Perioada Octoihului (XXIII) – Vindecarea demonizatului

A douăzeci şi treia duminică după Cincizecime [Efes. 2, 4-10; Lc. 8, 26-39].
Îndrăcitul gadarean, după tămăduirea sa, se lipeşte de Domnul şi doreşte să rămână cu El pentru totdeauna; după aceea însă, auzind voia Lui, merge şi propovăduieşte în întreaga cetate facerea de bine pe care a primit-o. Binefăcătorul atrage la Sine, voia Lui devine lege pentru cel miluit, iar limba acestuia nu se poate stăpâni să nu vestească ceea ce a primit de la El. Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am pri­mit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi ne­recunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decât pe orişice. Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi. Dum­nezeiasca Pronie ne apără de rele – pe care de multe ori nu le vedem – şi ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lip­sită de primejdii pentru noi şi mai prielnică ţelurilor noas­tre; şi, până la urmă, tot ce avem este de la Domnul. De aceea, se cuvine să ne dăruim Domnului din tot sufletul, să plinim întru toate voia Lui şi să proslăvim numele Lui cel preasfânt, mai ales cu viaţa şi cu faptele, ca să nu fim mai prejos decât îndrăcitul gadarean, care dintr-o dată s-a arătat atât de înţelept, încât a devenit pildă vrednică de urmat pentru toţi.

Luni [I Tes. 2, 20; 3, 8; Lc. 11, 29-33].
“Împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului aces­tuia şi îi va osândi.” Pentru ce ? Pentru nepăsarea faţă de lucrarea săvârşită de Domnul înaintea ochilor lor. Acea împărăteasă, auzind despre înţelepciunea lui Solomon, a venit de departe să îl asculte; iar acei bărbaţi, având înain­tea lor pe Domnul însuşi, nu iau aminte la El, deşi era vădit că El este mai mare decât Solomon, pe cât este cerul mai sus de pământ. Împărăteasa de la miazăzi îi va osân­di şi pe toţi cei nepăsători faţă de lucrările lui Dumnezeu, fiindcă Domnul este totdeauna şi în mijlocul nostru, la fel de aproape ca atunci, în povestirile evanghelice. Citind Evanghelia, îl avem înaintea ochilor pe Domnul cu toate faptele Sale minunate, fiindcă spusa Evangheliei este la fel de neîndoielnică precum mărturia propriilor ochi. Şi totuşi, rareori ia aminte cineva la Domnul, ce Se întipă­reşte în acest fel în inimile noastre. Ne-am mijit ochii sau i-am îndreptat în altă parte şi ca atare nu vedem; iar nevăzând, nu ne îndeletnicim cu lucrurile Domnului. Aceasta însă nu este dezvinovăţirea, ci pricina neluării noastre aminte – neluare aminte tot atât de nelegiuită ca şi faptele care iau naştere din ea. Lucrarea Domnului, adică mân­tuirea sufletului, trebuie să fie lucrarea noastră de căpete­nie. Trebuie să luăm aminte la ceea ce vine de la Domnul chiar dacă n-are legătură cu noi; oare nu cu atât mai mult când e vorba de noi, de rânduirea lucrării noastre celei mai însemnate, a cărei însemnătate se întinde asupra întregii veşnicii? Judecaţi singuri cât de nelegiuită este neluarea aminte faţă de această lucrare !

Marti [I Tes. 3, 9-13; Lc. 11, 34-41].
“Luminătorul trupu­lui este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Când ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mer­gem; iar când mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi privitor la felul în care tre­buie să ne purtăm. Mintea, partea cea mai înaltă a sufle­tului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decât tot ce avem şi cunoaştem. Atunci când mintea este sănătoasă, în suflet împărăţeşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi li­bertatea faţă de toate cele din afară, iar când mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amândouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpâneşte. În această împreju­rare, omul se află în noapte adâncă: înţelegerea i se rătă­ceşte, faptele lui sunt fără rânduială, inima este plină de o tânjeală tristă. Împrejurările îi dau brânci şi el se lasă dus ca surceaua de apă. Nu ştie ce a făcut până în clipa de faţă, ce este el acum şi cum se va sfârşi calea sa. Dimpotrivă, omul cu mintea sănătoasă îşi orânduieşte viaţa cu chib­zuinţă, temându-se de Dumnezeu, ascultă numai de leg­ea conştiinţei, care dă o întocmire temeinică întregii sale vieţi şi nu se cufundă în cele ce cad sub simţuri, înaripându-se cu nădejdea fericirii veşnice şi desăvârşite. Ca atare, vede limpede în toate împrejurările vieţii şi totul este lu­minos pentru el ca şi cum i-ar lumina o făclie cu străluci­rea ei (Lc. 11, 36).

Miercuri [I Tes. 4, 1-12; Lc. 11, 42-46].
Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei “lasă la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu”, împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor atât în societate, cât şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism. Atunci când egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nim­iceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pen­tru nici un lucru cu adevărat bun. Încă mai poate să dea “zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deo­sebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi ne­cuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecădenia sa, însă în sine este un “mormânt care nu se vede, şi oamenii care umblă peste el nu îl ştiu”. Începutul îndrep­tării de sine este atunci când în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea şi dragostea, iar după acestea încep să prindă viaţă, una câte una, toate ce­lelalte virtuţi. Prin întocmirea sa sufletească, omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor, din afară, poate să nu li se pară prea arătos. Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă atâta vreme cât judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră.

