Predică la Duminica a V-a după Paşti – Iisus Hristos si femeia samarineanca

“Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat” (IOAN 4,17-18).

HRISTOS A ÎNVIAT! Iubiţi credincioşi!
Ne aflăm încă sub razele binefăcătoare şi pline de lumină dumnezeiască ale marelui praznic al Învierii Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Evanghelistul Ioan ne relatează astăzi o nouă înviere, nu trupească, ci sufletească, o înviere din moartea păcatului a unei femei samarinence.

Pentru ca să putem înţelege cuprinsul Sfintei Evanghelii de astăzi, trebuie să cunoaştem mai întâi împrejurările în care s-au petrecut cele istorisite de Sfântul Evanghelist Ioan, prin a da răspunsul la două întrebări:

-1. Cine erau samarinenii?
Regele Asiriei, Salmasar (4 REGI 18,9-10), a dus în robie în anul 722 î. Hr. o mare parte din poporul evreiesc, iar în locul lor a aşezat colonişti asirieni, care erau păgâni. Cu timpul, asirienii se înrudesc cu băştinaşii şi din această contopire se naşte un popor nou, care, după centrul de cârmuire – Samaria – primesc denumirea de samarineni. Deci, noul popor era alcătuit din două neamuri care împărtăşeau idei şi credinţe religioase deosebite: pe de o parte se practicau o seamă din riturile anterioare păgâne, iar pe de altă parte primeau şi unele din rânduielile lăsate de Dumnezeu prin proorocii Moise şi Aaron.

-2. Care erau cauzele duşmăniei dintre evrei şi asirieni?
Poporul evreiesc a suferit o nouă robie sub împăratul Babilonului, Nabucodonosor, care le-a dărâmat şi pustiit vestitul şi strălucitorul templu zidit de regele Solomon, în cetatea Ierusalimului în anul 597 î. Hr. Întorcându-se din robia babiloniană, evreii au vrut să-şi refacă templul, ceea ce au şi reuşit în anul 538 î. Hr. în timpul regelui Cirus al perşilor care a autorizat reconstruirea templului cu ajutoare din trezoreria regală, fiindu-le restituite şi obiectele sacre pe care Nabucodonosor le-a jefuit. Samarinenii au cerut evreilor ca şi ei să fie primiţi în comunitatea acestora, spre a contribui la refacerea templului. Au fost refuzaţi pentru faptul că săvârşeau practici păgâne şi pe motivul că erau un popor amestecat.

De aici au început între ei dezbinările şi duşmăniile. Manase, fiul unui arhiereu, căsătorindu-se cu o samarineancă, este repudiat de comunitatea evreiască, drept care se stabileşte în Samaria, unde îşi zideşte un templu pe muntele Garizim. Se autointitulează arhiereu, introducând legea lui Moise şi înlăturând practicile păgâne. Neînţelegerea şi dispreţul reciproc devin şi mai evidente, după ce evreii mergând noaptea, dărâmă templul construit de acesta, motivând că templul cu arhiereu pentru Iehova se cuvine numai la Ierusalim, unde fiecare evreu era dator, ca odată pe an să aducă zeciuiala cuvenită. În celelalte localităţi, unde se aflau comunităţi evreieşti, existau numai sinagogi, în fruntea cărora se afla câte un rabin.

Învrăjbirea şi ura dintre evrei şi samarineni devenise atât de mare, încât nici nu se mai salutau; sub nici o formă şi sub nici un motiv nu treceau unii prin hotarele celorlalţi, nu mai aveau nici un amestec şi nici o legătură unii cu alţii.

Având la bază răspunsurile la cele două întrebări, vom putea înţelege mai uşor conţinutul pericopei evanghelice de azi, de la IOAN 4,5-42.

“În zilele acelea, Iisus a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov i l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacov, iar Iisus fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas (aproximativ pe la amiază). Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-mi să beau! Că ucenicii Săi se duseseră în cetate să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum! Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă…? Pentru că Iudeii n-au amestec cu samarinenii (După încetarea captivităţii, evreii reveniţi în Samaria s-au amestecat cu ei, rezultând un popor hibrid, în duşmănie permanentă cu evreii).

