nume. Dar în acest efort de a fi mai logici si mai întemeiati pe fapte decât necrestinii, pierdem din vedere adevăratul motiv pentru care credem Biblia. Din pacate, rareori avem urechi de auzit.
Noi credem ca Noul Testament are 27 de carti inspirate pentru ca aceasta este traditia care ni s-a transmis. Păstram ceea ce ni s-a transmis si credem ca este lucrarea Duhului. Ce alta justificare ne trebuie? Ce alta justificare mai avem?
Este sanatos si normal să credem si să ascultam de canon, fără a pretinde toate “dovezile”. Aceasta este dependenta de Dumnezeul Care ne-a păstrat credinta prin intermediul Părintilor nostri spirituali, în ultimii 6000 de ani. Dumnezeu, în dragostea lui de nepatruns pentru omenire, a întemeiat o Biserica în care si prin care a dat Scriptura ca temelie a credintei. Canonul nu se justifica prin dovezi exterioare, ci prin marturia interioara a Treimii Care a condus Biserica prin istorie. Biblia este o parte nedespartita a ceva mai mare, care l-a condus pe Avraam în pustie, chiar si atunci când acesta nu poseda carti.
Biserica este cea care pazeste si garanteaza Scriptura. Dacă Biserica secolelor doi, trei si patru a fost corupta, atunci si canonul este corupt, căci alegerea cartilor s-a facut prin credinta pe care o avea. Cele doua nu pot fi despartite. Dacă nu ne încredem în Biserica, atunci nu ne putem încrede în Biblie, care a fost scrisa, transmisa si păstrata de catre Biserica.
Referirea la Biserica si Traditie si importanta lor autentificatoare este modul cel mai cinstit de a justifica Biblia. Dar cei mai multi dintre noi nu pot admite justificarea canonului prin Biserica si Traditie din mai multe motive.
Da, dar…Biblia nu afirmă autoritatea Bisericii
De fapt, o afirmă:
“Ca să stii, dacă zabovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp si temelie a adevărului.” (1 Timotei 3:15)
Se poate imagina vreo afirmatie mai clara decât aceasta? Biserica este temelia Adevărului. Dacă stâlpul cade, întreg edificiul se prabuseste, inclusiv Scriptura!
Biserica de la început a crezut si trait cu încredintarea ca are autoritatea de a decide în chestiuni legate de credinta, doctrina si practica. Acesta a fost motivul pentru care Apostolii s-au simtit îndreptatiti să aleaga un succesor al lui Iuda (Fapte 1), să introduca diaconatul (Fapte 6), si să îngaduie neamurilor să intre în Biserica fără taierea împrejur (Fapte 15). Urmând acelasi model si simt al autoritatii, Biserica secolelor patru si cinci a stabilit canonul si a clarificat învatatura cu privire la Treime.
Noi nu am fi putut nici macar să începem a argumenta din Scriptura dacă ea nu ne-ar fi fost data prin Biserica. Dacă ne-ar fi fost dat un alt canon sau o traducere modificata, nu am fi fost constienti de vreo deosebire. Putem argumenta doar din ceea ce ni s-a dat.
După Apostoli, Biserica s-a stricat
Ni s-a spus ca dupa venirea la putere a lui Constantin, s-au pus bazele Bisericii Catolice si ca învataturi pagâne au patruns în Biserica. Crestinismul adevărat ar fi fost înlaturat si a devenit ascuns.
Fără a face o digresiune prea lunga în istoria Bisericii, acesta este un basm. Este acelasi argument folosit de musulmani, mormoni si martorii lui Iehova. Toate aceste grupuri, inclusiv evanghelicii, cred ca au existat si în secolul al doilea crestini care au urmat învatatura curata. Cu greu însa pot oferi niste nume. Cine au fost acesti crestini adevărati? Cum se numeau? Cum se face ca nu avem scrieri ramase de la ei?
Pe lânga aceasta, dacă Biserica a fost corupta, trebuie să admitem ca Iisus a gresit. Ascultati ce spune El:
“Si Eu îti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:18)
“Înca multe am a va spune, dar acum nu puteti să le purtati. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, va va calauzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi si cele viitoare va va vesti.” (Ioan 16:12,13)
“Iata Eu cu voi sunt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului.” (Matei 28:20)
Dacă într-adevăr credem ca Biserica a cazut, atunci marturisim ca locuinta mortilor a biruit-o. Duhul lui Dumnezeu nu a calauzit în tot adevărul. Domnul Iisus a fost cu Biserica doar pâna când aceasta a cazut în erezie, apoi s-a retras pâna când, o mie de ani mai târziu, în timpul Reformei, a reaparut crestinismul curat.
