Perioada Octoihului (IV) – Vindecarea celor 2 demonizati din Gadareni

Duminica a cincea după Cincizecime [Rom. 10, 1-10; Mt. 8, 28-34; 9, 1].
Gadarenii au văzut străina minune săvârşită de Domnul prin izgonirea legiunii de demoni şi, totuşi, au ieşit – toată cetatea – şi L-au rugat pe Domnul “să plece din hotarele lor”. Nu se vede să se fi purtat faţă de El cu duşmănie, dar nici de credinţă n-au dat dovadă. I-a cuprins o frică nelămurită, care-i făcea să dorească doar atât: “Pleacă unde ştii, doar lasă-ne în pace”. Acesta este chipul oamenilor care trăiesc liniştiţi în avutul lor. În jurul lor, lucrurile s-au rânduit nu prea rău; ei s-au obişnuit cu această rânduială; nu au nici gând, nici trebuinţă s-o schimbe, ori s-o înlocuiască şi se tem să facă vreun pas nou. Simţind totuşi că dacă va veni poruncă de sus, frica de Dumnezeu şi conştiinţa îi vor sili să lepede cele vechi şi să primească cele noi, ei fug din răs­puteri de astfel de prilejuri, aşa încât, luând ca îndrep­tăţire neştiinţa, să poată vieţui liniştiţi cu vechile lor obi­ceiuri. Aşa sunt cei care se tem să citească Evanghelia şi cărţile Sfinţilor Părinţi, precum şi să poarte convorbiri duhovniceşti, de frică să nu-şi zgândăre conştiinţa, care dacă se va trezi, va începe să-i silească a lepăda unele şi a primi altele.

Luni [Rom. 16, 17-24; Mt. 13, 10-23].
Pentru ce mulţi nu pricep convorbirile privitoare la lucrurile duhovniceşti? Din pricina învârtoşării inimii. Atunci când inima e um­plută de împătimirile lucrurilor pământeşti, ea devine grosolană, precum este scris: “îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a, lărgitu-s-a”. Astfel fiind, ea trage în jos ca o ghiu­lea, ferecând de pământ întregul suflet şi mintea o dată cu acesta. Atunci, învârtindu-se numai în cercul lucrurilor de jos, devine josnică şi nu se poate înălţa sus, întocmai ca o orătanie ghiftuită cu nutreţ; nu vede cele de sus; toată alcătuirea ei este potrivnică acestora… Acolo este un tă­râm cu totul necunoscut ei. Printre toate concepţiile şi experienţele sale, ea nu poate afla nimic care să fie pe potri­va celor de dincolo, ca să le poată vedea pe acestea măcar prin oglindă, în ghicitură. Ca atare, nici el nu se apucă să facă judecăţi privitoare la aceste lucruri, nici pe alţii, care fac astfel de judecăţi, n-are chef să-i asculte, iar cărţile în care este scris despre aceste lucruri nici nu le ia în mână. Oare nu aceasta este pricina pentru care la mulţi puteţi găsi destule reviste lumeşti, iar duhovniceşti nici măcar una, nici măcar o singură carte duhovnicească, nici chiar Evanghelia?

Marţi [I Cor. 1, 1-9; Mt. 13, 24-30].
A fost semănată să­mânţa cea bună, dar a venit vrăjmaşul şi a semănat neghi­nă printre grâu. Neghinele sunt în Biserică eresurile şi schismele, iar în fiecare din noi, gândurile, simţămintele, dorinţele rele, patimile. Primeşte omul sămânţa cea bună a cuvântului lui Dumnezeu, hotărăşte să vieţuiască în sfinţenie şi începe să trăiască astfel. Când adoarme omul cu pricina – când slăbeşte, adică, luarea-aminte la sine – vine vrăjmaşul mântuirii şi strecoară în el gânduri rele care, nefiind lepădate imediat, se preschimbă în dorinţe şi înclinări, înfiripând un cerc propriu de fapte şi întreprin­deri ce se amestecă cu faptele, simţămintele şi gândurile bune; şi amestecate rămân până la seceriş. Secerişul aces­ta este pocăinţa. Domnul trimite îngerii Săi – străpunge­rea inimii şi frica de Dumnezeu; iar aceştia, ivindu-se ca o seceră, pârjolesc toată pleava şi o ard în cuptorul osândirii de sine, cea dureroasă. Grâul curat rămâne în jitniţa ini­mii, bucurând şi pe om, şi pe îngeri, şi pe Preabunul Dumnezeu Cel în Treime închinat.

Miercuri [I Cor. 2, 9; 3, 8; Mt. 13, 31-36].
Împărăţia se aseamănă cu un grăunte de muştar şi cu drojdia. Micul grăunte de muştar creşte şi se face un pom mare; drojdia pătrunde întreg aluatul frământat şi îl dospeşte. Aici este închipuită, pe de o parte, Biserica, ce era alcătuită la în­ceput doar din Apostoli dimpreună cu alţi câţiva oameni, iar apoi a crescut şi a devenit numeroasă, pătrunzând întreaga omenire; iar pe de alta, viaţa duhovnicească, aşa cum se înfiripă ea în om. Primul ei grăunte e hotărârea omului de a se mântui plăcând lui Dumnezeu, după în­dreptarul credinţei în Domnul Mântuitorul. Această hotă­râre, oricât ar fi de puternică, seamănă cu un grăunte mic. La început, ea cuprinde numai conştiinţa şi voinţa omu­lui; pornind de aici se dezvoltă măi apoi întreaga lucrare a vieţii duhovniceşti. Ea sporeşte în mişcări şi în putere, iar cu privire la suflet, începe să pătrundă toate puterile acestuia – mintea, voinţa, simţirea -, pe care le umple, “dospindu-le” în duhul său; pătrunde, de asemenea, în­treaga alcătuire a firii omului – si trupul, şi sufletul, şi duhul, în care se zămisleşte.