Iisus i-a răspuns, zicând: Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau! tu ai fi cerut de la El şi El ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna este adâncă; de unde dar ai apa cea vie? Eşti Tu cumva mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi şi turmele lui? Iisus, răspunzând, i-a zis: Tot cel ce va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă vie curgătoare (sau săltătoare) spre viaţă veşnică. Femeia I-a zis: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să vin aicea să scot. Iisus i-a zis: Du-te şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici”

“Femeia I-a răspuns, zicând: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat. Pe aceasta adevărat ai spus-o (Cei cinci bărbaţi ai femeii stau în relaţie simbolică indirectă cu cele cinci triburi originare menţionate în 4 REGI 17,24, astfel: “După aceea, regele Asiriei a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israel. Aceştia au stăpânit Samaria şi au început a locui în cetăţile ei”).

Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta (Muntele Garizim, pe care Samarinenii construiseră un templu opus celui din Ierusalim), dar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă ve-ţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi, noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la iudei este mântuirea. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; căci astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută.

Duh este Dumnezeu şi cei ce I Se închină, trebuie să I Se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel Care-ţi grăieşte. Şi atunci au venit ucenicii Săi şi se mirau că vorbea cu o femeie. Dar nimeni nu I-a zis: Ce întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi le-a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi le-a spus pe toate câte le-am făcut! Nu cumva Acesta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau spre El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau zicând: Învăţătorule, mănâncă! Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis şi să-I împlinesc lucrarea. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă spun: Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, că sunt albe pentru secriş (aici este vorba şi de secerişul spiritual: samarinenii care se apropie de apostolii-secerători, aceştia precedaţi de profeţii – semănători ai Vechiului Testament).

Iar cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră, că întru aceasta se adevereşte cuvântul că altul este semănătorul şi altul este secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi unde nu v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit şi voi a-ţi intrat în osteneala lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: Mi le-a spus pe toate câte le-am făcut. Deci, când au venit la El, Samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii” (IOAN 4,5-42).

Din pericopa evanghelică de astăzi se pot desprinde foarte multe învăţături. Învăţăm în PRIMUL RÂND că Dumnezeu este DUH, adică fiinţă pur spirituală, nematerială şi că ÎNCHINAREA sau ADORAREA pe care I-o aducem trebuie să fie potrivită cu fiinţa Sa, deci să aibă tot un caracter spiritual. Din aceeaşi pericopă desprindem învăţătura despre EGALITATEA şi FRĂŢIETATEA oamenilor ca fii ai Aceluiaşi Părinte ceresc. Mântuitorul n-a ţinut seama de deosebirile care se făceau atunci între iudei şi samarineni, ci a socotit pe toţi oamenii egali şi fraţi unul cu altul, indiferent de neamul căruia îi aparţin.

Convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă constituie punctul de plecare al UNIVERSALISMULUI CREŞTIN. Mai târziu, Sfinţii Apostoli au urmat pilda Mântuitorului străbătând din nou căile Samariei, precum şi altele mai îndepărtate, între popoarele păgâne.

Să ne gândim numai la marele misionar care a fost Sfântul Apostol Pavel şi care a lămurit atât de limpede universalismul învăţăturii creştine, precum şi egalitatea şi frăţietatea între oameni şi popoare, prin cuvintele: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (GALATENI 3,22).

În pericopa evanghelică de azi sunt de o importanţă covârşitoare cuvintele Mântuitorului adresate femeii samarinence: “Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum, nu îţi este bărbat” (IOAN 4,17-18). De aici rezultă că femeia nu trăia tocmai după legile lui Dumnezeu, ci în concubinaj, sau preacurvie. Păcatul preacurviei se săvârşeşte atunci când unul dintre soţi părăseşte pe celălalt de care este legat prin Sfânta Taină a Căsătoriei, împreunându-se cu altul străin, adică când unul sau amândoi sunt căsătoriţi. De asemenea preacurvesc şi aceia care trăiesc în concubinaj în faţa lumii, necununaţi bisericeşte şi aceştia se canonisesc cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie timp de 15 ani. Cei cuprinşi de acest păcat să se oprească la timp, cum s-a oprit femeia samarineancă, ca să nu-şi atragă mânia lui Dumnezeu asupra lor; apoi să alerge la slujitorul lui Hristos – preotul – în scaunul de spovedanie şi să-şi mărturisească păcatul, lepădându-se definitiv de el. Orice relaţie conjugală în afara cununiei bisericeşti, chiar dacă eşti căsătorit la starea civilă, tot preacurvie se numeşte, şi Doamne fereşte să te prindă moartea într-un astfel de păcat, căci şansele de mântuire sunt extrem de mici sau poate inexistente.

