Predică la marele Praznic al Pogorârii SFÂNTULUI DUH – update

ORTODOXIA – STÂLPUL DE LUMINĂ AL BISERICII RĂSĂRITENE “IERI ŞI ASTĂZI ŞI ÎN VECI ACELAŞI”

“Dar vă spun Eu vouă adevărul: De folos este ca Eu să Mă duc. Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Şi El odată venit, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”(IOAN 16, 7-8). De aici reiese căci Duhul Sfânt va rupe vălul ignoranţei şi va da pe faţă (va vădi) trei realităţi care-i privesc pe oameni: păcatul acestora de a nu-L fi recunoscut pe Iisus drept Fiul lui Dumnezeu; dreptatea lui Iisus de a Se fi declarat pe Sine Fiul lui Dumnezeu, atestată prin revenirea Sa la Tatăl; în final, Dumnezeu îl judecă şi îl condamnă pe Satana.

Mai departe Mântuitorul zice: “Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul; că nu de la Sine va grăi, ci cele ce va auzi va grăi şi pe cele viitoare vi le va vesti” (IOAN 16,13). Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne arată că Duhul Sfânt nu conduce la sau spre un adevăr exterior, ci în interiorul adevărului deja revelat (descoperit) prin Iisus Hristos. Revelaţia însă e incompletă, din cauza neputinţei omeneşti de “a purta” adevărul divin în întregime şi dintr-odată; ea se va desăvârşi treptat şi în timp, prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică.

Acesta mai este şi un text fundamental pentru instituirea Sfintei Tradiţii (Sinoadele Ecumenice, opera Sfinţilor Părinţi). În continuare Mântuitorul mai afirmă: “Acela Mă va slăvi, pentru că dintru al Meu va lua şi vă va vesti” (IOAN 16,14). Acestea sunt şi cuvintele Domnului, Care ne îndeamnă să întâmpinăm intrarea noastră, a creştinilor de astăzi, într-o “societate a globalizării”. Păşind spre moarte, Mântuitorul Se duce spre biruinţă, “cu moartea pe moarte călcând”.

Moartea şi Învierea Domnului vor fi urmate, aşadar, de Pogorârea Sfântului Duh peste ucenici, pentru ca întreaga lor fiinţă să fie cuprinse de Adevăr, după cum zice Mântuitorul: “Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (IOAN 15,26). Purcederea (de la latinescul procedo) este mişcarea prin care Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, într-o permanentă comuniune treimică. Sfântul Duh este şi “Duhul Adevărului”, pentru că prin El şi prin lucrarea Sa în lume cunoaştem adevărul total despre Dumnezeu. Acesta a fost şi textul fundamental pentru elaborarea şi formularea articolului 8 din Simbolul Credinţei.

Mai presus de toate, în aceste texte se evidenţiază cuvântul “adevăr”, întrucât Adevărul a devenit eveniment în istoria mântuirii, descoperindu-se, în mod definitiv în Iisus Hristos, Cuvântul întrupat. Umblând pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a căutat locul în care trebuie să aşeze “piatra din capul unghiului” şi l-a găsit, nu în altă parte, ci în adâncul fiinţei Apostolilor Săi, peste care pogoară Sfântul Duh în ziua de Rusalii. Mai tare decât orice granit este Adevărul, fiind piatra pe care nu o poate roade dintele vremii, căci pe ea Hristos Şi-a zidit Biserica, după cum El Însuşi zice: “Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (MATEI 16,18). Relaţia semantică Petru-piatră din acest verset este următoarea: În limba greacă, primul termen este substantiv de gen masculin: o petros şi înseamnă piatră în sens generic, materie pietroasă, simbol al durităţii (“tare ca piatra”) sau al insensibilităţii (“inimă de piatră”), dar piatră mobilă, cu dimensiuni între pietricică şi pietroi; al doilea termen e substantiv de gen feminin: e petra şi înseamnă eminamente “stâncă”, aceasta fiind şi simbol al imobilităţii (“neclintit ca o stâncă”).

