Perioada Octoihului (XVIII) – Pescuirea minunata

Duminica optsprezece după Cincizecime [II Cor. 9, 6-11; Lc. 5, 1-11].
O noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-l scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu. Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. În privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: “Fără de Mine nimic nu veţi putea face”, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine. Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar dacă-l iei şi-l guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.

Luni [Filip. 1, 1-7; Lc. 4, 37-44].
“Trebuie să binevestesc Împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă spre aceasta am fost trimis.” Preoţimea noastră ar trebui să-şi ia acest “fiindcă spre aceasta am fost trimis” ca lege de necălcat. Şi Apostolul le-a poruncit, scriind Sfântului Timotei: “Stăruie cu vreme şi fără vreme, mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4, 2). Adevărul a fost adus pe pământ de către Domnul şi de către Duhul Sfânt, Care i-a umplut pe Apostoli în ziua Cincizecimii, şi El umblă pe pământ. Propovăduitorii Săi sunt gurile preoţilor lui Dumnezeu. Acela dintre noi care le îngrădeşte gurile îngrădeşte drumul adevărului, care vrea să intre în inimile credincioşilor. De aceea şi sufletele credincioşilor se chinuiesc, neprimind adevărul, iar preoţii înşişi trebuie să simtă zbaterea adevărului care, neputând să iasă la lumină, îi îngreunează. Uşurează-te, dar, preote al lui Dumnezeu, de această greutate, revarsă din tine curgerile cuvintelor dumnezeieşti, spre bucuria ta şi spre învierea duhovnicească a sufletelor încredinţate ţie. Iar dacă vei vedea că în tine însuţi nu ai adevărul, ia-l: el se găseşte în Sfintele Scripturi; şi, umplându-te de el, dă-l fiilor tăi duhovniceşti, dar să nu taci nicicum! Propovăduieşte, fiindcă la asta ai fost chemat!

Marti [Filip. 1, 8-14; Lc. 5, 12-16].
A căzut leprosul înaintea Domnului, rugându-se: “Doamne! Dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti”. Domnul a zis: “Voiesc, fii curăţat. Şi îndată s-a dus lepra de pe el”. Aşijderea şi lepra duhovnicească, de orice fel ar fi ea, piere îndată ce omul cade la Domnul cu credinţă, pocăinţă şi mărturisire – cu adevărat piere şi îşi pierde orice putere asupra lui. Dar de ce lepra se întoarce câteodată? Din aceleaşi pricini pentru care se întorc şi bolile trupeşti. Celui care s-a însănătoşit după o astfel de boală i se spune: “Asta să nu mănânci, asta să nu bei, acolo să nu mergi”. De nu ascultă, boala prinde putere iar. Aşa e şi în viaţa duhovnicească. Trebuie să fii treaz, să priveghezi, să te rogi: boala cea din păcate nu se va mai întoarce. Dacă nu vei lua aminte la tine însuţi şi fără chibzuinţă îţi vei îngădui să priveşti şi să asculţi şi să vorbeşti orice, cum să nu se scoale păcatul şi să nu prindă putere din nou? Domnul i-a poruncit leprosului să plinească toate rânduielile cuvenite, potrivit legii. Iată ce înseamnă asta: după mărturisire trebuie să primeşti canonul şi să-l plineşti întocmai; în el este ascunsă o mare putere de prevenire a bolilor sufleteşti. Dar de ce spune câte unul: “M-a biruit deprinderea păcătoasă, nu pot să mă abţin”? Fie pentru că pocăinţa şi spovedania lui nu au fost depline, fie că măsurile de prevenire au fost prea slabe, fie pentru că omul se cruţă pe sine: vrea să facă totul fără osteneală şi silire de sine şi e batjocorit de vrăjmaşul. Hotărăşte-te să ţii piept până la moarte şi arată asta prin fapte: vei vedea ce putere este ascunsă aici. E drept că întotdeauna când o patimă pare de nebiruit, vrăjmaşul stăpâneşte sufletul; asta însă nu este o îndreptăţire, fiindcă diavolul va fugi îndată ce vei săvârşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, întoarcerea lăuntrică.

Miercuri [Filip. 1, 12-20; Lc. 5, 33-39].
“Fiilor nuntii nu li se cade să postească atâta vreme cât Mirele este cu ei”, a grăit Domnul şi prin aceasta a legiuit că şi în nevoinţe orice lucru îşi are locul şi vremea lui. În lumea simţită, Domnul “a rânduit totul cu măsură, cu greutate şi cu număr”; El vrea ca şi în cele duhovniceşti să fie totul cu cuviinţă şi rânduială. Cuviinţa lăuntrică este alcătuită din îmbinarea fiecărei virtuţi cu toate dimpreună, sau în armonizarea virtuţilor astfel încât nici una să nu iasă în faţă fără rost, ci toate să fie în armonie, ca vocile în cor. Cuviinţa din afară rânduieşte fiecărui lucru locul şi vremea lui. Atunci când toate acestea se rânduiesc cum trebuie, se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când îmbraci un om frumos în haine alese. Virtutea e frumoasă şi pe dinăuntru şi pe din afară, fiind vrednică de iubit; şi o face astfel gândirea creştinească sănătoasă, la bătrânii cei duhovniceşti – dreapta socotinţă dobândită din experienţă, prin cercetarea vieţilor sfinţilor, în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

