Perioada Octoihului (XXII) – Pilda bogatului nemilostiv și săracul Lazăr

A douăzeci şi doua duminică după Cincizecime [Gal. 6, 11-18; Lc. 16, 19-31].
Pilda despre bogat şi Lazăr arată că aceia care nu au trăit cum se cuvine îşi vor da sea­ma de greşeala lor, dar nu vor mai avea atunci putinţa de a se îndrepta. Ochii lor se vor deschide şi vor vedea lim­pede care e adevărul. Amintindu-şi că pe pământ sunt mulţi orbi asemenea lor, vor vrea ca vreunul dintre cei morţi să fie trimis la ei, pentru a-i încredinţa că trebuie să trăiască şi să vadă lucrurile doar după îndreptarul Des­coperirii (Revelaţiei) Domnului. Nici aceasta însă nu li se va da, fiindcă Descoperirea este ea însăşi îndestulătoare mărturie pentru cei care vor să cunoască adevărul, iar pe cei ce nu doresc şi nu iubesc adevărul, nici învierea cuiva din morţi nu va putea să-i înduplece a crede. Simţămin­tele acelui bogat le încearcă, pesemne, toţi cei care se mută de aici. Prin urmare, potrivit încredinţării celor de dinco­lo, care va fi şi încredinţarea noastră a tuturor, singura noastră călăuză adevărată în calea vieţii este Descoperirea Domnului. Dincolo însă această încredinţare va fi pentru mulţi prea târzie; aici ar fi mai folositoare, dar n-o au toţi. Să credem, cel puţin, mărturiei celor de dincolo, punându-ne în locul lor. Cei care sunt în chinuri nu mint; părându-le rău pentru noi, ei vor ca ochii noştri să se deschidă, ca să nu ajungem în locul chinurilor lor. Despre aceste lucruri nu putem vorbi aşa cum vorbim adesea despre în­tâmplările obişnuite: “Ei, o să treacă într-un fel sau altul”. Nu, asta n-o să treacă “aşa, cumva”. Trebuie să avem la temelie credinţa cea bună, ca să nu nimerim în locul bo­gatului din pildă.

Luni [I Tes. 1, 1-5; Lc. 10, 22-24].
“Nimeni nu ştie cine este Tatăl, decât numai Fiul şi cui voieşte Fiul să-i des­copere”; iar Fiul a fost pe pământ şi ne-a descoperit toate câte ne sunt de trebuinţă – atât El însuşi, cât şi prin Duhul Sfânt, care lucra în Apostoli. Prin urmare, nu vei şti şi nu poţi şti despre Tatăl şi despre cele dumnezeieşti mai mult decât vei găsi în Evanghelie şi în scrierile Apostolilor. Nu căuta mai mult şi nu gândi că vei mai afla altundeva ade­vărul despre Dumnezeu şi planurile dumnezeieşti. Ce comoară mare avem!.. Totul s-a spus deja. Nu-ţi mai spar­ge capul, ci primeşte cu credinţă ceea ce ni s-a descoperit. Ni s-a descoperit că Dumnezeu e Unul după fire şi întreit în Ipostasurile Sale – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi ţine-o ca atare. Ni s-a descoperit că Dumnezeu Cel în trei Ipostasuri a zidit toate cu cuvântul Său, toate le ţine în dreapta Sa şi poartă grijă de toate – primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi ţine-o ca atare. Ni s-a descoperit că eram într-o stare de fericire şi am căzut, iar pentru reînnoirea şi răscumpărarea noas­tră Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Preasfintei Treimi, S-a întrupat, a pătimit, a murit pe cruce, a înviat şi s-a suit la ceruri – primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi ţine-o ca atare. Ni s-a descoperit că cel ce vrea să se mântuiască trebuie să creadă în Domnul şi, primind harul dumnezeiesc în Sfintele Taine, să trăiască în porun­cile Domnului cu ajutorul Lui, luptându-se cu patimile şi poftele prin nevoinţe potrivite – primeşte această cunoş­tinţă cu credinţă şi fă astfel. Ni s-a descoperit că cel ce tră­ieşte precum a arătat Domnul ajunge după moarte în lo­caşurile cele luminoase, unde începe fericirea veşnică; iar cel ce nu trăieşte astfel începe după moarte să guste din chinurile iadului – primeşte această cunoştinţă cu credin­ţă, povăţuindu-te şi însufleţindu-te prin ea spre fapte bu­ne şi spre nevoinţe. Asemenea şi celelalte descoperiri dumnezeieşti să le primeşti cu credinţă şi să le ţii neabă­tut. Nu trebuie să îţi spargi capul pentru a inventa ceva “original”; iar pe cei care fac pe deştepţii să nu-i asculţi, că nu ştiu unde merg.

