Perioada Octoihului (XX) – Invierea fiului vaduvei din Nain

A douăzecea duminică după Cincizecime [Gal. 1, 11-19; Lc. 7, 11-16].
Domnul vede o mamă îndurerată pentru moartea fiului şi se milostiveşte de ea; altă dată, a fost chemat la o nuntă şi a luat parte la bucuria casnică. Prin asta a arătat că a lua parte la bucuriile şi întristările lumeşti obişnuite nu e un lucru potrivnic duhului Său. Aşa fac şi creştinii adevăraţi, evlavioşi, care îşi petrec viaţa cu frică de Dumnezeu. Totuşi, ei fac deosebire între feluritele rânduieli lumeşti. Fiindcă în ele s-au strecurat multe lucruri în care Dumnezeu nu poate să binevoiască. Sunt unele obiceiuri născute din patimi şi născocite spre îndestularea lor; altele sunt hrănite doar de deşertăciune. Cel care are duhul lui Hristos ştie să aleagă binele de rău: de cel dintâi se ţine, pe celălalt îl leapădă. De cel ce face asta cu frică de Dumnezeu niciodată nu se înstrăinează ceilalţi, fiindcă chiar dacă el se poartă altfel decât ei, o face în duhul iubirii şi pogorământului faţă de neputinţele fraţilor săi. Numai duhul râvnei lipsite de măsură obişnuieşte să scoată ochii oamenilor, pricinuind neînţelegeri şi rupturi. Acest duh nu poate nicicum să se abţină de la dăscăliri şi mustrări, în vreme ce omul cu duh creştinesc adevărat se îngrijeşte doar cum să se orânduiască creştineşte pe sine şi pe ai săi, socotind că nu îi e îngăduit să se amestece în treburile altora şi zicându-şi: “Cine m-a pus pe mine judecător?”. Prin această blândeţe el îi face pe toţi să îl iubească şi le insuflă respect faţă de rânduielile pe care le ţine, în vreme ce acela care vrea să-i dăscălească pe toţi se face neiubit şi aduce defăimare asupre bunelor rânduieli pe care le ţine. In astfel de împrejurări este nevoie de smerenie, de smerenie creştinească. Această smerenie este izvorul înţelepciunii creştineşti, care ştie să se poarte cum trebuie în toate împrejurările.

Luni [Filip 4, 10-23; Lc. 7, 36-50].
Pentru ce Simon fariseul Îl cinsteşte pe Domnul şi-L pofteşte la sine, însă văzându-L că o îngăduie cu bunăvoinţă pe păcătoasă, se sminteşte şi începe să cugete: “Dacă ar fi prooroc…”? Grija lui era îndreptată spre primirea oaspeţilor şi din pricina grijilor lumeşti părăsise dreapta cugetare asupra rânduielilor dumnezeieşti. Aceste două tărâmuri – lumesc şi duhovnicesc – nu se potrivesc deloc ca însuşiri şi legi. Până la urmă, mintea noastră va începe să judece după legile aceluia dintre ele cu care se îndeletniceşte mai mult. După rânduielile lumeşti, cu o păcătoasă învederată nu trebuie să ai de-a face; aşa gândeşte şi Simon, uitând că pocăinţa îi face pe toţi curaţi şi îi pune pe păcătoşi deopotrivă cu drepţii. El socoteşte că păcătoasei nu i se cuvenea să stea acolo, iar Mântuitorul nu o alungă pentru că nu ştie cine e ea; acest gând a născut îndată un altul: “Dacă nu ştie, atunci ce fel de prooroc este ?”. Nu a spus asta cu glas tare, ci numai a gândit-o; la arătare n-a apărut la el nici o schimbare, nici nu s-a întrevăzut în purtarea lui de bună gazdă, însă Domnul i-a citit inima şi i-a dat o lecţie pe măsură: i-a dat de înţeles că în jurul lui este loc şi pentru păcătoşi, şi că păcătoasa, lipindu-se de El cu inima, I-a dat mai multă cinstire decât Simon numai cu ospătarea. Faptele din afară insuflă omului simţământul neplăcut lui Dumnezeu că este drept, iar luarea aminte la cele lăuntrice păstrează pururea în el simţământul netrebniciei sale înaintea Domnului, Care ştie toate.