Aşadar, traducerea riguros exactă a textului este: “tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea”, dar, în acest caz, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte în virtutea căruia Iisus i-a schimbat lui Simon numele în Petru. Consecinţa exegetică este aceea că expresia: “pe această piatră” (epitavte te petra) nu se referă la persoana lui Petru, ci la mărturisirea acestuia din versetul 16: “Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu-Cel-Viu”, ca temelie a Bisericii lui Hristos. De altfel, adresându-i-se lui Petru, Iisus fusese cât se poate de limpede: “pe această stâncă voi zidi Biserica Mea”, nu Biserica Ta. Deci Biserica este a lui Hristos, nu a lui Petru, nici a papei de la Roma, care se consideră succesorul lui Petru.

În această privinţă, în zilele noastre este nedreaptă pretenţia greco-catolicilor de restitutio in integrum a tuturor bisericilor din Transilvania pe care le susţin că în baza CF-urilor ar trebui să fie a lor, ei fiind adevăraţii proprietari. MINCIUNĂ!

Adevăratul proprietar este Hristos, iar CF-urile nu au a fost elaborate de statul român, ci de puterea austriacă şi mai târziu austro-ungară. De aici se poate cunoaşte adevărata Biserică trădăroare de neam şi ţară, pusă în slujba unei puteri străine. Aceasta este BISERICA GRECO-CATOLICĂ. Întemeiată pe credinţa Sfinţilor Apostoli, martori oculari ai Învierii Dmnului, Biserica rămâne pentru totdeauna apostolică, ea fiind mărturisirea lui Hristos pe pământ, după cum Însuşi Mântuitorul le zice Apostolilior: “Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (MATEI 28,20).

Pe această stâncă a Adevărului Bisericii ne-a zidit şi pe noi întru Ortodoxie, Sfântul Apostol Andrei. De aceea, “stâncă” este şi credinţa noastră, “Legea strămoşească”, în sensul în care Adevărul ei îl cuprinde pe Hristos, Care zice: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (IOAN 14,6). Prin urmare, pe de-o parte, adevărul credinţei noastre este piatră, este stânca existenţei noastre omeneşti, este fidelitatea Dumnezului viu, pe care omul se poate sprijini cu toată nădejdea, dar, pe de altă parte, este şi “ca un semn care va stârni împotriviri” (LUCA 2, 34). Prin dumnezeirea Sa – neînţeleasă – sau rău înţeleasă – Iisus şi adepţii Săi vor deveni obiectul a numeroase dispute, contraziceri, contestări şi persecuţii.

Este tocmai ce urmează în istorie a săvârşi Sfântul Duh, călăuzind omenirea spre “tot adevărul”, dar şi “va vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată” (IOAN 16,8). Departe de a ne închipui că aceste cuvinete ale Domnlui ar putea fi surpate prin tâlcuiri eronate; dimpotrivă, cuvintele Dumnezeului-Om dobândesc o nouă strălucire în urma eventualei contestări a sensului lor autentic, cu obligaţia revenirii la înţelegerea lor ortodoxă. Aceste cuvinte sunt izvoare din care ţâşneşte Adevărul şi Viaţa, nu provenind de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Credincioşii noştri nu sunt chemaţi să le utilizeze, cunoscându-le din exterior, ci să le primească “cuminecându-se” cu ele. De asemenea, ei nu sunt chemaţi să le folosească în sensul în care ar întreprinde cu ele un contraatac, ceea ce ar însemna o acţiune creatoare de conflict.

