Perioada Octoihului (XXIX) – Curățirea celor 10 leprosi

A douăzeci şi noua duminică după Cincizecime [Col. 3, 4-11; Lc. 17, 12-19].
Au fost tămăduiţi zece leproşi, dar numai unul singur s-a întors să-I mulţumească Domnului. Oare nu acesta este, îndeobşte, procentul celor recunoscători dintre oamenii care au primit binefaceri de la Domnul? Cine n-a căpătat de la Domnul lucruri bune sau, mai bine zis, ce n-a făcut El bun în noi şi în jurul nostru ? Dar toţi sunt, oare, recunoscători lui Dumnezeu şi toţi Ii dau mulţumită pentru toate? Unii îşi îngăduie chiar să întrebe: “Pentru ce ne-a dat Dumnezeu viaţă? Ar fi fost mai bine să nu fim”. Dumnezeu ţi-a dat viaţă ca să ai parte de fericirea veşnică; te-a adus la fiinţă fără să urmărească vreun câştig, tot fără să urmărească vreun câştig te-a înzestrat şi cu toate mijloacele de a ajunge la fericirea veşnică; totul ţine de tine: nu trebuie decât să te osteneşti puţin pentru asta. Tu spui: “Dar n-am parte decât de amărăciuni, de necazuri, de suferinţe, de nevoi”. Păi cum, şi astea sunt mijloace de a dobândi veşnica fericire, rabdă. Toată viaţa ta nu e nici cât o clipă faţă de veşnicie. Chiar dacă ar trebui să pătimeşti viaţa întreagă, fără curmare, asta tot nu înseamnă nimic înaintea veşniciei, dar tu ai şi clipe de mângâiere. Nu te uita la cele de acum, ci la cele care ţi se gătesc în viitor; îngrijeşte-te să te faci vrednic de acest viitor şi atunci nu vei mai băga în seamă amărăciunile: toate vor fi înghiţite de nădejdea neîndoielnică a desfătărilor veşnice, fi recunoştinţa nu va înceta să se vădească pe buzele tale.

Luni [Evr. 8, 7-13; Mc. 8, 11-21].
Domnul a trecut împreună cu ucenicii de cealaltă parte a mării, iar aceştia uitaseră să ia pâine. N-aveau cu ei decât o pâine şi se gândeau cum se vor descurca. Cunoscând gândurile lor, Domnul le-a amintit de saturarea celor patru şi celor cinci mii de oameni, insuflându-le prin aceasta nădejdea neclintită că lânga El nu vor muri de foame, chiar de n-ar fi avut cu ei nici măcar o pâine. Câte griji nu pricinuieşte fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele viitorului! Scăparea de toate aceste griji nu este decât una singură: nădăjduirea în Domnul; iar însufleţirea şi întărirea şi le culege sufletul, din cugetarea cu înţelegere la ceea ce s-a mai întâmplat şi inainte cu noi şi cu alţii. Nu se va găsi nici măcar un singur om care să nu fi avut parte în viaţa sa de izbăviri neaşteptate din necaz sau de întorsături neaşteptate spre mai bine ale vieţii sale. Atunci când te frământă gândurile negre cu privire la viitor, întăreşte-ţi sufletul cu pomenirea acestor întâmplări. Şi în ziua de azi, ca şi în vremurile de altădată, Dumnezeu toate le rânduieşte spre binele nostru. Reazemă-te pe El şi încă dinainte de a te izbăvi din nevoie, îţi va trimite liniştea sufletească, ce te va face să nici nu bagi în seamă necazul. “Pe cel ce nădăjduieşte spre Domnul mila îl va înconjura.” Dovezi ale acestui lucru afli în Sfintele Scripturi, în Vieţile Sfinţilor, în viaţa ta şi în vieţile cunoscuţilor tăi. Cercetează-le şi vei vedea ca-ntr-o oglindă că “aproape este Domnul tuturor celor care îl caută pe Dânsul”, iar frica pentru soarta ta nu-ţi va tulbura sufletul.

Marţi [Evr. 9, 8-10, 15-23; Mc. 8, 22-26].
Pe orbul din Betsaida, Domnul nu l-a vindecat dintr-o dată, ci la început nedeplin, apoi deplin şi abia atunci a început orbul să vadă totul limpede. De ce a făcut Domnul aşa, numai El ştie. Noi însă vom trage de aici următorul învăţământ: dacă Domnul a socotit că trebuie să vindece treptat vederea trupească, cu cât mai mult este nevoie de acest lucru în privinţa luminării ochilor noştri. In perioada patriarhilor, revelaţia dumnezeiască avea un caracter foarte simplu; în perioada Legii, ea a devenit mai complexă şi mai amănunţită; în perioada noastră creştină, ea este încă şi mai amănunţită şi mai înaltă. Dar lucrurile se termină, oare, aici? Pe pământ nu te aştepta la lucruri înalte, le vei afla dincolo. Doi Sfinţi Apostoli ne încredinţează de acesta: Sfinţii Ioan şi Pavel. Acum vedem totul ca printr-un geam mat; dincolo, vom vedea totul limpede, însă şi dincolo vor fi trepte ale luminării minţii, întrucât cunoaşterea lui Dumnezeu nu are hotare. Pe pământ, revelaţia dumnezeiască e încheiată; n-ai de ce să visezi la lucruri mai înalte; avem toate lucrurile care ne trebuie; însuşeşteţi-le şi trăieşte prin ele. Revelaţia creştină nu mai făgăduieşte o nouă revelaţie, ci numai faptul că Evanghelia va fi cunoscută în întreaga lume, fapt care va însemna şi sfârşitul rânduielii de acum a lucrurilor. Atunci, credinţa va slăbi, dragostea se va împuţina, viaţa va deveni o povară, şi bunătatea lui Dumnezeu va pune capăt lumii.