Joi [Filip. 1, 20-27; Lc. 6, 12-19].
“Şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” Iată temeiul şi începutul privegherilor creştineşti de toată noaptea. Căldura rugăciunii goneşte somnul, şi răpirea duhului nu îţi îngăduie să bagi de seamă scurgerea vremii. Adevăraţii rugători nu bagă de seamă curgerea timpului: lor li se pare că de-abia s-au pus la rugăciune şi deja s-a făcut ziuă. Dar până a ajunge la această desăvârşire, trebuie ridicată povara şi nevoinţa privegherii. Pe aceasta au purtat-o şi o poartă sihaştrii; au purtat-o şi o poartă închinoviaţii; au purtat-o şi o poartă mirenii evlavioşi şi temători de Dumnezeu. Chiar dacă povara privegherii este greu de purtat, rodul ei rămâne în suflet în chip de netăgăduit şi pentru totdeauna: pacea sufletului şi străpungerea de inimă, în timp ce trupul slăbeşte şi se istoveşte. Starea aceasta este foarte de preţ pentru cei ce râvnesc să sporească duhovniceşte! De aceea, acolo unde sunt rânduite privegheri (în Athos), oamenii nu vor să se despartă de ele. Toţi recunosc că este foarte greu; dar nimeni nu doreşte să schimbe această rânduială, din pricina folosului pe care îl primeşte inima de la privegheri. Somnul odihneşte şi hrăneşte trupul mai mult decât orice; iar priveghera îl smereşte mai mult decât orice. Cel care a dormit pe săturate se îngreunează la lucrările duhovniceşti şi este rece faţă de ele; cel care priveghează este iute ca o capră neagră şi arde cu duhul. Dacă e vorba să învăţăm trupul ca pe un rob să facă binele, nici un mijloc nu este mai potrivit ca deasa priveghere. Prin ea, trupul face cunoştinţă cu stăpânirea duhului asupa sa şi se obişnuieşte să i se supună; iar duhul capătă deprinderea de a-l stăpâni.

Vineri [Filip. 1, 27; 2, 4; Lc. 6, 17-23].
Domnul îi fericeşte pe cei săraci, pe cei ce flămânzesc, pe cei ce plâng, pe cei defăimaţi, însă numai dacă ei suferă acestea pentru Fiul Omului; asta înseamnă că este fericită viaţa înconjurată de toate felurile de nevoi şi lipsuri. Potrivit acestui cuvânt al Domnului, desfătările, îndestularea şi cinstirile nu sunt un bine; şi aşa este, însă atâta vreme cât omul are parte de tihna lor, nu îşi dă seama de asta. Numai atunci când se slobozeşte din vraja lor, el vede că acestea nu sunt un bine, ci doar părerea binelui. Sufletul nu poate trăi fără desfătări, dar adevăratele desfătări nu sunt ale simţurilor; nu poate trăi fără comori, însă adevăratele comori nu sunt aurul şi argintul, nu casele şi veşmintele luxoase, nu îndestularea aceasta din afară; nu poate trăi fără cinstiri, însă adevăratele cinstiri nu sunt ploconirile de robi ale oamenilor. Există alte desfătări, altă îndestulare, alte cinstiri, duhovniceşti, înrudite sufletului. Cel ce le află nu le va mai dori pe cele din afară; şi nu numai că nu le va dori, ci chiar le va dispreţui şi le va urî, din pricină că ele le îngrădesc pe cele duhovniceşti, nu lasă sufletul să le vadă pe acestea, îl ţin în întuneric, în beţie, în năluciri. Ca atare, ei aleg din tot sufletul sărăcia, necazurile şi lipsa de slavă, simţindu-se bine în mijlocul lor, îngrădiţi de vraja lumii amăgitoare. Dar ce să facă cei cărora totul le merge bine? Să fie faţă de toate acestea ca şi cum nu le-ar avea, după cuvântul Apostolului.

Sâmbătă [I Cor. 15, 58; 16, 3; Lc. 5, 17-26].
“Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe pământ putere să ierte păcatele, i-a spus El slăbănogului, ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta.” Iertarea păcatelor este o minune lăuntrică, duhovnicească; tămăduirea este o minune văzută, lucrarea firească (naturală) şi totodată fizică, a lui Dumnezeu asupra lumii. Această întâmplare dovedeşte şi susţine amestecul puterii dumnezeieşti şi în rânduiala lumii duhovniceşti, şi în cursul evenimentelor lumii fizice, aceasta din urmă urmărind pe cea dintâi, fiindcă acolo e ţelul. Domnul nu siluieşte libertatea omului, ci povăţuieşte, insuflă, zguduie. Cel mai bun mijloc pentru asta este minunea văzută. Aceasta este lăsată de când fiinţează pe lume făpturi înţelegătoare, care se cârmuiesc folosindu-se de libertatea cu care le-a zidit Dumnezeu. Această legătură este atât de însemnată, încât cei ce tăgăduiesc lucrarea suprafirească a lui Dumnezeu asupra lumii tăgăduiesc în acelaşi timp şi libertatea omului, fiindcă aceasta din urmă o atrage neapărat pe cea dintâi; şi dimpotrivă, cei ce mărturisesc adevărul unei lucrări dumnezeieşti în lume care e mai presus de cursul firesc al evenimentelor pot să le spună celor dintâi cu îndrăznire: “Noi simţim că suntem liberi”. Conştiinţa libertăţii este la fel de puternică şi cu neputinţă de tăgăduit ca şi conştiinţa existenţei, iar libertatea pretinde lucrări nemijlocite ale purtării de grijă a lui Dumnezeu, prin urmare, recunoaşterea acestor lucrări este de neînlăturat, întocmai precum conştiinţa libertăţii.

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Predică la Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea Minunată
2. Perioada Octoihului (IX) – Vindecarea lunaticului
3. Perioada Octoihului (X) – Pilda datornicului nemilostiv
4. Perioada Octoihului (XXVIII) – Pilda celor poftiti la cina
5. Perioada Octoihului (XI) – Tanarul cel bogat