Cuvânt la Duminica a XXXI-a dupa Pogorârea Sfântului Duh

“Iar el cu mult mai vârtos striga: Iisuse, fiul lui David, miluieste-ma”. (Luca 18, 39)

Rabdarea în suferinte

Cât de multe neplaceri nu întâmpinam noi în toate zilele, si ce suflet tare se cere, spre a nu fi cineva suparat si nerabdator, ci a proslavi, a lauda si a cinsti pe cel ce îngaduie a veni asupra noastra astfel de ispite?

Cât de multe nenorociri si buimaceli neasteptate nu dau peste noi? Si totusi cineva trebuie sa înabuseasca gândurile cele rele, si sa nu învoiasca limbii a grai lucruri pacatoase, înca si fericitul Iov a rabdat mii de patimi, si totusi n-a încetat de a proslavi pe Domnul.

Între noi însa sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rau, când sunt jigniti de cineva, sau cad în boala, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndata izbucnesc din ei hulele. Ei sufera chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei sa traga dintru aceasta pentru mântuirea lor sufleteasca, si-l rapesc ei însisi. Ce faci o omule? hulesti tu pe Dumnezeu binefacatorul tau, mântuitorul tau, aparatorul si îngrijitorul tau? Nu bagi de seama oare, ca alergi la prapastie, si te asvârli însuti pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferinta ta mai lesnicioasa? Nu! tu o sporesti prin nerabdarea ta si prin pacatul tau, si-ti faci chinul mai strasnic.

Dar poate tu nu poti tacea de durere. Iata eu nu-ti poruncesc sa fii cu totul mut. Însa în loc de a huli pe Dumnezeu, tu trebuie sa-L proslavesti, în loc de a cârti asupra Lui, tu trebuie sa-L cinstesti si sa-L lauzi. Marturiseste Domnului pacatele tale, striga tare întru lauda lui Dumnezeu, prin aceasta îti vei usura suferintele tale, apropiindu-se Dumnezeu iarasi de tine prin harul sau cel bogat întru ajutor. Dimpotriva, daca tu hulesti pe Dumnezeu, alungi de la tine ajutorul Lui.

Gândeste înca, ca cu cât mai mare este suferinta, cu atât mai slavita este si cununa rasplatirii; cu cât mai mult aurul arde în cuptor, cu atâta se face mai curat; cu cât mai îndelugat si mai departe pluteste negutatorul cu corabia pe mare, cu atâta mai multe marfuri aduna.

Si tu ai acum cea mai grea lupta cu boala si cu saracia. Socoteste însa, ca prin aceasta Lazar a dobândit mântuirea. Fiindca el cu atâta rabdare a suferit saracia, boala si parasirea, de aceea fu luat în sânul lui Avraam.

Asa, rabdarea în suferinta este o fapta buna atât de mare, încât ea chiar si pe cei mai mari pacatosi îi slobozeste de datoria lor cea grea; iar când ea se afla la un om mai dinainte drept, ea îi da cea mai mare siguranta despre fericirea cea cereasca.

Pentru cei drepti rabdarea în suferinta este o cununa stralucita, care luceste mai luminat decât soarele; iar celui pacatos ea ii este de ajuns pentru iertarea calcarilor de lege ale sale.

Însa, zici tu, adeseori din obisnuinta, limba mea, fara ca eu sa voiesc aceasta, se porneste spre astfel de cuvinte de suparare si de ocara, însa, când ea vrea sa fie atât de rea pornita, mai bine musc-o cu dintii tai proprii, ca sa-o doara bine, înainte înca de a fi azvârlit ea cuvintele cele de hula, caci este mai bine ca sa curga acum din ea o picatura de sânge, decât ca ea odinioara sa doreasca în zadar o picatura de apa, ca bogatul cel îmbuibat. Este mai bine pentru dânsa a suferi o durere vremelnica, degraba-trecatoare, decât a patimi acel chin necontenit, vesnic, ca limba bogatului celui din Evanghelie, care chinuindu-se de foc nu putea dobândi cea mai mica astâmparare.