Tot din pericopă mai desprindem un alt principiu fundamental al învăţăturii creştine: EGALITATEA FEMEII CU BĂRBATUL. Se cunoaşte starea de umilinţă şi decădere a femeii în lumea antică păgână. Poligamia era în floare, femeia era sclava bărbatului care avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei şi asupra copiilor ei. În legea iudaică, deşi situaţia femeii era mai blândă, totuşi ea atârna de bunul plac al bărbaului, care putea oricând să-i dea “carte de despărţenie”. Dar odată cu venirea lui Hristos-Mântuitorul în lume, starea femeii s-a schimbat radical. Din sclava bărbatului şi din fiinţa dispreţuită, Hristos-Domnul o ridică la starea de deplină egalitate cu bărbatul, o reabilitează ca fecioară, soţie şi mamă; iar căsătoria este binecuvântată de Dumnezeu şi ridicată la treapta de Taină Sfântă. De la Maica Domnului încoace, femeia creştină a dovedit ce zestre nobilă şi sfântă i-a dăruit Dumnezeu şi ce misiune divină i s-a încredinţat.

Să-L cercetăm pe Hristos, ca femeia samarineancă până suntem în viaţă, ca nu cumva să ne prindă moartea pe calea păcatului şi să fim aruncaţi, pentru nişte plăceri trecătoare, acolo unde este “plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Din pericopa evanghelică care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie (IOAN 4,5-42), mai desprindem şi un alt principiu fundamental al învăţăturii creştine: egalitatea femeii cu bărbatul. Această egalitate trebuie înţeleasă în sensul duhovnicesc al cuvântului, nu în sensul literar. În faţa lui Dumnezeu, femeia este egală cu bărbatul, dar niciodată femeia nu va putea fi preot în Biserică, această demnitate având-o numai bărbatul, pentru că, Marele Arhiereu – Iisus Hristos a fost tot bărbat.

Se cunoaşte starea de umilinţă şi decădere a femeii în lumea antică păgână. Poligamia era în floare, femeia era sclava bărbatului care avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei şi asupra copiilor ei. În legea iudaică, deşi situaţia femeii era mai blândă, totuşi ea atârna de bunul plac al bărbatului, care putea să-i dea oricând ,,carte de despărţire şi s-o lase” (MATEI 19,7). Dar odată cu venirea Mântuitorului în lume, starea femeii s-a schimbat radical. Din sclava bărbatului şi din fiinţa dispreţuită, Hristos-Domnul o ridică la starea de deplină egalitate cu bărbatul, o reabilitează ca fecioară, soţie şi mamă; iar Căsătoria este binecuvântată de Dumnezeu şi ridicată la treapta de Sfântă Taină. De la Maica Domnului încoace, femeia creştină a dovedit ce zestre nobilă şi sfântă i-a dăruit Dumnezeu şi ce misiune i-a încredinţat.

Să ne amintim de femeile mironosiţe care L-au urmat pe Domnul până pe Golgota, cu sufletul plin de durere şi de zbucium, în timp ce Apostolii Săi erau ascunşi de frică, iar a treia zi după îngropare, tot ele, înfruntând primejdia răzbunării fariseilor, dis-de-dimineaţă s-au dus la mormânt să-şi facă datoria conform datinei faţă de trupul lui Iisus. Râvna mironosiţelor a fost pe deplin răsplătită, căci ele au fost primele care s-au învrednicit să afle vestea cea mare despre Învierea Domnului.