Miercuri [Evr. 10, 1-18; Mc. 8, 30-34].
Chemând pe oameni să-L urmeze luându-şi crucea, Domnul arată, totodată, calea de urmat, îndepărtând piedicile cele mai însemnate ce se ridică înaintea ei – piedici nu din afară, ci lăuntrice, înrădăcinate în inima omului. Înţelesul cuvintelor Lui este acesta: “Vrei să vii după Mine ? În primul rând, nu te cruţa, fiindcă cine se va cruţa pe sine, acela se va pierde; în al doilea rând, nu te lăsa înlănţuit de lăcomie, fiindcă “ce folos va avea omul dacă va câştiga întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde ?”. In al treilea rând, să nu-ţi pese de ceea ce vor spune sau de felul în care te for prifi Ceilalţi: “Fiindcă Cine Se va ruşina de Mine Şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, împreună cu sfinţii îngeri”. Cruţarea de sine, lăcomia şi ruşinarea de oameni sunt cele mai însemnate lanţuri care îl ţin pe om în viaţa neplăcută lui Dumnezeu, pe calea patimilor şi a păcatului. Acestea sunt piedicile de căpetenie în calea întoarcerii păcătosului la Dumnezeu; mai ales împotriva lor se duce lupta duhovnicească în omul care se pocăieşte şi în cel care a început deja să facă roadele pocăinţei. Atâta vreme cât aceste fire nu sunt încă tăiate, în viaţa creştină din noi nu se poate pune nădejde: ea este plină de poticniri şi căderi, dacă nu totdeauna văzute, cel puţin lăuntrice. Aşadar, fiecare să se cerceteze bine pe sine şi dacă află vreunul din lanţurile pomenite, să se îngrijească a se dezlega din el; altminteri, să nu tragă nădejde că se va ridica la înălţimea desăvârşirii în Hristos, chiar dacă pe dinafară pare foarte vrednic.

Joi [Evr. 10, 35; 11, 7; Mc. 9,10-16].
Istoria îşi urmează cursul şi hotărăşte implacabil, s-ar părea, evenimentele particulare. Cât n-a pregătit Dumnezeu omenirea pentru primirea Mântuitorului!… Până la urmă, a venit cel mai apropiat dintre cei ce L-au proorocit, Ioan, şi ce-a ieşit ? Cu Ioan “au făcut ce-au vrut”; şi Fiul Omului a fost batjocorit şi chinuit. Cursul evenimentelor nu a putut fi întrerupt: el şi-a luat dreptul său. Aşa trage mereu toate după sine cursul istoriei. Acum se pune întrebarea: “Unde e libertatea? Şi ce fel de libertate este asta, dacă lucrurile decurg în acest fel ? Nu e decât o iluzie”. Aşa gândesc de obicei fataliştii; însă această curgere a evenimentelor nu este dirijată decât în aparenţă; în realitate, toate evenimentele din lumea omenească, atât generale cât şi particulare, sunt rodul acţiunilor libere ale omului. Starea generală decurge astfel fiindcă aşa vrea majoritatea, iar starea particulară intră în acord cu majoritatea, fiindcă aşa vor cutare şi cutare individ. Avem dovada în faţă: în sânul unei stări generale rele putem afla aspecte particulare bune, şi în sânul unui rău general putem afla aspecte particulare rele. Şi mai mult: în sânul unei stări generale temeinic închegate a lucrurilor se nasc aspecte particulare care, crescând şi întărindu-se din ce în ce mai mult, răstoarnă starea generală de mai înainte şi îi iau locul. Aceste aspecte particulare sunt însă rodul libertăţii. Ce are creştinismul în comun cu caracterul general al vremii în care s-a născut? El a fost semănat de o mână de oameni care nu erau ieşiţi din cursul implacabil al istoriei; i-a atras pe cei care l-au dorit, s-a întărit şi a devenit o problemă generală a omenirii de atunci. Şi totuşi, el a fost rodul libertăţii. La fel şi în direcţia cea rea: cum s-a pervertit Apusul? Singur, de voia lui, s-a pervertit: în locul Evangheliei au început să înveţe cele ale păgânilor şi să împrumute obiceiurile lor şi aşa s-au pervertit. La fel va fi şi la noi: am început să luăm lecţii de la Apusul care a apostat de la Hristos Domnul şi am adus la noi duhul lui. Totul se va sfârşi prin aceea că vom cădea, asemenea lui, din adevăratul creştinism. Dar toate acestea nu împiedică în nici un fel lucrarea libertăţii: dacă vom vrea, vom goni întunericul venit din Apus; dacă nu, fireşte că ne vom scufunda în el.

