Perioada Octoihului (XI) – Tanarul cel bogat

Duminica a doisprezecea după Cincizecime [I Cor. 15, 1-11; Mt. 19, 16-26].
“Bogatul cu greu va intra întru împărăţia Cerurilor.” Aici se are în vedere bogatul care vede în sine însuşi multe mijloace şi multe puteri de a-şi spori bunăstarea; însă îndată ce omul avut îşi taie orice împătimire de avuţie, înăbuşă în sine orice nădejde în aceasta şi încetează a mai vedea în ea reazemul său de căpetenie, devine în inima sa la fel ca cel ce nu are nimic; unuia ca acestuia îi e deschis drumul către împărăţie. Atunci, bogăţia nu împiedică, ci ajută, fiindcă oferă mijloacele de a face bine. Nu bogăţia este dăunătoare, ci nădăjduirea în ea şi împătimirea de ea. Acest gând poate fi generalizat după cum urmează: cine nădăjduieşte într-un lucru şi se împătimeşte de el se îmbogăţeşte cu el. Cel ce nădăjduieşte numai la Dumnezeu şi se lipeşte de El cu toată inima, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu; cel ce nădăjduieşte în altceva şi se întoarce cu inima într-acolo, depărtându-se de Dumnezeu, se îmbogăţeşte cu acel lucru, iar nu cu Dumnezeu. De aici reiese că cel ce nu e bogat în Dumnezeu nu are intrare în Împărăţia Cerurilor. Este vorba aici despre rudenie, legături lumeşti, deşteptăciune, ranguri şi aşa mai departe.

Luni [II Cor. 8, 7-15; Mc. 3, 6-12].
Domnul oprea pe oameni şi pe demoni să Îl laude în timpul petrecerii Sale pe pământ, însă cerea ca oamenii să creadă în El şi să plinească poruncile lui Dumnezeu. Aceeaşi lege e în vigoare la Domnul şi acum, aceeaşi va fi în vigoare şi la Judecată: “Nu tot cel ce îmi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 7, 21). Drept aceea, în biserică încep să cânte: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”, şi sfârşesc cu “Vindecă sufletul meu… învaţă-mă să fac voia Ta”. Fără de asta, slava adusă lui Dumnezeu nu are nici un preţ. Ea nici nu iese atunci din suflet, ci este rostită doar cu gura, prin cuvinte străine, drept care Domnul nici nu ia aminte la ea. Trebuie să facem astfel ca ceilalţi să vadă faptele noastre şi să laude pe Domnul, aşa încât viaţa noastră să fie o laudă adusă lui Dumnezeu, fiindcă El este Cel ce lucrează toate în toţi, numai să nu-L împiedici; la El se suie şi lauda pentru faptele bune. Fiecare trebuie să devină bună mireasmă a lui Hristos; atunci, şi fără laude va fi o necontenită slavoslovire a Domnului. Floarea de trandafir nu are glas, însă mireasma ei se răspândeşte până departe, în tăcere; aşa se cade să trăiască şi toţi creştinii.

Marti [II Cor. 8, 16; 9, 5; Mc. 3, 13-19].
Domnul i-a ales pe Apostoli “ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii”. Şi orice creştin este ales spre a săvârşi fapte asemănătoare: să fie neîncetat cu Domnul prin neîncetata aducere aminte de El, prin propovăduirea şi împlinirea poruncilor Lui, fiind gata a-şi mărturisi credinţa în El. Acolo unde se săvârşeşte acest fel de mărturisire, el va fi o propovăduire răsunătoare pentru cei ce ascultă. Orice creştin are puterea de a vindeca bolile, nu pe cele străine, ci pe ale sale; şi nu pe cele trupeşti, ci pe cele sufleteşti: poate să izgonească demonii, să alunge gândurile rele semănate de către aceştia şi să înăbuşe întărâtările patimilor pe care ei le aţâţă. Fă astfel şi vei fi un apostol, plinitor al lucrării pentru care te-a ales Domnul, săvârşitor al apostoliei tale. Atunci când împlineşti cu bine toate acestea, poate că Domnul îţi va da şi o chemare deosebită: să mântuieşti pe alţii – după ce te vei fi mântuit pe tine însuţi, şi să ajuţi pe cei ispitiţi – după ce vei fi trecut tu însuţi prin toate ispitirile, toate experienţele binelui şi răului. Dar deocamdată, treaba ta e să te osteneşti cu tine însuţi: pentru asta ai fost deja ales; restul e în mâna lui Dumnezeu. Cel ce se smereşte va fi înălţat.