Joi [I Tes. 5, 1-8; Lc. 11, 47; 12, 1].
“Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvârşi sunt în folo­sul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei şi în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvârşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mus­traţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negre­şit, vădite. Făţărnicia începe din clipa în care apare hotă­rârea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gând fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă când omul vrea să îşi clădească faimă de făcător de bine, aceasta este de-acum făţărnicie care pătrunde adânc în inimă; iar atunci când la toate acestea se va mai adăuga încă şi ţelul ascuns de a trage foloasele unei astfel de faime, e vorba de făţăr­nicie în toată puterea cuvântului. Aşadar, fiecare să ia aminte la ceea ce Domnul cere de la noi atunci când po­runceşte: “Feriţi-vă de aluatul fariseilor”. Fă binele din dorinţa de a face bine, din conştiinţa că asta este voia lui Dumnezeu, întru slava lui Dumnezeu, iar despre ceea ce gândesc oamenii nu te îngriji – şi vei scăpa de făţărnicie.

Vineri [I Tes. 5, 9-13, 24-28; Lc. 12, 2-12].
“Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” Cea mai mare frică a noastră este moartea. Domnul spune, însă, că frica de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât frica de moarte. Atunci când împrejurările cer fie să ne pierdem viaţa, fie să ne împotrivim imboldurilor fricii de Dumnezeu, mai bine să mori decât să treci peste frica de Dumnezeu; fiind­că dacă treci peste frica de Dumnezeu, după moartea tru­pească, de care oricum nu ai să scapi, o altă moarte, mult mai cumplită decât cele mai cumplite morţi trupeşti. Dacă am avea mereu în minte acest lucru, frica de Dumnezeu nu ar slăbi nicicând în noi şi n-am săvârşi nici un fel de fapte potrivnice fricii de Dumnezeu. Să presupunem că ne tulbură patimile. Intărâtându-se ele, conştiinţa, îmbol­dită de frica de Dumnezeu, cere să le stăm împotrivă; a nu face pe placul patimilor pare că e totuna cu despărţirea de viaţă, cu omorârea trupului. Ca atare, când iau naştere aceste simţiri smintitoare şi încep să clatine conştiinţa, grăbeşte-te să deştepţi în tine frica de Dumnezeu şi frica de judecata lui Dumnezeu cu toate urmările ei. Atunci, ameninţarea morţii mai cumplite va alunga ameninţarea morţii mai puţin cumplite şi îţi va fi uşor să aperi cerinţele datoriei şi ale conştiinţei. Iată cum se împlineşte spusa înţeleptului: “Aminteşte-ţi cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui”.

Sâmbătă [II Cor. 11, 1-6; Lc. 9, 1-6 ].
“Şi i-a trimis (pe Sfinţii Apostoli) să propovăduiască Împărăţia lui Dumne­zeu.” Atunci numai în Palestina, iar apoi în întreaga lume. Propovăduirea începută atunci nu încetează până azi. În fiecare zi auzim ceea ce Sfinţii Apostolii ne-au predanisit de la Domnul în Evanghelie şi în scrierile apostoleşti. Timpurile nu fac nici o deosebire: îi auzim pe Sfinţii Apostoli şi pe Domnul însuşi ca şi cum ar fi înaintea noas­tră, iar puterea care lucra în ei lucrează până acum în Biserica lui Dumnezeu. Pe nici un credincios nu îl lipseşte Domnul de ceva: ceea ce aveau cei dintâi au şi cei de pe urmă. Credinţa aşa a cugetat dintotdeauna şi aşa cugetă în continuare; dar a venit cugetarea deşartă şi a despărţit ceea ce este de ceea ce a fost. I s-a părut aici o prăpastie atât de mare, că a început să i se învârtă capul, ochii i s-au împăienjenit şi Domnul dimpreună cu Sfinţii Apostoli s-au cufundat pentru ea într-un întuneric ce i se pare de nepătruns. După faptă şi răsplată: să culeagă roadele a ceea ce a semănat; nu e în ea decât prăbuşire a duhului. Nu putem tăgădui că nu simţământul ei de împotmolire în întuneric şi nevedere a luminii nu este mincinos – dar cine e de vină? Singură s-a băgat în ceaţă şi continuă să facă acest lucru. Până acum n-a dovedit cu nimic că nu putem socoti cuvântul Scripturii drept cuvântul adevărat al Sfinţilor Apostoli şi al Domnului însuşi – nu ştie decât să ţipe întruna: “nu văd, nu văd !” Credem, credem că nu vezi! Dar încetează a mai vomita din tine ceaţă – atmos­fera din jurul tău se va aerisi, lumina lui Dumnezeu se va putea arăta şi vei începe să vezi. “Dar asta ar însemna să încetez a fi eu însumi!” Iată care-i necazul! Hai, termină; celorlalţi o să fie mai liniştiţi. “Nu, asta nu se poate. Eu trebuie să dăinui până la sfârşitul veacului, ba vor apărea unii încă mai iscusiţi ca mine. Am prins început în cea dintâi minte zidită, dinainte de întemeierea lumii, şi câtă vreme dăinuie această lume voi sufla ca viforul peste cărările adevărului şi voi ridica împotriva lui un stâlp de praf.” Dar nu vezi că te întuneci doar pe tine, iar în jurul tău totul e luminat ? “Nu, tot o să arunc eu praf în ochi cuiva; şi dacă nu, măcar să ştie cine sunt eu. Nu o să tac niciodată, iar voi, cu adevărul vostru, n-o să-mi închideţi gura.” Dar cine nu ştie asta? Toţi ştiu că titlul tău de glo­rie e încăpăţânarea cu care o ţii pe-a ta în ciuda tuturor dovezilor vădite care îţi dau în vileag minciuna. Tu eşti hula împotriva Duhului Sfânt; ca atare, să te aştepţi la împlinirea osândei pe care ţi-a dat-o Domnul însuşi.

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)