Vineri [Evr. 11, 8; 11-16; Mc. 9, 33-41].
Mântuitorul dă un copil ca pildă de credinţă şi viaţă. Simplitatea credinţei naşte simplitatea vieţii, iar din amândouă ia naştere o stare duhovnicească pilduitoare. Lăsaţi raţionalismul să intre în suflet; el va pricinui acolo dezbinare şi îndreptăţindu-se cum că vrea să rânduiască mai bine lucrurile, va da peste cap totul. Filozofarea deşartă strigă întotdeauna: “Asta nu-i bună, cealaltă nu-i bună; lăsaţi-mă pe mine şi o să fac eu altfel totul; cele vechi nu mai sunt bune, m-am plictisit de ele”. Dar ea nu face nicicând vreun lucru bun, ci numai strică. Mintea trebuie să asculte de ceea ce a poruncit Domnul. Drept este că ea a fost numită împăratul trupului; dar acestui împărat nu i s-a dat puterea de a legiui, ci numai cea de a împlini. Îndată ce se apucă să legiuiască, născoceşte aiureli îngrozitoare, strică şi rânduielile morale, şi pe cele religioase, şi pe cele lumeşti, şi pe cele politice; totul se întoarce pe dos. Mare nefericire e pentru societate atunci când i se dă minţii libertatea de a se înălţa, fără a o înfrâna cu adevărul dumnezeiesc! Asta atrage mânia lui Dumnezeu. Despre aceasta s-a zis: “Ascundeţi-vă puţin, până ce va trece”. Atunci când clocoteşte samavolnicia minţii, cel mai bine este să te ascunzi în simplitatea credinţei. În vreme de furtună este mai bine să stai acasă şi să nu ieşi, nădăjduind în tine însuţi, să te lupţi cu ea; iar în vremea furtunii rătăcirii minţii nu este bine să te lupţi cu ea şi să pui mâna pe arma filozofării ca să-i stai împotrivă. Simplitatea credinţei este mai bună decât filozofarea; îmbracă-te în ea ca într-o platoşă, şi nu vei fi biruit.

Sâmbătă [Efes. 5,1-8; Lc. 14,1-11].
Atunci când eşti chemat undeva, nu te aşeza la loc de frunte. Dacă generalizăm, reiese că întotdeauna şi oriunde să te mulţumeşti cu partea cea mai umilă. În această regulă simplă se află cuprinsă pe scurt toată bogăţia smereniei. Ia-o, şezi şi cercetează toate împrejurările care pot să apară în viaţa ta şi alege-ţi dinainte, în oricare din ele, partea cea mai umilă. Aceasta va fi practica smereniei. Care trece, puţin câte puţin, şi înlăuntru, punând acolo ca temelie smerenia. Timpul va face, prin aceeaşi practică a smereniei, să crească această sămânţă, iar smerenia va umple întregul suflet şi trupul şi toate faptele din afară. “Dar care va fi urmarea?” Măreţia sufletească va străluci pe fruntea ţa, atrăgându-ţi cinstirea tuturor şi se va împlini asupra ta cuvântul: “Oricine se înalţă va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat”. Tu însă, exersându-te în smerenie, să nu ai în vedere aceste urmări, ci smerenia în sine. Ea va aduce singură în suflet o rânduiala care naşte fericire. Atunci când vine smerenia, toate grijile lăuntrice iau sfârşit şi nici un neajuns din afară nu mai este în stare să tulbure sufletul. Valul, dacă nu se izbeşte de piedici, se risipeşte fără zgomot în marea largă; aşijderea nici necazurile din afară şi dinlăuntru nu lovesc sufletul smerit, ci trec oarecum pe deasupra lui, fără a lăsa urme. Aceasta este, ca să zic aşa, întâietatea lumească a celui smerit; însă de sus ce lumină îl adumbreşte, ce mângâieri i se trimit, ce libertate se deschide înainte-i!… Cu adevărat, smerenia singură cuprinde în sine toate bunătăţile…

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Predică la Duminica a 29-a după Rusalii – Curățirea celor 10 leprosi
2. Perioada Octoihului (IV) – Vindecarea celor 2 demonizati din Gadareni
3. Perioada Octoihului (XXVIII) – Pilda celor poftiti la cina
4. Perioada Octoihului (XXI) – Pilda semănătorului
5. Perioada Octoihului (XXIV) – Invierea fiicei lui Iair