Biblia condamnă Traditia
Este adevărat ca anumite pasaje pe care le cunoastem condamna traditiile oamenilor, dar în general ignoram alte pasaje cu acelasi subiect.
“Fiti următori ai mei, precum si eu sunt al lui Hristos. Fratilor, va laud ca în toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile cum vi le-am dat.” (1 Cor. 11:1,2)
“Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învatat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (2 Tes. 2:15)
“Fratilor, va poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să va feriti de orice frate care umbla fără rânduiala si nu după predania pe care ati primit-o de la noi.” (2 Tes. 3:6)
Nu numai ca Biblia nu condamna Traditia, ci chiar ne îndeamna să o tinem. Aceasta idee este exprimata în întreaga Scriptura, inclusiv în Vechiul Testament:
“Nu muta hotarul stravechi pe care l-au însemnat Părintii tai.” (Proverbe 22:28)
Întreaga Scriptura este plina de îndemnuri de a transmite Întelepciunea de la tata la fiu, de la Adam pâna la noi, atât prin viu grai cât si prin scris.
Noi toti tinem traditii, indiferent din ce confesiune facem parte. Aceste traditii se refera, printre altele, la conducerea bisericii, administrarea sacramentelor, felul de închinare în biserica. Aceste practici sau credinte ni s-au transmis de la “Părintii” nostri în credinta, care si ei le-au primit de la altii. Chiar si folosirea unei traduceri particulare a Bibliei în biserica noastra este o chestiune de traditie. Unii folosesc traduceri ortodoxe, altii traduceri catolice, altii traduceri protestante. Chiar si felul în care precizam capitolul sau versetul sau numele cartilor depinde de traditie.
Indiferent cine esti si ce crezi, nu poti să eviti traditia. Întrebarea este… practici Traditia Apostolilor sau traditiile oamenilor? Cele mai multe traditii si învataturi neoprotestante dateaza nu mai mult de unul sau doua secole.
‘Dumnezeu face un lucru nou’
Aceasta expresie biblica este uneori folosita pentru a justifica anumite tendinte radicale din miscarea evanghelica moderna si pentru a nega relevanta istoriei pentru credinta noastra.
Dacă vrem să ne concentram asupra prezentului si să ne eliberam de lanturile trecutului, de ce să nu refacem canonul sau să rescriem Scriptura? De ce să ne oprim aici? De ce să nu includem influente budiste sau zoroastriste în credinta noastra? De ce să nu încercam folosirea drogurilor în serviciul de închinare? Nu-i asa ca Dumnezeu face un lucru nou?
Fiecare generatie de evanghelici de avangarda împinge acest principiu catre noi limite, uneori socante. Socul este potrivit aici. Istoricitatea credintei noastre cere ca orice lucru nou să se conformeze la ceea ce este vechi.
Aceasta ar însemna că Biserica este infailibilă
Nu înseamnă nimic de felul acesta, cel putin nu în felul în care am fost învatati să întelegem infailibilitatea. În general, mai ales atunci când discutam catolicismul, prin infailibilitate eclesiastica întelegem ca biserica face ce vrea, fără să fie trasa la raspundere.
Prin infailibilitate trebuie mai degraba să întelegem ca Biserica este vrednica de încredere. Desi uneori au loc apostazii, Biserica biruieste si restabileste Adevărul. Trebuie doar să găsim aceasta Biserica si să i ne alaturam.
Este posibil ca aceasta chemare de a ne încrede în Biserica istorica să nu ne atraga pe unii dintre noi, care am fost învatati să fim sceptici cu privire la oameni si organizatii, dar este o componenta importanta a fiintei noastre, si ne face pe multi să spunem…
Pastorul meu nu spune asa ceva
Într-adevăr, este putin probabil să auzi despre apocrife sau autoritatea Bisericii de la predicatorii tai preferati. Probabil cei care ar aborda aceste subiecte si-ar pierde slujba!