Marţi [I Tes. 1, 6-10; Lc. 11, 1-10].
Domnul a dat o rugă­ciune de obşte pentru toţi, cuprinzând în ea toate nevoile noastre, duhovniceşti şi trupeşti, lăuntrice şi din afară, veşnice şi vremelnice. Dar fiindcă într-o singură rugăciu­ne nu poţi înşira toate lucrurile pentru care ajungi în această viaţă să te rogi lui Dumnezeu, după rugăciunea cea de obşte a dat un îndreptar pentru atunci când vrem să cerem un anume lucru: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”. În biserica lui Dum­nezeu aşa se şi face: creştinii se roagă împreună pentru nevoile obşteşti, dar fiecare în parte înfăţişează lui Dum­nezeu nevoile şi trebuinţele sale. Împreună ne rugăm în biserică după rânduielile lăsate de Sfinţii Părinţi, care nu sunt altceva decât Rugăciunea Domnească tâlcuită şi în­făţişată în felurite chipuri; iar în parte ne rugăm acasă, fie­care pentru ale sale, precum ştie. Şi în biserică putem să ne rugăm pentru ale noastre, şi acasă putem să ne rugăm pentru ale obştii. Pentru un singur lucru trebuie să ne îngrijim: ca atunci când stăm la rugăciune, fie că suntem acasă ori în biserică, la noi în suflet să fie rugăciune ade­vărată, adevărată întoarcere şi suire a minţii noastre către Dumnezeu. Fiecare să facă asta aşa cum ştie. Nu sta ca o statuie şi nu bălmăji rugăciunile ca o maşină muzicală întoarsă cu cheiţa. Poţi să stai solemn şi să mormăi cât vrei, dacă mintea îţi hoinăreşte şi inima ţi-e plină de cu­getări deşarte. Dacă tot te-ai sculat la rugăciune, ce te costă să-ţi iei cu tine şi mintea împreună cu inima ? Şi ia-le, chiar de se vor împotrivi. Atunci se va înfiripa o rugăciune adevărată, ce va atrage mila lui Dumnezeu şi făgăduinţa făcută rugăciunii de către Dumnezeu – “cereţi şi vi se va da” – se va împlini. Adeseori, Dumnezeu nu dă fiindcă nu vede o cerere, ci numai oameni care stau ca şi cum ar cere.