Într-o perspectivă autentic ortodoxă, recurgerea noastră la adevăr nu poate fi decât o lucrare ce se opune conflictului de idei, relevând în schimb evidenţa; deci nu contraatac, ci ceea ce se opune atacului însuşi. Vremea noastră este o epocă ce deschide noi căi de ieşire în evidenţă a multor atitudini, iniţiative şi acţiuni ce contravin adevărului învederat de Duhul Sfânt, tocmai pentru că izvorăsc de pe pământ şi numai de pe pămnât. În ceea ce priveşte adevărul, principala lui confruntare nu este numai relativismul sau erezia, ci de-a dreptul păcatul. De fapt, păcatul este agentul care se înfiripă în relativism, anarhie şi nihilism ca o tumoare malignă ce apare şi se dezvoltă în istorie, generează o criză internă, care atinge resorturile intime ale oamenilor, persoane singulare, familii şi popoare. Fiind vorba despre popoarele creştine, această rană de moarte le pune la încercare toate structurile de obşte, tot ce aparţine etnogenezei lor. AMIN.

“Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (IOAN 14,26).

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă prăznuieşte astăzi Pogorârea Duhului Sfânt, venirea Lui în chip de limbi de foc peste Sfinţii Apostoli, care erau adunaţi, cu uşile încuiate, în acelaşi loc unde serbaseră Paştile cu Învăţătorul lor. Iată, referatul biblic în această privinţă: “Şi când a sosit ziua Cincizecimii (împlinirea perioadei de cincizeci de zile de la Paşti; sărbătoare prin care era celebrat legământul dintre Dumnezeu şi Israel, conform LEVITIC 23,15-21; DEUTERONOM 16,9-11; şi înnoirea legământului conform 2 PARALIPOMENA 15,10-13), erau toţi împreună la un loc (cei 12 Apostoli). Şi fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi limbi ca de foc (semn văzut al darului de a vorbi în limbi străine) li s-au arătat, împărţite, şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau locuind în Ierusalim Iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer (oameni din diaspora iudaică, veniţi la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii; emigranţi care-şi pierduseră limba maternă şi o vorbeau pe aceea a ţării în care trăiau; acestora li se mai adăugau prozeliţii – adică păgânii convertiţi la iudaism). Şi când s-a făcut vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt oare galileeni toţi aceştia care vorbesc? şi cum de auzim noi, fiecare, limba noastră în care ne-am născut?, Parţi şi Mezi şi Elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi Romani aflaţi în trecere, Iudei şi prozeliţi, Cretani şi Arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre măreţiile lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? Iar alţii, luându-i în bătaie de joc, ziceau că sunt plini de must” (FAPTELE APOSTOLILOR 2,1-13).

Ziua când s-a săvârşit această minune era ziua duminicii, a zecea zi de la Înălţarea la cer a Mântuitorului şi a cincizecea de la Paşti. În această zi evreii serbau şi ei sărbătoarea Legii Decalogului, adică ziua când Dumnezeu i-a dat tablele legii lui Moise pe Muntele Sinai. În aceeaşi zi, Duhul Sfânt Se coboară peste ucenici să întărească Legea cea Nouă – Legea Harului şi a iubirii, care pune sfârşit Legii Vechi.

Această zi este o zi de bucurie, de recunoştinţă şi de iubire pentru toată creştinătatea: este ziua CINCIZECIMII! Este ziua de RUSALII!

Cuvântul RUSALII provine de la sărbătorea romană ROSALIA, ziua pomenirii morţilor prăznuită în timpul când înfloreau trandafirii şi care avea loc cam în acelaşi timp cu a comemorării pogorârii Duhului Sfânt. În ziua de Rusalii, Sfântul Duh pogoară în foişorul din Ierusalim, în chipul limbilor de foc, pentru a fi prezent în lume într-un mod deosebit de felul prezenţei şi lucrării Sale pretutindeni în creaţie. Sionul devine Noul Ierusalim, alianţa definitivă a lui Dumnezeu cu credincioşii Săi, Sfânta Biserică, locul în care Dumnezeu este de faţă cu adevărat şi sălăşluieşte cu credincioşii Săi în istorie.