Miercuri [II Cor. 9, 12; 10, 7; Mc. 3, 20-27].
“Dacă o împărăţie se va dezbina în sine, acea împărăţie nu mai poate dăinui.” Atâta vreme cât înlăuntrul nostru domneşte fără vreo împotrivire viclenia păcătoasă, împărăţia întunericului şi păcatului rămâne trainică în noi; însă când harul lui Dumnezeu trage spre sine partea sufletului robită de păcat, slobozind-o din robie, are loc înlăuntru o dezbinare: păcatul de o parte, binele de cealaltă. Îndată ce omul, ca urmare a acestei deşteptări, se uneşte, prin conştiinţa şi libertatea sa, cu binele, păcatul îşi pierde orice sprijin şi merge spre destrămare. Statornicia în hotărârea cea bună, precum şi răbdarea în ostenelile pe care aceasta le pretinde, risipesc şi alungă tot păcatul. Atunci, binele începe să împărăţească înlăuntrul omului şi dăinuie atâta vreme cât nici o cugetare rea nu se strecoară înlăuntru şi, atrăgând de partea sa voinţa, nu dă naştere iarăşi unei dezbinări. Dă numai puţin frâu liber imboldului păcătos care se zămisleşte, uneşte-te cu el şi pune-l în lucrare: binele va începe iarăşi să slăbească, iar răul să crească, până ce va înăbuşi binele cu totul. Aceasta este istoria aproape neîntreruptă a vieţii lăuntrice a celor slabi de înger, care nu au statornicie.

Joi [II Cor. 10, 7-18; Mc. 3, 28-35].
“Cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac.” Oare e greu să cazi în acest păcat înfricoşător? Nicidecum, căci iată care sunt păcatele de acest fel: “Nădăjduirea multă şi fără de măsură în harul lui Dumnezeu; deznădăjduirea sau nenădăjduirea în milostivirea dumnezeiască; împotrivirea faţă de adevărul învederat şi întărit de fapte şi lepădarea de credinţa creştinească dreptmăritoare. Alţii mai adaugă aici şi pizma faţă de darurile duhovniceşti pe care le primeşte aproapele de la Dumnezeu; cerbicia în păcat şi învechirea în răutate; neîngrijirea de pocăinţă până la ieşirea din această viaţă” (Spovedania Ortodoxă, partea a treia, întrebarea a 38-a). Iată câte căi spre acest păcat! Apucă-te de oricare din ele şi îţi va fi după aceea greu să mai dai înapoi, încât te va târî în prăpastie. Împotrivirea faţă de adevăr începe prin îndoieli mărunte, zămislite dintr-un cuvânt sau dintr-o scriere rea. Dacă nu vei lua aminte la ele şi nu le vei vindeca, ele te vor duce la necredinţă şi la încăpăţânarea în necredinţă. Şi la deznădejde se ajunge tot prin nebăgare de seamă: “O să mă pocăiesc”, zice omul, şi păcătuieşte. Şi tot aşa de câteva ori; apoi, văzând că pocăinţa nu mai vine, îşi spune în sine: “Aşa mi-e dat, nu pot să mă înfrânez”, şi se lasă cu totul în voia păcatului. Se adună adânc de păcate; şi totodată se adună adânc de împotriviri faţă de chemările vădite ale harului dumnezeiesc. Atunci când omului ajuns în această stare îi trece prin minte să se îndrepteze, adâncul de păcate îl covârşeşte, iar împotrivirea faţă de har îi răpeşte îndrăzneala de se apropia de Domnul, şi el hotărăşte: “Păcatul meu este prea mare ca să poată fi iertat”. Iată şi deznădejdea! Păzeşte-te de sămânţa necredinţei şi iubirii de păcat, şi nu vei cădea în acest adânc.