Marţi [Col. 1, 1-2, 7-11; Lc. 8, 1-3].
Domnul propovăduieşte, femeile Îi slujesc din avutul lor şi, în acest chip, se arată oarecum ca părtaşe la propovăduire. Nu tuturor li s-a dat a propovădui Evanghelia, dar toţi pot să ajute la răspândirea ei şi să fie părtaşi la această lucrare – cea dinţii ca însemnătate pe pământ. Asemenea ajutoare au fost multe în vremea ostenelilor Sfinţilor Apostoli de răspândire a Evangheliei şi, la urma urmei, în toată istoria Bisericii, neîncetând a apărea până în ziua de azi. Apostolii noştri se ostenesc cu râvnă în Caucaz şi în felurite locuri ale Siberiei, răbdând nevoile şi lipsurile de tot felul Ei continuă lucrarea Domnului şi a Sfinţilor Apostoli. Femeile şi bărbaţii care le dau ajutor se fac deopotrivă cu femeile care slujeau Domnului şi se vor învrednici de aceeaşi răsplată ca şi ele. Domnul a zis: “Cel care primeşte pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte” (In. 13, 20). Asta înseamnă că El socoate pe cei trimişi la propovăduire întocmai ca pe Sine; prin urmare, şi slujirea adusă trimişilor Săi o socoate întocmai ca pe slujirea adusă Lui însuşi. Potrivit cu legea bunătăţii şi dreptăţii Sale, cel care primeşte pe cineva capătă şi răsplată pe măsură (Mt. 10, 41). Îmi pare că aceasta ar trebui să fie destul îndemn de a nu ne zgârci cu jertfele spre ajutorarea marii lucrări a propovăduirii Evangheliei.

Miercuri [Col. 1, 18-23; Lc. 8, 22-25].
Intrând în corabie pentru a trece de cealaltă parte a lacului, se gândeau, oare, Apostolii, că îi va prinde furtuna şi se vor găsi în primejdie de moarte ? Şi totuşi, furtuna s-a pornit şi nu mai credeau că vor scăpa cu viaţă. Aceasta este calea vieţii noastre ! Nu ştii cum şi de unde se iveşte nenorocirea ce poate să ne strivească. Văzduhul, sau apa, sau focul, sau fiara, sau omul, sau pasărea, sau casa – într-un cuvânt, tot ce ne înconjoară poate să devină unealta morţii noastre. De aici legea: trăieşte în aşa fel ca să fii gata în orice clipă de întâlnirea cu moartea şi să intri fără teamă pe tărâmul ei. În clipa asta eşti viu, dar cine ştie dacă vei mai fi viu şi în cea următoare ? Acest gând să te şi stăpânească. Fă tot ce te îndatorează să faci rânduielile vieţii pământeşti, dar nu uita nicicum că poţi să te muţi degrabă în locul de unde nu mai e întoarcere. Uitarea acestui fapt nu va amâna ceasul morţii, şi alungarea din minte cu bună ştiinţă a acestei clipe de întorsătură hotărâtoare nu va micşora însemnătatea veşnică a ceea ce va fi cu noi după mutarea la cele veşnice. Încredinţându-ţi viaţa şi toate ale tale în mâna lui Dumnezeu, să petreci ceas după ceas cu gândul că fiecare din ele este cel de pe urmă. În timpul vieţii, asta va face să se micşoreze numărul desfătărilor deşarte; iar în ceasul morţii, această înfrânare va fi răsplătită fără de măsură printr-o bucurie care nu-şi are perechea printre bucuriile vieţii.

Joi [Col. 1, 24-29; Lc. 9, 7-11].
Auzind despre faptele lui Hristos Mântuitorul, Irod a zis: “Lui Ioan eu i-am tăiat capul; cine este, dar, Acesta ?” şi a dorit să-L vadă. A dorit să Îl vadă şi a căutat prilej pentru asta, însă nu s-a învrednicit, fiindcă o făcea nu pentru credinţă şi mântuire, ci din curiozitate deşartă. Curiozitatea e o gâdilare a minţii; nu adevărul este calea ei, ci noutatea. Ca atare, de multe ori ea nu se mulţumeşte cu adevărul însuşi, ci caută să ajungă prin mijlocirea lui la ceva deosebit; şi născocind acest “ceva” deosebit, se opreşte asupra lui şi îi atrage şi pe alţii. Adevărul rămâne aici în umbră, şi în faţă stă născocirea. Aşa sunt în zilele noastre năravurile minţii nemţeşti. Nemţii sunt înnebuniţi după născociri. Au acoperit întregul tărâm al adevărului dumnezeiesc, ca şi cu un nor, cu născocirile lor. Luaţi dogmele, luaţi morala, luaţi istoria, luaţi cuvântul lui Dumnezeu, totul este ticsit de născociri, încât nu mai poţi să ajungi la adevărul lui Dumnezeu. Şi totuşi, aceste născociri îi interesează – pe ei şi pe cei de acelaşi cuget cu ei. Adevărul lui Dumnezeu este simplu: cum să se îndeletnicească mintea trufaşă cu el ? Mai bine să născocească de-ale sale. Este mai original, deşi aceste născociri sunt slabe ca pânza de păianjen. Ca să vedeţi că aşa este, uitaţi-vă la teoriile cosmogonice actuale: seamănă cu aiurarea unui om beat sau care vorbeşte în somn. Dar cât de bune par ele celor care le-au inventat! Câte puteri şi cât timp se irosesc pentru asta – şi totul în zadar! Lucrul s-a săvârşit simplu: “A zis, şi s-au făcut; a poruncit, şi s-au zidit”. Mai bine de atât n-o să descopere nimeni.