Astăzi, Sfântul Evanghelist Ioan ne înfăţişează chipul unei femei din Samaria, care în urma convorbirii cu Mântuitorul, a devenit un ,,apostol misionar” printre concetăţenii ei. Apostolia ei, însă, n-a fost de moment. Tradiţia bisericească ne învaţă că în ziua Cincizecimii (a Rusaliilor) ea a fost botezată de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei, Victor şi Iosif şi cu cinci surori, după care s-au dus cu toţii şi au propovăduit credinţa creştină în nordul Africii, în Cartagina, iar în cele din urmă atât, cât şi surorile ei au murit ca martiri în chinuri groaznice în timpul persecuţiei declanşate de împăratul Nero. Ea a fost jupuită de vie şi închisă şi prin puterea Celui cu Care a vorbit la puţul lui Iacov s-a vindecat, murind de bătrâneţe, lăudând şi slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită şi ea este pomenită în fiecare an pe 26 februarie.

Adevăratul creştin trebuie să vadă în convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă îndemnul de a respecta credinţa sau concepţia de viaţă a semenului nostru, de a iubi şi ajuta pe oricare om, indiferent de credinţa sa religioasă (aici în înţelesul de a-l ajuta, nu în înţelesul, că eu, iubindu-mi aproapele, trebuie să renunţ la credinţa ortodoxă – cel mai mare dar pe care Hristos l-a făcut creştinilor ca să se mântuiască. Ca şi creştin ortodox, trebuie să-l ajut pe cel de-o credinţă cu mine, dar sub nici un aspect să nu-i neglijez pe ceilalţi. Nu trebuie să fiu antisemit, antimusulman, anticatolic, antiprotestant sau neoprotestant, ci trebuie să fiu ortodox, să acord ajutorul, după puterea mea oricui, dar, credinţa ortodoxă nu se concesionează), de starea sa socială, sau de aparteneţa sa naţională, de a vedea un frate în fiecare dintre semenii noştri şi de a avea conştiinţa că toţi suntem fiii Aceluiaşi Părinte ceresc şi numai vom putea spune că suntem creştini adevăraţi, căci a fi:
- creştin în înţeles ortodox înseamnă a avea o credinţă dreaptă, tare şi luminată în Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă dar în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Ziditorul tuturor celor văzute şi nevăzute;
- creştin, fiu al Bisericii Ortodoxe, înseamnă a rupe legătura cu credinţele deşarte, cu superstiţiile, sectarismul, vrăjitorii, fermecătorii; înseamnă smulgerea din păienjenişul patimilor, al păcatelor, al răului de orice fel, care degradează şi destramă fiinţa noastră, înseamnă a urma întru totul voia lui Dumnezeu propovăduită de Biserica Sa cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească;
- creştin ortodox înseamnă totodată a avea conştiinţa deplinei responsabilităţi faţă de viaţă, înseamnă a nu uita niciodată că iaţa este un mare şi negrăit dar de la Dumnezeu, Care ne va aduce în faţă şi care ne va cântări fără părtinire toate faptele şi gândurile noastre.

În concluzie, a fi fiu al Bisericii Ortodoxe înseamnă a trăi în chip drept viaţa, întrebuinţând-o şi folosind-o cu maximum de randament şi de roade bune. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ – Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti;
-2. NOUL TESTAMENT – versiune redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului; Editura Institutului Biblic…; Bucureşti 1993;
-3. VIEŢILE SFINŢILOR PE LUNA FEBRUARIE; Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor; 1992;
-4. ABRUDAN, pr. prof. Dr. Dumitru şi CORNIŢESCU, diacon prof. Dr. Emilian – ARHEOLOGIE BIBLICĂ; Editura Institutului Biblic…;Bucureşti 1994;
-5. MAN, arhimandrit Serafim – LIVADA DUHOVNICEASCĂ – PREDICI; Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; Cuj-Napoca 1990;
-6. MĂNDIŢĂ, protosinghel Nicodim – CALEA SUFLETELOR ÎN VEŞNICIE – VĂMILE VĂZDUHULUI; vol. I; Editura Buna-Vestire; Bacău 2001;
-7. PAPUC, diacon Gheorghe – PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ PAŞTI (A SAMARINENCEI), în volumul de predici LUMINĂ DIN LUMINĂ; Editura Mitropoliei Ardealului; Sibiu 1985;
-8. PĂCURARIU, pr. prof. Dr. Mircea – Idem; Ibidem.

de Preot Gheorghe Salagian

Articole asemanatoare:

1. Predică la Duminica a VI-a după Paşti – A orbului din nastere
2. Predică la Duminica a VII-a după Paşti – A Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I
3. Predică la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului nostru IISUS HRISTOS
4. Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii – Umblarea pe mare – potolirea furtunii
5. Predică la Duminica a 23-a după Rusalii – Vindecarea demonizatului din ținutul Ghergheseni

1. 