Dumnezeu ti-a poruncit tie sa iubesti înca si pe vrajmasii tai, dar tu batjocoresti Insusi pe Dumnezeu, care te iubeste. El ti-a poruncit tie, ca sa vorbesti bine înca si de prigonitorii tai si sa binecuvântezi pe cei ce te clevetesc. Tu însa vorbesti rau despre Insusi Dumnezeu, binefacatorul si ajutatorul tau cel mai mare, fara ca sa fi luat de la Dânsul altceva, decât haruri.

Nu putea El oare, zici tu, sa departeze de la mine aceasta ispita, aceasta suferinta? Negresit, dar a îngaduit aceasta, pentru ca tu sa fii mai ispitit. Insa iata, zici tu, eu sunt doborât si pierit. Dar aceasta o face nu firea ispitei, ci propria ta slabiciune si lenevie. Caci raspunde mie, ce este mai usor a grai, un cuvânt de hula sau de lauda? Cea dintâi nu-ti atrage oare tie dezgustul si supararea tuturor celor ce o aud, si aceasta oare nu mareste mai mult chinul tau? Cealalta lauda nu-ti aduce tie oare mii de cununi ale întelepciunii, admirarea tuturor, si o mare rasplatire de la Dumnezeu? Pentru ce deci pregeti tu tocmai aceea ce este de folos, aceea ce este binefacator si placut, si umbli dupa ceea ce vatama, necajeste si chinuieste?

Mai departe, daca apasarea ispitei si saracia ar fi o adevarata pricina de necaz împotriva lui Dumnezeu si de huliri, atunci ar trebui ca toti saracii sa huleasca pe Dumnezeu. Intru adevar, însa multi tocmai dintre cei mai nevoiasi decât toti necontenit aduc lui Dumnezeu lauda si proslavire, pe când altii, care petrec în bogatie si prisosinta, neîncetat Il hulesc. Asadar aceasta provine nu atât din însasi firea lucrului, pe cât din propria noastra voie, de la o hotarâre luata mai dinainte.

Uitati-va la Lazar cel sarac. Chiar cea mai mare saracie n-a putut aduce vreo vatamare sufletului sau, n-a putut sa-l împinga la cârtire asupra lui Dumnezeu. Ce zic eu, saracia? Nici chiar de s-ar aduna toate relele putincioase, n-ar putea zgudui sufletul unui om iubitor de Dumnezeu si întelept, nici a-l abate de la fapta cea buna. Martor la aceasta este Lazar, pe când pe de alta parte îmbuibatului celui molesit si dezmierdat nu i-a putut ajuta nici bogatia sa, nici sanatatea, nici bunul trai cel de-a pururi, nici orice alta.

De aceea, iubitilor, nu mai ziceti, ca saracia, boala si primejdia ne silesc a cârti împotriva lui Dumnezeu si a-L huli! Nu saracia, ci nebunia; nu boala, ci obraznicia, nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeama la hulirile cele fara de judecata, ca si la toate rautatile.

Deci când tu, o omule, cazi în vreo boala, sau în orice ticalosie, adu-ti aminte de Iov, de carnea lui cea schingiuita, si de Sfântul sau trup cel plin de rani. Dar poate vei zice tu, Iov avea o mângâiere îndeajuns în constiinta, ca Dumnezeu Insusi a pus asupra lui aceste suferinte, însa într-adevar, tocmai aceasta trebuia sa-l mâhneasca mai mult, ca Dumnezeu cel drept, pe care el în tot chipul Il cinstea, se parea ca se lupta contra lui.