Miercuri [I Tes. 2, 1-8; Lc. 11, 9-13].
Domnul îndeamnă la rugăciune prin făgăduinţa că aceasta va fi ascultată, dând ca pildă lămuritoare milostivirea părintelui trupesc, care e binevoitor faţă de cererile copiilor săi. Tot aici însă dă de înţeles care sunt pricinile pentru care oamenii nu sunt ascultaţi sau nu li se împlinesc rugăciunile şi cererile. Un părinte nu dă copiilor săi piatră în loc de pâine, nici şarpe în loc de peşte; dacă un părinte trupesc nu face asta, cu atât mai mult Tatăl Ceresc, iar noi cerem adeseori pia­tră şi şarpe. Ni se pare că cerem pâine şi peşte; dar Tatăl Ceresc vede că ceea ce cerem va fi pentru noi piatră sau şarpe şi nu ne dă. Părinţii varsă înaintea lui Dumnezeu rugăciuni fierbinţi pentru fiul lor, ca El să-i rânduiască aşa cum e mai bine, dar totodată cer ceea ce socot ei că e mai bine pentru fiul lor – viaţă, sănătate, fericire. Domnul le aude rugăciunea lor şi rânduieşte cum e mai bine pentru fiul lor, numai că nu după mintea celor care Îl roagă, ci precum este cu adevărat mai bine pentru fiul lor, de exemplu trimiţând o boală care le omoară fiul. Celor ce mărginesc totul la viaţa de aici li se pare că Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea, ci le-a făcut în necaz, ori l-a lăsat pe cel pentru care ei s-au rugat în voia soartei sale; pentru cei ce cred însă că viaţa de acum e doar o pregătire pentru cealaltă viaţă, nu încape îndoială că fiul pentru care s-au rugat s-a îmbolnăvit şi a murit tocmai pentru că rugăciu­nea lor a fost ascultată şi fiindcă pentru el era mai bine să plece de aici, decât să rămână. Vei zice: “Dar atunci de ce să ne rugăm ?”. Nu trebuie să te rogi, însă, rugându-te pentru ceva anume, trebuie mereu să adaugi: “Dacă Tu, Doamne, crezi că asta este spre mântuire”. Sfântul Isaac Sirul sfătuieşte să începem orişice rugăciune prin cuvin­tele: “Tu, Doamne, ştii ce îmi este de folos: fă, dar, cu mine după voia Ta”.

Joi [I Tes. 2, 9-14; Lc. 11, 14-23].
“Când cel tare şi înar­mat îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace; dar când unul mai tare vine asupra lui şi-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte.” Această pildă lămureşte felul în care Domnul strică stăpâ­nirea demonică asupra sufletelor. Câtă vreme sufletul se află în păcat, îl stăpâneşte duhul rău, chiar dacă nu vă­deşte întotdeauna acest lucru. El este mai puternic decât sufletul, drept care nici nu se teme că acesta se va răscula; îl stăpâneşte şi îl tiraniseşte fără să întâmpine vreo îm­potrivire. Atunci însă când Domnul intră în suflet, atras de credinţă şi pocăinţă, strică toate legăturile sataniceşti, alungă demonul şi îl lipseşte de orice putere asupra acelui suflet; şi atâta vreme cât sufletul slujeşte Domnului, demonii nu pot să pună stăpânire pe el, căci este puternic prin Domnul, mai puternic decât ei. Atunci când sufletul păcătuieşte şi se abate de la Domnul, demonul năvăleşte iar şi i se face sărmanului suflet mai rău decât înainte. Aceasta este obşteasca rânduială nevăzută a întâmplărilor din lumea duhovnicească. Dacă ni s-ar deschide ochii minţii, am vedea cum duhurile rele se luptă cu su­fletele în întreaga lume: biruinţa înclină ba de o parte, ba de cealaltă, după cum sufletele au părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă, pocăinţă şi râvnă pentru fapte bune, sau se depărtează de El prin nepăsare, trândăvie şi răcire faţă de bine.

Vineri [I Tes. 2, 14-19; Lc. 11, 23-26].
“Cine nu e cu Mine, e împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.” Reiese că poţi să te osteneşti o viaţă întreagă şi să socoţi c-ai adunat multe bunătăţi de tot felul, dar totul e fără de folos, fiindcă n-ai adunat cu Domnul. Dar ce înseamnă a aduna cu Domnul? Înseamnă a te osteni şi a lucra după îndreptarul credinţei în Domnul, după îndreptarul po­runcilor Lui, cu ajutorul harului Său, însufleţindu-te prin făgăduinţele Lui: a trăi aşa încât duhul vieţii tale să fie duhul lui Hristos. În lume sunt două tărâmuri – al binelui şi al răului, al adevărului şi al minciunii. Numai binele şi adevărul alcătuiesc o bogăţie adevărată, trainică şi de preţ; dar binele şi adevărul vin numai de la Domnul şi se dobândesc numai cu ajutorul Lui. Se înţelege că cine nu adună cu Domnul nu adună bine şi adevăr, nu adună ceea ce putem numi adevărată avuţie, trainică şi de preţ şi orice ar aduna este degeaba, osteneală zadarnică, risipă de puteri şi timp.