Dar dacă, confruntat cu aceste întrebări dificile, cauti ajutor de la comentarii biblice sau de la un profesor competent, vei ajunge la aceleasi concluzii ca si mine. Noi deja avem încredere în oameni sub forma bisericilor, a confesiunilor, a seminarilor sau a editurilor. Avem eroi si sfinti care ne slujesc ca exemple. Pe acestia nu-i privim ca infailibili, dar ne încredem în ei pentru ca îi vedem ca modele de credinta. Alergam la ei atunci când avem probleme si ne simtim confuzi.
O structură ortodoxă
Biserica Ortodoxa este aceea care împaca cel mai bine autoritatea Scripturii cu cea a Bisericii si a Traditiei. Ortodocsii nu s-au simtit amenintati de atacurile liberalilor pentru ca ei nu pretind să justifice canonul pe baza unor fapte evidente sau pe istoria empirica a Bisericii antice. Ei sunt cei care au tinut cu credinciosie învatatura în ultimii 2000 de ani. Ei cred ca Duhul Sfânt a calauzit Biserica în Adevăr, canonul fiind o parte a acestui Adevăr. A redeschide chestiunea canonului în zilele noastre înseamna a-I spune lui Dumnezeu si celor nouasprezece secole de gândire crestina ca au gresit.
Ar trebui să-i multumim Bisericii Ortodoxe pentru credinciosia ei. Fără să ne dam seama, deja depindem de Biserica Ortodoxa în multe din traditiile noastre. De exemplu:
* Numind cele patru Evanghelii dupa Sfintii Matei, Marcu, Luca si Ioan indica faptul ca acceptam o traditie de la sfârsitul secolului al doilea. Irineu este primul scriitor care identifica pe autorii celor patru Evanghelii.
* Acceptând canonul si dogma Treimii, aratam ca ne încredem în judecata Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325) si Constantinopol (381).
* Întâlnindu-ne Duminica, afirmam ca Sâmbata, Sabatul, nu mai este obligatoriu pentru crestini, desi aceasta interpretare a Legii nu apare explicit în Biblie. Duminica este ziua crestinilor, sarbatoarea unei noi creatii.
* Sarbatorind în fiecare an Craciunul si Pastele la o data stabilita de Traditie, recunoastem ca este data potrivita de a comemora evenimente specifice din viata lui Hristos.
* Primind textul Noului Testament, ne încredem implicit nu numai în credinciosia traducatorilor, dar si în cea a crestinilor ortodocsi ai Bisericii timpurii, dintre care multi si-au dat viata pentru a ne transmite scrierile Apostolilor.
Aceste aspecte ale credintei noastre pe care le-am împrumutat de la ortodocsi au sens doar în contextul Traditiei crestine. Traditia este cea care ne-a dat Scriptura. Dar dacă nu facem parte din Biserica Ortodoxa care a păstrat aceasta Traditie si ne-a dat canonul, ne va fi mai greu să întelegem ce ne învata Scriptura.
Crezul de la Niceea
Aceasta perspectiva a Credintei crestine este exprimata în Crezul de la Niceea, o declaratie care ar trebui să fie miezul credintei fiecărui crestin care crede în Sfânta Treime. Acesta este mesajul întregii Biblii care pune autoritatea lui Dumnezeu, a Scripturii, a Traditiei si a Bisericii într-o relatie perfecta.
Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul, Făcătorul cerului si al pământului, văzutelor tuturor si nevăzutelor.
Si într-Unul domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toti vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut; Cel de o fiinta cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri si S-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara, si S-a făcut om.
Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat si a pătimit si S-a îngropat.
Si a înviat a treia zi, după Scripturi.
Si S-a înăltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui.
Si iarăsi va să vină cu slavă, să judece viii si mortii, a Cărui împărătie nu va avea sfârsit.
Si întru Duhul Sfânt, domnul de viată Făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl si cu Fiul este închinat si slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească si apostolească Biserică.
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.
Astept învierea mortilor,
Si viata veacului ce va să fie.
Amin!
Decizia
Într-o noapte de decembrie, când începusem să-i studiez pe Părinti, am ramas uimit de complexitatea crestinismului. Ceea ce credeam înainte nu se potrivea cu evidenta care-mi statea înainte. Am pornit computerul si am început să joc un joc de tip Tetris. Lumea mea nu mai avea sens. Ciudateniile Scripturii si ale istoriei ei nu se potriveau cu bagajul evanghelic neoprotestant bine pus la punct. Mă simteam chinuit.