Daca suferinta ta nu provine de la Dumnezeu, ci de la oameni, iar tu proslavesti pe Dumnezeu si nu-L hulesti, caci El, desi ar fi putut a te scapa de ispitire, totusi a îngaduit-o pentru încercarea ta; iata tu atunci vei dobândi de la Dânsul aceeasi rasplatire ca si aceia, carora Insusi Dumnezeu le-a trimis suferinta lor. Ca si aceia, care patimesc pentru Dumnezeu, vei fi si tu încununat, caci tu ai suferit cu rabdare nenorocirea, pricinuita tie de oameni, si ai proslavit pe Dumnezeu, care ar fi putut sa te scape de dânsa, dar n-a vrut.

Priveste numai la saracia si la boala lui Iov, si amândoua pe treapta cea mai înalta, cu toata dreptatea lui! Trebuie oare sa-ti mai arat lupta cea tot atât de mare, pe care el trebuia sa o poarte cu simturile cele firesti ale unui tata? Asa, cea mai mare lupta de felul aceasta a venit asupra acelui nobil barbat. El a pierdut zece fii, zece deodata, zece în floarea vârstei lor, zece împodobiti cu toate bunatatile si înca printr-o moarte silnica si ticaloasa. Ei au fost ucisi de casa ce s-a surpat. Cine poate zice, ca ar fi fost ajuns de o asemenea mare nenorocire? Nimeni, desigur nimeni! Deci când tu pierzi un fiu, sau o fiica, alearga la Iov cel rabdator, si te vei întoarce mângâiat.

Dar peste dânsul n-a venit numai aceasta suparare, ci s-a adaugat înca caderea si tradarea prietenilor sai, dojenile, ocarile, batjocura si derâderea. Si cât de nesuferit este de a fi luat în râs de catre toti? Insasi nenorocirea nu poate sa pricinuiasca atât de mare durere, pe cât aceia, care ne fac dojeni pentru dânsa. Iov însa nu numai ca nu avea nici un mângâietor în nenorocire, ci mai vârtos pe lânga aceea era napadit cu ocari din multe parti. El însusi se tânguieste de aceasta si zice: „voi va ridicati asupra mea”, si îi numeste nemilostivi în cuvintele; „cei de aproape ai mei s-au lepadat de mine si casnicii mei au vorbit împotriva mea; altii m-au batjocorit, si eu m-am facut de râsul tuturor” (Iov. XIX, 14, urm 30, 9).  Numai a auzi de o asemenea ticalosie, este nesuferit, tac despre aceea, când cineva trebuie cu fapta sa o sufere.

Cea mai mare saracie, boala cea nesuferita, cea noua si neauzita, pierderea unor atât de multi si atât de alesi copii, si în astfel de chip, batjocura si derâderea si ocara oamenilor, câte rautati! Unii îl batjocoreau, altii îi faceau dojeni, iarasi altii îl dispretuiau, nu numai prietenii, ci si slugile sale. Ba înca nu numai îl ocarau si strigau la el, ci îl si blestemau, si aceasta nu numai în curgerea de doua, sau de trei, sau de zece zile, ci în curs de multe luni, nici noaptea el nu avea odihna, ci rautatea zilei se mai marea prin visurile cele grozave ale noptii. Asculta-l pe el însusi când zice: „pentru ce ma îngrozesti în visurile mele si ma înfricosezi în vedenii”? (Iov. 1, 14).

Care om ar fi putut sa fie asa de otel si de fier, încât sa poata suferi atât de multe patimi? Daca fiecare din aceste patimi, luata singura este nesuferita, apoi gândeste, ce zgomot trebuie sa fi ridicat ele toate la un loc în sufletul lui si totusi el a suferit toate acestea, si în toata nenorocirea sa el n-a rostit o singura cârtire pacatoasa împotriva lui Dumnezeu. De aceea la dânsul sa cautam noi, când suntem în vreo nenorocire, si patimile lui trebuie sa fie un mijloc de vindecare împotriva alor noastre!