Vineri [II Cor. 11, 5-21; Mc. 4, 1-9].
“Ieşit-a semănătorul să semene.” De când a ieşit Acest Semănător să semene, El nu încetează a semăna. La început a semănat El însuşi, apoi prin Apostoli, iar în cele din urmă, prin dumnezeieştile Scripturi şi prin dascălii cei de Dumnezeu înţelepţiţi, şi până acum se seamănă pretutindeni cuvântul adevărului dumnezeiesc. Trebuie doar să fii gata a te arăta pământ bun şi vei fi semănat neîncetat; iar Dumnezeu va face să crească ceea ce este semănat. Dar cum să mă arăt pământ bun? Poţi să faci asta prin luarea aminte la cuvântul lui Dumnezeu, prin cugetarea la el, prin dragostea faţă de el şi fiind totdeauna gata a săvârşi ceea ce afli din el. De ai această stare sufletească, nici un cuvânt nu va trece pe lângă suflet, ci fiecare va intra înlăuntru. Împreunându-se acolo cu stihiile sufletului ce îi sunt înrudite, el va prinde rădăcini şi va odrăsli. Hrănindu-se apoi de sus cu cercetările duhovniceşti, iar de jos cu dorinţele bune şi cu ostenelile, se va face pom, va înflori şi va da roadă. Dumnezeu însuşi a pus această rânduială în jurul nostru şi, ca atare, nu putem decât să ne mirăm de nerodirea noastră. Şi totul vine din neluare aminte şi nepăsare.

Sâmbătă [7 Cor. 2, 6-9; Mt. 22, 15-22].
“Daţi cezarului cele ce sunt cile cezarului”; dă fiecăruia ceea ce este al său! De aici legea: “Să nu fii plăcut Domnului dintr-o singură latură, ci din toate laturile prin care poţi şi eşti dator să-I placi; întoarce-ţi toată puterea şi toate mijloacele spre slujirea lui Dumnezeu”. Zicând: “Dă cezarului cele ce sunt ale cezarului”, Domnul a arătat că acest lucru este pe placul Lui. Dacă prin “cele ale cezarului” înţelegem toate rânduielile vieţii pământeşti îndeobşte, neapărat trebuincioase şi de neocolit, iar prin “cele ale lui Dumnezeu”, toate rânduielile Bisericii de Dumnezeu zidite, de aici reiese că toate căile vieţii noastre sunt pline de mijloace de mântuire. Trebuie doar să iei aminte şi să te foloseşti de toate aceste mijloace, lucrând totdeauna după voia lui Dumnezeu, şi ai mântuirea în mână. Poţi să faci în aşa fel ca orice pas al tău să însemne o faptă plăcută Domnului şi, prin urmare, un pas spre mântuire, întrucât calea mântuirii este calea umblării după voia lui Dumnezeu. Umblă ca înaintea lui Dumnezeu, ia aminte, chibzuieşte şi, fără a te cruţa pe tine însuţi, să purcezi neîntârziat la fapta pe care conştiinţa ţi-o va arăta atunci ca potrivită.

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Perioada Octoihului (XXX) – Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor
2. Perioada Octoihului (XXI) – Pilda semănătorului
3. Predică la Duminica a 12-a după Rusalii – Tânărul cel bogat
4. Perioada Octoihului (IX) – Vindecarea lunaticului
5. Perioada Octoihului (XXV) – Pilda Samarineanului milostiv