Perioada Octoihului (IX) – Vindecarea lunaticului

Duminica a zecea după Cincizecime [I Cor. 4, 9-16; Mt. 17, 14-23].
“Acest neam (de demoni) nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” Dacă acest neam e izgonit de rugăciunea şi postirea altuia, cu cât mai mult el nu poate să intre în cel ce însuşi e postitor şi rugă­tor. Iată ce îngrădire! Deşi demonii sunt mulţime nenu­mărată şi văzduhul e plin de ei, nu pot face nimic celui care se îngrădeşte prin rugăciune şi prin post. Postul este înfrânarea desăvârşită, rugăciunea este desăvârşita părtăşie (comuniune) cu Dumnezeu; postul apără de bântui­rile din afară, iar rugăciunea aţinteşte dinlăuntru asupra vrăjmaşilor o panoplie de foc. Pe postitor şi rugător, de­monii îl simt de departe şi fug de el, ca să nu primească lovituri dureroase. Ne e îngăduit să gândim că acolo unde nu este post şi rugăciune s-a şi înfiinţat demonul? Da. De­monii, sălăşluindu-se în om, nu întotdeauna îşi fac simţită adăstarea, ci se ascund, învăţându-şi gazda la tot răul şi abătând-o de la tot binele în chip hoţesc, aşa încât acesta este încredinţat că singur face tot, împlinind de fapt voia vrăjmaşului său. Tu doar apucă-te de rugăciune şi de post, şi vrăjmaşul va fugi îndată, aşteptând prilejul de a se întoarce; într-adevăr se întoarce, îndată ce omul părăseşte rugăciunea şi postul.

Luni [II Cor. 2, 4-15; Mt. 23, 13-22].
“Vai vouă,… că în­chideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor.” Acest lucru s-a zis către arhiereii care nici ei nu învaţă poporul calea mântuitoare şi nici pe preoţi nu-i pun să facă acest lucru; s-a zis şi către preoţii care nu au grijă de popor, neostenindu-se a le lămuri cele trebuincioase pentru mân­tuirea sufletului. Aceasta e pricina pentru care poporul rămâne în neştiinţă şi o parte rămân cu încredinţarea că totul merge aşa cum se cuvine, iar ceilalţi, deşi bagă de seamă că ceva e putred, nu merg încotro ar trebui, fiindcă nu ştiu cum şi unde să meargă. Aceasta e pricina pentru care au rămas în popor atâtea credinţe deşarte; aceasta e pricina pentru care capătă trecere la el şi rascolnicii, şi molocanii, şi hlâştii[1]; aceasta e pricina pentru care lesne se prinde de el orice învăţătură rea. Îndeobşte, preotul crede că la el în parohie totul merge ca pe roate şi se apucă de treabă numai atunci când răul s-a întins deja şi iese dea­supra. Atunci însă e greu să mai faci ceva. Preotul trebuie să socoată ca primă datorie a conştiinţei sale desăvârşirea maturilor în cunoaşterea credinţei creştine şi pregătirea tinerilor din primii ani de dezvoltare a conştiinţei lor, lămurindu-le lucrurile pe care ei trebuie şi pot să le ştie. De la şcoală nu e de aşteptat nimic. Această muncă trebuie făcută prin viu grai, adunând copiii în biserică şi acasă în serile de duminică, sau când şi cum va fi mai la îndemână.