Când noi vedem, ca unul a rabdat toate bataile pamântului la un loc, sa ne purtam barbateste împotriva unei parti dintru acelea, care ne-a ajuns pe noi. Sa cautam scaparea noastra la istoria patimilor sale, ca la o mama plina de dragoste, care apara si ocroteste pe fiii sai cei înspaimântati, si de ne-ar lovi chiar cea mai mare nenorocire, vom gasi la Iov mângâiere îndeajuns! Dar daca tu zici: „Acesta a fost Iov, si de aceea a putut sa fie atât de rabdator, eu însa nu ma pot asemana cu dânsul”, si altele, apoi prin aceasta tu numai îti vei atrage o mai mare raspundere. Caci tu trebuie sa fii înca mai rabdator, decât dânsul.

Pentru ce aceasta? Pentru ca el a trait înainte de timpul harului, când viata nu era asa de regulata, harul Sfântului Duh nu se revarsase înca asupra oamenilor, când înca era foarte greu de a birui pacatul, când domnea înca blestemul si moartea avea înca grozavia sa. Acum însa pentru noi lupta s-a facut mai usoara, de când venirea lui Hristos a ridicat toate aceste piedici ale rabdarii. De aceea, de când Dumnezeu ne-a dat atât de multe haruri nu mai avem nici o dezvinovatire, când noi nu ne asemanam lui Iov întru rabdare.

Pe lânga aceea mai gânditi, ca nu atunci este timpul de tânguire si de întristare, când ne-a lovit o nenorocire, ci atunci, când noi am savârsit vreun pacat. Noi însa inversam rânduiala. Când noi savârsim mii de pacate, aceasta putin ne îngrijeste, iar când vine asupra-ne numai o mica nenorocire, îndata pierdem barbatia, ne descurajam si am fi bucurosi sa ne descotorosim de viata.

Dar aud pe unii zicând: De ce oare sa fie în lume nenorocirea si ostenelile? Eu zic, ca de acea viata aceasta de acum este plina de truda si de greutate, pentru ca si oamenii cei mai grosolan formati, care cu totul se dedau la cele vremelnice, sa se oboseasca, sa se sature de cele lumesti si pamântesti, sa fuga de dezmierdari, sa se lepede de dragostea lor catre cele vremelnice, sa-si atinteasca dragostea catre cer si sa se pregateasca pentru ziua judecatii. Caci multi slujesc carnii, si încatusati fiind de tirania celor vremelnice zac ca fiarele în viziunile lor si se simt tihniti în ele, de aceea prin nenorocire Dumnezeu voieste a smulge de la dânsii aceasta placere, si pentru aceasta le-a trimis multa truda, întristare, grija, lupte si primejdii, o întreaga oaste de patimi trupesti, si multe alte nevoi, pe care nu le putem toate numara, pentru ca ei, înspaimântându-se de acest nor de rele, sa nazuiasca a ajunge la limanul cel lin, si sa tinda a dobândi pacea cea vesnica, unde nu este binele amestecat cu raul, ci se afla numai binele singur.

Sa cumpanim toate acestea si sa purtam suferintele noastre cu tarie de suflet si cu multumire lui Dumnezeu, pentru ca si noi asemenea lui Iov sa dobândim cununa cea de biruinta a rabdarii, prin harul si prin iubirea de oameni a Domnlui nostru Iisus Hristos, caruia cu Tatal si cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum si în vecii vecilor!

(Sfantul Ioan Gura de Aur – Predici la Duminici si Sarbatori – Ed. Bunavestire – Bacau)

Articole asemanatoare:

1. Cuvânt la Duminica a XXV-a după Pogorârea Sfântului Duh
2. Cuvânt la Duminica a XXII-a după Pogorârea Sfântului Duh
3. Cuvânt la Duminica a XXVIII-a după Pogorârea Sfântului Duh
4. Umblarea pe mare şi potolirea furtunii – PREDICĂ LA DUMINICA A NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH
5. Cuvânt la Duminica a 17-a după Rusalii – a Cananeencii