Joi [I Cor. 3, 18-23; Mt. 13, 36-43].
“Şi îi vor arunca pe ei (adică pe cei ce săvârşesc sminteli şi nelegiuiri) în cupto­rul cu foc; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor; atunci, cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Aşa se va săvârşi despărţirea binelui de rău, a luminii de întuneric. Acum este vremea în care ele petrec amestecate. Aşa I-a plăcut Domnului să rânduiască, pentru ca libertatea pe care omul o are din fire să crească şi să se întă­rească în bine prin lupta cu răul; răului îi este îngăduit să facă război cu omul şi dinlăuntru, şi din afară. El nu hotă­răşte soarta omului, ci ispiteşte. Cel ce simte ispita nu tre­buie să cadă, ci să păşească la luptă. Cel care biruieşte se eliberează de o ispită şi se mişcă înainte şi în sus, pentru a întâlni acolo o altă ispită – şi tot aşa până la sfârşitul vieţii. O, de-am pricepe acest tâlc al răului care ne ispiteşte, ca să ne rânduim viaţa având ca temei această cunoştinţă! Luptătorii se încununează, în cele din urmă, trecând în cealaltă viaţă, unde nu sunt nici dureri, nici întristări în afara lor şi unde se vor face asemenea îngerilor lui Dum­nezeu prin curăţia ce se va revărsa dinlăuntrul lor, fără amestecul vreunor mişcări sau gânduri de ispită. Astfel se pregăteşte triumful luminii şi al binelui, ce se va arăta întru toată slava sa în cea din urmă zi a lumii.

Vineri [I Cor. 4, 5-8; Mt. 13, 44-54].
Venind în Nazaret, Domnul n-a aflat acolo credinţă. Simplitatea lui cea văzu­tă i-a împiedicat pe nazarineni să întrevadă slava şi dum­nezeirea Lui cea nevăzută. Nu la fel se întâmplă şi cu creş­tinul? Dogmele creştineşti sunt foarte simple la arătare; dar pentru mintea ce pătrunde înlăuntrul lor, ele alcătui­esc un sistem atotcuprinzător şi desăvârşit, pe care nu l-a zămislit şi nu poate să-l zămislească nici o minte zidită. Cugetarea trufaşă, aruncând o privire fugară asupra sim­plităţii evanghelice, o leapădă şi începe să-şi construiască singură un “edificiu al cunoaşterii”, imens, după părerea ei, din care se deschid, pasămite, perspective largi. In rea­litate, acest edificiu este clădit din cărţi de joc, iar orizon­tul lui e alcătuit din miraje, păreri ale imaginaţiei înfier­bântate. Şi cu un astfel de om degeaba stai de vorbă. Pe oricine vrea să-i schimbe părerile, e gata, împreună cu confraţii săi, să îl arunce îndată de pe munte în prăpastie; adevărul însă trece întotdeauna nevătămat prin mijlocul lor şi merge la alte suflete, în stare să-L primească.

Sâmbătă [Rom. 9, 1-5; Mt. 9, 18-26].
Zis-a femeia cu scurgere de sânge: “Numai să mă ating de haina Lui (a Domnului), şi mă voi face sănătoasă” – şi a primit după credinţa ei. Noi, fiind făpturi care cunoaştem prin mij­locirea simţurilor, avem nevoie de o atingere simţită pen­tru a primi puterea cea mai presus de simţuri. Domnul aşa a şi rânduit. Sfânta Sa Biserică are o orânduire văzută. Feluritele sale părţi ne cuprind, iar noi venim în atingere cu ele. Puterea lui Dumnezeu care se află în Biserică se primeşte prin atingere, iar primitoarea este credinţa, care grăieşte: “numai să mă ating şi mă voi face sănătoasă”. Biserica e Trupul şi Veşmântul Domnului. Părţile sale cele mai învederate, de care ne atingem noi, sunt dumnezeieştile Taine şi, mai ales, după Botez şi Mirungere, Taina Trupului şi Sângelui Domnului, în unire cu Taina Pocăinţei; dar şi atingerea cu credinţă de oricare altă parte a sa poate atrage puterea trebuincioasă de la Domnul, Care pretutindenea este şi vede pe oricine face astfel, şi grăieşte în ini­ma lui: “îndrăzneşte, fiule!” Liber-cugetătorii, cei ce nu văd cu ochi buni rânduiala văzută a Sfintei Biserici, se lip­sesc singuri, prin întocmirea lor sufletească, de putinţa atingerii de puterea cea lăuntrică, dumnezeiască, care dă viaţă tuturor. Drept aceea, ei rămân bolnavi; neîncetata curgere a gândurilor şi simţirilor deşarte îi secătuieşte, iar ei slăbesc şi mor duhovniceşte.

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Predica la Duminica a V-a dupa Rusalii – Vindecarea celor 2 demonizati din Gadareni
2. Perioada Octoihului (III) – Vindecarea slugii sutașului
3. Perioada Octoihului (VI) – Vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum
4. Perioada Octoihului (XXVIII) – Pilda celor poftiti la cina
5. Perioada Octoihului (XXIII) – Vindecarea demonizatului