Vineri [Col. 2, 1-7; Lc. 9, 12-18].
Minunata săturare a poporului în pustie închipuie săturarea credincioşilor în Sfânta Împărtăşanie cu Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului. Domnul şade deoparte; poporul e aşezat în cete; Apostolii mijlocesc, primesc pâinea şi o împart. Aşa e şi acum: credincioşii în întregul lor sunt împărţiţi pe cete – micile Biserici locale, în care Domnul, stând de faţă în chip nevăzut, împarte Trupul şi Sângele Său prin urmaşii Apostolilor. Atunci le-a grăit Apostolilor, iar acum urmaşilor acestora: “Daţi-le voi să mănânce”. Atunci, la fel ca acum, poporul credincios stă necontenit înaintea Domnului, postind, ascultând cuvântul Lui şi căutând prin rugăciune tămăduirea de păcate, atunci când se pregătesc să se apropie de dumnezeieştile Taine. Astfel, taina începută prin arătarea pe pământ a Domnului continuă până acum şi va continua până la sfârşitul veacului. Şi în veacul cel viitor va fi un fel de împărtăşanie, căci Domnul a făgăduit că le va da celor mântuiţi să guste din mana cea ascunsă şi din pomul vieţii (Apoc. 2, 7 şi 17). Şi în raiul cel pământesc era rânduită pentru protopărinţii noştri o Împărtăşanie de taină – gustarea din pomul vieţii; iar în Biserica Vechiului Testament, o preînchipuire a Împărtăşaniei era mâncarea mielului pascal. Astfel, Împărtăşirea cea de taină a început o dată cu neamul omenesc, l-a însoţit şi îl va însoţi în vecii cei veşnici, în felurite chipuri, dar cu un singur înţeles: părtăşia cea mai strânsă cu Domnul; căci “în El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor” (In. 1, 4). Celui zidit după chipul lui Dumnezeu i se şi cade să fie într-o astfel de părtăşie cu Acela “Care e strălucirea slavei Tatălui şi chipul Ipostasului Său” (Evr. 1, 3).

Sâmbătă [II Cor. 3, 12-18; Lc. 6, 1-10].
Ucenicii Domnului rup spice, le freacă în mâini şi le mănâncă. Lucru foarte mărunt şi la arătare, şi ca însemnătate lăuntrică; şi totuşi, fariseii n-au suferit şi i-au mustrat. Ce i-a făcut să stârnească vorbă pentru asta ? S-ar părea că o râvnă lipsită de dreaptă socotinţă, însă de fapt, duhul osândirii. Acest duh se leagă de orice, înfăţişând toate faptele celorlalţi în culorile întunecate ale nelegiuirii şi pierzării. Această neputinţă se află, într-o măsură mai mică sau mai mare, cam la toţi oamenii care nu iau aminte la sine. Nu toţi îşi vădesc prin cuvânt gândurile de osândire, însă arareori se înfrânează cineva de la aceste gânduri. E ceva anume care stă pe lângă inimă şi o aţâţă să osândească, iar inima începe să reverse osândirile din ea. În acelaşi timp însă, şi cel ce osândeşte e gata să facă fapte rele dacă nu-l vede nimeni şi negreşit că este în neregulă cel puţin într-o privinţă; parcă judecă şi osândeşte pentru a satisface simţul dreptăţii, pe care l-a jignit şi înăbuşit în sine însuşi, acuzând pe alţii – chiar dacă pe nedrept. Omul care iubeşte dreptatea şi care stă întru dreptate, ştiind ce greu îşi îndreaptă omul faptele şi cu atât mai mult simţirile, niciodată nu va judeca; mai degrabă va fi gata să acopere cu pogorământ nu numai o greşeală mică, ci chiar şi una mare a aproapelui. Domnul nu i-a judecat pe fariseii cei osânditori, ci doar i-a lămurit cu pogorământ că ucenicii săi au săvârşit o faptă pe care oricine, judecând cum se cade, poate s-o dezvinovăţească. Şi aşa se întâmplă mai totdeauna: cugetă la fapta aproapelui şi vei vedea că nu este nicicum însemnată şi înspăimântătoare, precum ţi s-a părut la început.

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Predică la Duminica a 20-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain
2. Perioada Octoihului (XXIV) – Invierea fiicei lui Iair
3. Perioada Octoihului (XXI) – Pilda semănătorului
4. Perioada Octoihului (XI) – Tanarul cel bogat
5. Perioada Octoihului (XXV) – Pilda Samarineanului milostiv