   Istrate Maria Magdalena says:

   2 May 2010 at 22:41

   Biserica ne pune înainte pe samarineancă ca pe o pildă de pocăinţă sinceră. Pentru că păcătoasă era şi ea, dar păcătoşi suntem şi noi toţi, iubiţii mei, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii. Toţi câţi coborâm din Adam şi din Eva purtăm în noi sămânţa păcatului şi a pierzării.

   reply
2. 

   Preot Gheorghe Salagian says:

   2 May 2010 at 22:58

   PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ PAŞTI – IISUS HRISTOS ŞI FEMEIA SAMARINEANCĂ (CONTINUAREA PREDICII DIN 2009)

   Să ne amintim şi de femeile mironosiţe care L-au urmat pe Domnul până pe Golgota, cu sufletul plin de durere şi de zbucium, în timp ce Apostolii Săi erau ascunşi de frică; iar a treia zi după îngropare, tot ele înfruntând primejdia răzbunării fariseilor, dis-de-dimineaţă s-au dus la mormânt să-şi facă datoria conform datinei faţă de trupul lui Iisus. Râvna mironosiţelor a fost pe deplin răsplătită, căci ele au fost primele care s-au învrednicit să afle vestea cea mare despre Învierea Domnului. Astăzi, Sfânta Evanghelie ne înfăţişează chipul unei femei din Samaria, care în urma convorbirii cu Mântuitorul, a devenit un ,,apostol misionar” printre concetăţenii ei. Dar apostolia ei n-a fost de moment. Tradiţia bisericească ne spune că în ziua Cincizecimii (a Rusaliilor) ea a fost botezată de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei, Victor şi Iosif şi cu cinci surori, după care s-au dus cu toţii şi au propovăduit credinţa cerştină în nordul Africii, în Cartagina, iar în cele din urmă, atât fiii, cât şi surorile ei au murit ca martiri în chinuri groaznice în timpul persecuţiei declanşate de împăratul Nero. Ea a fost jupuită de vie şi închisă şi prin puterea Celui cu care vorbise la Puţul lui Iacov se vindecase, murind de bătrâneţe, lăudând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită şi ea este pomenită în fiecare an pe 26 februarie. Adevăratul creştin trebuie să vadă în convorbirea cu femeia samarineancă îndemnul de a respecta credinţa sau concepţia de viaţă a semenului nostru, de a iubi şi ajuta pe oricare om, indiferent de credinţa sa religioasă, de starea sa socială sau de aparteneţăa sa naţională, de a vedea un frate în fiecare dintre semenii noştri şi de a avea conştiinţa căci toţi suntem fiii Aceluiaşi Părinte ceresc şi numai aşa vom putea spune că suntem creştini adevăraţi, căci a fi: -creştin în înţeles ortodox înseamnă a avea o credinţă dreaptă, tare şi luminată, în Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Ziditorul tuturor celor văzute şi nevăzute; -creştin, fiu al Bisericii Ortodoxe, înseamnă a rupe legătura cu credinţele deşarte, cu superstiţiile, sectarismul, vrăjitorii, fermecătorii; înseamnă smulgerea din păienjenişul patimilor, al păcatelor, al răului de orice fel, care degradează şi destramă fiinţa noastră; înseamnă a urma întru totul voii lui Dumnezeu, propovăduită de Biserica Sa cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească; -creştin ortodox înseamnă totodată a avea conştiinţa deplinei responsabilităţi faţă de viaţă, a nu uita niciodată că viaţa este un mare şi negrăit dar de la Dumnezeu, Care ne va cântări fără părtinire toate faptele şi gândurile noastre. AMIN. BIBLIOGRAFIA este valabilă din 2009.

   reply