Marţi [II Cor. 2, 14; 3, 3; Mt. 23, 3-28].
Curăţeşte cele dinlăuntru, ca şi cele din afară să fie curate. În societate ne purtăm bine mai totdeauna, fiindcă ne temem de judecata oamenilor şi ne înfrânăm. Dacă şi purtarea din afară este stricată, înseamnă că s-a ajuns la treapta cea mai de pe urmă a răului: orice ruşine este deja pierdută. Nu tot­deauna însă purtarea vrednică e însoţită de un fel bun de a gândi şi simţi. Când lucrurile stau astfel, dezmierdarea de sine are în om deplină libertate; acesta şi-o satisface şi prin faptele din afară, pe cât îngăduie ochii oamenilor şi pe cât poate să-şi ascundă de ei faptele sale: întocmai ca un mormânt văruit. Totodată, necurăţia lăuntrică spurcă şi cele din afară ale omului. Curăţeşte, dar, lăuntrul tău, şi vei fi curat tot, te vei face vas pe care Stăpânul casei poate să-l întrebuinţeze la orice lucru bun. Trebuie să ne mi­nunăm de faptul că cele lăuntrice rămân nebăgate în sea­mă: doar nimeni nu-şi doreşte pieirea. Pesemne că vrăj­maşul ţine aceste suflete în orbire: “Asta nu-i nimic, pă­cate învederate să nu fie”, ori le învaţă să amâne de la o zi la alta lucrul de căpetenie: “Mâine o să ne ocupăm serios de suflet, aşa cum se cuvine, iar acum să-l lăsăm să se des­fete puţin” cu gânduri şi închipuiri pătimaşe, dacă nu chiar cu fapte. Să ne ferim a ne învechi în această stare, ca nu cumva îndreptarea noastră să devină cu neputinţă, la fel ca deprinderea bătrânului cu unele obiceiuri.

Miercuri [II Cor. 3, 4-11; Mt. 23, 29-39].
Câtă milă n-a arătat Domnul Ierusalimului (adică iudeilor)! Şi până la urmă, a fost nevoit să spună: “Iată, se lasă casa voastră pustie”. Ştie toată lumea care au fost urmările: iudeii sunt lipsiţi de patrie până în ziua de azi. Nu la fel se întâmplă şi cu sufletul? Domnul se îngrijeşte de el şi îl povăţuieşte în tot chipul; sufletul ascultător merge pe calea ce i s-a arătat, iar cel neascultător rămâne în împotrivirea sa faţă de chemarea lui Dumnezeu. Domnul însă nu-l leapădă, ci întrebuinţează toate mijloacele spre a-l înţelepţi. Sporeşte încăpăţânarea: sporeşte şi lucrarea lui Dumnezeu. Dar toate au o măsură. Sufletul ajunge la împietrire, şi Dom­nul, văzând că nu are ce să mai facă din el, îl lasă în voia căderii sale – şi sufletul piere, asemenea lui Faraon. Să înveţe de aici orice om pe care îl luptă patimile că răsfăţul de sine nu poate rămâne nepedepsit la nesfârşit. Oare nu este vremea de a lepăda păcatul şi de a te înfrâna nu nu­mai câteodată, ci de a face o întoarcere hotărâtoare către Dumnezeu? Căci nimeni nu poate spune când a trecut hotarul. Poate că îndată are să ia sfârşit îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.

Joi [II Cor. 4, 1-6; Mt. 24, 13-28].
“Dar cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui.” Nu oricine rabdă se va mân­tui, ci acela care rabdă pe calea Domnului. Pentru asta e viaţa de aici, ca să răbdăm; orice om rabdă ceva şi rabdă până la sfârşit. Răbdarea însă nu este de folos, dacă omul nu rabdă pentru Domnul şi pentru Sfânta Lui Evanghelie. Păşeşte pe calea credinţei şi a poruncilor evanghelice; prilejurile de a dovedi răbdare se înmulţesc, însă răbdarea începe să aducă cununi şi, fiind mai înainte stearpă, de­vine acum roditoare. Cu câtă orbire ne împresoară vrăj­maşul, încât ne face să socotim răbdarea pentru Dumne­zeu grea şi de nesuferit, iar răbdarea cu care împresoară el pe cei robiţi patimilor o arată ca fiind uşoară şi necostând nimic, în vreme cea e mult mai grea şi mai lipsită de bu­curie decât răbdarea celor ce se luptă cu patimile şi se îm­potrivesc vrăjmaşului! Iar noi suntem orbi şi nu vedem asta… Ne ostenim, răbdăm şi ne sleim de puteri pentru vrăjmaşul, spre pieirea noastră.