RUSALIILE sunt PAŞTILE CELE DE FOC care fac să se schimbe la faţă făptura. E sărbătoarea care descoperă în sine sensul profund al iconomiei divine, împărtăşirea omenirii credincioase de Duhul lui Dumnezeu, întreaga fire creată dobândeşte un reflex de veşnicie, existenţa însăşi fiind atinsă de un invizibil har divin. Sublimă în măreţia ei, această zi este priveliştea existenţei restabilită în paradisul dintâi, temeiul şi nădejdea unirii credincioşilor într-o singură şi mare familie a lui Dumnezeu. Nu ar putea fi această imagine înveşmântată în frumuseţe cerească idealul unei societăţi ce tinde spre globalizare? Nimeni nu ar putea spune că în înţelesul acesta omenirii nu i s-ar oferi o şansă. Rămâne însă îndeplinirea unei condiţii absolute: LUMEA ÎNSĂŞI ÎNTR-ADEVĂR SĂ TINDĂ A DEVENI BISERICĂ! nu o biserică ecumenică în care se niveleazî toate credinţele, acceptându-se toate bune, ci Biserica Primară care s-a născut la CINCIZECIME şi care nu este astăzi alta, decât Biserica Ortodoxă.

Când spun acest lucru, mă bazez pe un mare argument şi anume acela că Pogorârea Sfântului Duh a fost împlinirea spuselor Mântuitorului. O minune asemănătoare cu aceea din ziua Rusaliilor, când S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, se petrece şi în zilele noastre la Ierusalim, în fiecare an, la Paşte. Acolo vine în fiecare an Sfânta Lumină de la Dumnezeu, care atestă că ORTODOXIA este CREDINŢA DREAPTĂ ŞI ADEVĂRATĂ, că numai la ortodocşi şi la Paştele Ortodox se coboară acestă Lumină Sfântă. Prin această minune Hristos Domnul ne arată care este DREAPTA CREDINŢĂ, adică ORTODOXIA.

Vorbind în sensul deschiderii Ortodoxiei spre lume, constatăm mai întâi că, din viaţa omenirii de atăzi, nu a dispărut orice năzuinţă de înfăptuire a dreptăţii pe pământ. Fapt este că o binecuvântare cerească însoţeşte aspiraţiile profund umane de întrajutorare, de înţelegere şi bunăvoire dintre persoanele şi popoarele ce trăiesc împreună. E adevărat şi aceea că, de aici nu rezultă că Biserica s-ar identifica cu lumea, dar nici aceea că s-ar depărta de lume, închizându-se în sine. Afirmarea unei responsabilităţi majore a Bisericii faţă de lume rezultă dintr-o unitate a ei cu creaţia, care nu exclude nici deosebirea dintre ECCLESIA şi OIKOUMENA (BISERICĂ şi LUME). Depinzând în întregime de lucrarea Duhului Sfânt, Biserica aparţine tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor. Ea nu se închide nici în circuitul lucrării sale sacramentale imediate, ci cuprinde creaţia, universul uman şi cosmic, în manifestarea însăşi a Tainei lui Hristos. AMIN!

BIBLIOGRAFIE:

-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti;
-2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic…; BUCUREŞTI – 2001;
-3. IUGULESCU, Ierodiacon Visarion – PREDICI LA DUMINICILE ŞI SĂRBĂTORILE DE PESTE AN – Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului;
-4. MOLDOVAN, Preot prof. Dr. Ilie – ORTODOXIA MISIONARĂ, STÂLP DE LUMINĂ ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ; Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei; Editura MITROPOLIA OLTENIEI; Craiova – 2009;
-5. MUHA, Camelia – RELIGIE CREŞTIN-ORTODOXĂ – CAIET PENTRU ELEVI, CADRE DIDACTICE ŞI PĂRINŢI, Clasa a V-a; Editura SF. MINA – 2008.

de Preot Gheorghe Salagian

Articole asemanatoare:

1. Predica la marele Praznic al ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI
2. Predica la marele Praznic al ADORMIRII MAICII DOMNULUI
3. Predica la Denia din SFÂNTA ŞI MAREA ZI DE LUNI – Despre smochinul cel neroditor – UPDATE
4. Predica la Pogorârea Sfântului Duh
5. Predică la Duminica Cinzecimii – Pogorârea Sfântului Duh