Liberalismul îmi parea o înselatorie care îsi pune o masca crestina, dar care neaga de fapt toate aspectele Credintei. Mi-ar fi fost mai usor să devin un umanist ateu si să abandonez orice pretentie de crestinism. Dar perspectiva de a trece prin liberalism la ateism mi se parea un sfârsit tragic nu numai pentru credinta care o aveam, ci si pentru calitatea mea de om pe care o pretuiam. O viata traita de dragul vietii? Nicidecum! Mai degraba moartea.
“Este crestinismul adevărat? Care sunt dovezile?” Mă simteam tradat si speriat, dar doritor să cred în Hristos si să-I fiu credincios, chiar dacă nu întelegeam de ce. Nu stiam pe nimeni altul asemenea Lui. Studiile mele I-au pus si mai mult în evidenta stralucirea.
Noaptea avansa si mă simteam prins prin culorile monitorului într-o lume de sticla, a electronilor, fără sens, o masinarie mecanica a vietii. Nu stiu dacă eram obosit, inert sau doar indiferent. Mă aflam într-un mediu academic care considera Credinta ca fiind un simplu curent social. Miscarea rapida a degetelor devenea o activitate mecanica, într-o lume în afara timpului, în care nu mai avea sens ce faceam, în care cărămizile se prabuseau una după alta.
Mă simteam inert.
Către dimineata am închis calculatorul si m-am asezat în pat, fără să-mi mai pese dacă cred sau nu.
În aceasta stare de deprimare am descoperit sinteza ortodoxa dintre Scriptura si Traditie. La început am fost foarte sceptic. Dar, ascultând mesajul ortodox, am găsit cai înca neexplorate, care rezonau cu inima pe care o aveam când am decis să-L urmez pe Iisus Hristos. Am găsit sansa nu numai de a-mi păstra credinta, dar si de a o restabili la starea initiala si de a o lasa să înfloreasca. Am găsit în credinta ortodoxa o noua cale de a privi nu numai Biblia ci si lumea si creatia, o cale care promitea noi profunzimi de realitate în relatia mea cu Hristos.
Am continuat să-i citesc pe Părintii Bisericii si bucuria initiala a început să aducă roade. Am patruns în adâncul lor orizont spiritual si am descoperit noi feluri de a întelege Scriptura, pe care nu le cunosteam înainte. Mi se părea ca deveneam pentru a doua oara crestin.
Dar cum se explică…? Un grup întreg de versete biblice pot fi folosite ca dovezi împotriva Ortodoxiei. Toate aceste versete îsi au explicatiile lor, care ies din cadrul acestui eseu.
Important este să ne dedicam asemănării cu Hristos. Este usor să aratam spre greselile unor oameni sau ale unor biserici pentru a ne justifica refuzul de a ne schimba. Aceasta atitudine nu este crestinism, ci credinta celor încăpătânati, mândri si aroganti. Este credinta Iadului, căci judeca si acuza conform unei legi pe care noi însine nu o tinem.
Dacă dedicarea noastra lui Hristos este aspectul cel mai important al vietii, nu e oare timpul să ne rugam si să-L întrebam cum putem deveni o binecuvântare, nu un blestem? În loc să căutăm greselile altora, bine cunoscute de ei însisi, ce-ar fi să ne debarasăm de propria noastră arogantă teologică?
Acesta este un început. Unii dintre noi vor trebui să meargă mai adânc, să înceapă a citi scrierile Părintilor si a urma cu credinciosie credinta crestină istorică. Poate vom avea de învătat de la unii pe care până acum îi ignoram. Poate trebuie să trecem printr-un proces de convertire.
Atentie însa. Decizia de a deveni un pelerin este periculoasa, căci ne poate costa reputatia, lucrarea si viziunea. Socoteste bine înainte de a alege calea către Ortodoxie. Este o cale extrem de dificilă.
Dar este calea Evangheliei.
de Joel Kalvesmaki
sursa
Articole asemanatoare:
Citatul Săptămînii
SINAXAR ORTODOX
SANATATEA NOASTRA
Despre CODEX Alimentarius
Ioana Miruna Enache
Ioana Maria are nevoie de noi !
Ajutati-l pe Andrei!