Vineri [II Cor. 4, 13-18; Mt. 24, 27-33, 42-51].
“Prive­gheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru.” Dacă ne-am aminti de asta, n-ar mai fi păcătoşi; şi totuşi oamenii nu-şi amintesc, deşi oricine ştie că e un adevăr neîndoielnic. Chiar şi nevoitorii, până şi cei aspri, nu erau în stare să-şi amintească fără silinţă acest lucru, ci născo­ceau felurite mijloace pentru a-l face să rămână în con­ştiinţă şi să nu plece: unul ţinea un sicriu în chilie, altul ruga pe tovarăşii săi de nevoinţe să vorbească despre si­criu şi mormânt, altul avea zugrăvite moartea şi judecata ş.a.m.d. Nu se atinge moartea de suflet, sufletul nici nu-şi aminteşte de ea; oricum însă, nu poate să nu atingă sufle­tul ceea ce urmează îndată după moarte – nu e îngăduit să nu se îngrijească pentru asta, fiindcă e vorba de soarta sa veşnică. Dar de ce, totuşi, nu îşi aminteşte? Fiindcă se amăgeşte pe sine: “Asta n-o să se întâmple curând” şi, vezi Doamne, “cumva, lucrurile or să se sfârşească bine”. Vai! Aşa stând lucrurile, este neîndoielnic faptul că sufle­tul care nutreşte asemenea gânduri e trândav şi se răsfaţă: aşa încât cum putem crede că judecata se va sfârşi cu bine pentru el? Nu, trebuie să fim ca şcolarul înainte de exam­en: orice ar face, examenul nu-i iese din cap; amintirea lui nu îi îngăduie să piardă nici măcar o clipă, ci îl face să întrebuinţeze întreaga vreme pentru pregătirea examenu­lui. De am avea şi noi aceeaşi stare sufletească!

Sâmbătă [I Cor. 1, 3-9; Mt. 19, 3-12].
Domnul spune că legătura căsătoriei a fost binecuvântată dintru început de însuşi Dumnezeu, Care a pus legea ei în firea noastră; iar cu privire la cei ce vor să nu se căsătorească, a grăit: “Cine poate înţelege, să înţeleagă”. E limpede că El, cu toate că recunoştea căsătoria drept lege firească, nu o socotea atât de trebuincioasă şi de neînlăturat ca să nu fie loc şi pentru feciorie. Pe aceasta, El o îngăduie, îngrădind-o printr-o condiţie pe care o apropie de legea firii. Famenul din naş­tere rămâne necăsătorit prin legea firii; dar şi acela care de voia sa se pune în aceeaşi stare în care famenul din fire se află fără voia lui se face deopotrivă cu acesta în privinţa trebuinţelor fireşti. Prin urmare, şi unul, şi celălalt sunt necăsătoriţi prin fire. Pentru ce, dar, scopirea duhovni­cească sau necăsătorirea de bună voie e socotită nefi­rească? Pentru că oamenii nu înţeleg firea. Pentru ei este firesc numai ceea ce e firesc pentru trupul lor, iar ceea ce e firesc pentru duh, precum şi ceea ce devine firesc în urma înrâuririi acestuia asupra trupului, ei nu vor să socoată drept firesc. Şi bine ar fi fost dacă toţi aceşti oameni ar fi făcut parte din rândul materialiştilor: dacă stai de vorbă cu ei despre orice altceva, ai să vezi că gândesc sănătos.

Note:
[1] Molocanii şi hlâştii: secte răspândite în Rusia din a doua jumă­tate a sec. al XlX-lea, începutul sec. al XX-lea – n.tr.

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)