Perioada Octoihului (XXVI) – Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

A douăzeci şi şasea duminică după Cincizecime [Efes. 5, 8-19; Lc. 12, 16-21].
Rostind pilda celui ce s-a îmbogăţit şi nu avea de gând altceva decât să mănânce, să bea şi să se veselească, însă a fost lovit de moarte, nea­pucând să se înfrupte din desfătările aşteptate, Domnul a încheiat: “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”. Bogaţii, uitând de Dumnezeu, nu se gândesc decât la desfătările trupeşti. Cei ce doresc să scape de soarta amară a bogatului din pildă, să nu-şi “adune sieşi, ci să se îmbogăţească numai în Dumnezeu”; şi întrucât bogăţia e de la Dumnezeu, închin-o Lui atunci când îţi vine şi va fi bogăţie sfântă. Tot ce îţi prisoseşte împarte cu săracii: va fi acelaşi lucru cu a înapoia lui Dumnezeu ceea ce ai primit de la El. Cel care dă săracului, lui Dumnezeu îi dă. Unul ca acesta, chiar dacă pare a cheltui bogăţia, se îmbogăţeşte cu adevărat în fapte bune – se îmbogăţeşte pentru Dumnezeu, spre a-I plăcea Lui, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu, atrăgând blagoslovenia Lui, se îmbogăţeşte de la Dumnezeu, Care pe cel ce a fost credincios în puţine peste multe îl va pune; se îmbogăţeşte în Dumnezeu, nu în sine, căci nu se socoate stăpân, ci numai iconom, a cărui grijă este de a îndestula pe toţi cei ce vin la el cu vreo nevoie; şi se teme să cheltu­iască ceva pentru sine, socotind asemenea lucru drept întrebuinţare nedreaptă a avuţiei care i-a fost încredinţată.

Luni [I Tim. 5, 1-10; Lc. 17, 20-25].
Spunând că Fiul Omului va apărea ca fulgerul în ziua Sa, luminând într-o clipă întreaga lume de sub cer, Domnul a adăugat: “Mai înainte, El trebuie să sufere multe şi să fie lepădat de nea­mul acesta”. Din logica frazei se vede că acest “trebuie să sufere multe” premerge venirea Domnului întru slavă. Prin urmare, toată vremea ce se va scurge până în acea zi e pentru Domnul vreme de pătimiri. In trupul Său a pătimit la o vreme anume; după aceea, pătimirile Sale au continuat în credincioşii Săi – durerile naşterii credin­cioşilor, a creşterii lor în duh şi a păzirii lor de lucrările vrăjmaşului, lăuntrice şi din afară, căci legătura acestora cu Domnul nu este doar gândită şi morală, ci legătură vie, care face ca tot ce-i atinge pe ei să Îl atingă şi pe El, Care e Capul lor. Pornind de la acest gând, nu putem să nu bă­găm de seamă că Domnul suferă mult. Cele mai mari du­reri ale Lui sunt căderile credincioşilor; încă şi mai dure­roase sunt căderile din credinţă. Acestea însă nu-s decât loviturile cele mai însemnate; dar e rănit necontenit de necazurile şi de smintelile lor, precum şi de clătinarea cre­dinţei lor de către necredinţă. Cuvintele şi scrierile care împrăştie necredinţa sunt săgeţi aprinse ale celui viclean. În vremea de acum, acesta a pus pe picioare multe făurării din care scoate asemenea săgeţi. Inimile credincio­şilor se tem, fiind lovite de către ele şi văzându-i şi pe alţii răniţi; împreună cu ei suferă şi Domnul. Dar se va arăta ziua slavei Domnului şi atunci se vor descoperi cele as­cunse în întuneric, iar cei ce pătimesc se vor veseli dim­preună cu Domnul. Până atunci însă trebuie să răbdăm şi să ne rugăm.

Marţi [I Tim. 5, 11-21; Lc. 17, 26-37].
“Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi.” Iată ce se cuvine să înţelegem de aici: a ne scăpa sufletul înseamnă a ne cruţa pe noi înşine, iar a-l pierde înseamnă a nu ne cruţa (subînţelegându-se conti­nuarea: în calea poruncilor Domnului sau slujindu-L pe Domnul). De aici reiese următorul lucru: cine slujeşte Domnului, plinind poruncile Lui fără a se cruţa pe sine, acela se mântuieşte; iar cine se cruţă pe sine, acela va pieri. Dacă te vei cruţa, te vei arăta neîntârziat călcător al poruncilor, prin urmare şi slugă netrebnică; iar osânda slugii netrebnice care este ? “Pe sluga cea netrebnică arun­caţi-o în întunericul cel mai din afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Daţi-vă osteneala să luaţi aminte la voi înşivă măcar de-a lungul unei singure zile şi veţi vedea că cruţarea de sine strâmbă toate faptele noastre bune, tăindu-ne pofta de a le săvârşi. Fără osteneală şi încordare nu faci nimic; dar să te sileşti nu te înduri şi te-ai oprit aici. Sunt unele lucruri pe care vrei, nu vrei, tre­buie să le faci. Aceste lucruri sunt împlinite negreşit, chiar de sunt grele; dar aici cruţarea de sine e biruită de şinele însuşi: nu lucrezi, nu ai ce mânca; şi întrucât lucrarea po­runcilor nu este de acest fel, din cruţare de sine ea este în­totdeauna trecută cu vederea. Şi îngăduirea păcatelor tot din cruţare de sine se trage: îţi pare rău să îţi refuzi ceea ce îţi doreşti, ca atare îţi împlineşti dorinţa, chiar dacă ea este de-a dreptul păcătoasă ori duce la păcat. Astfel, cel ce se cruţă pe sine nu face ce este dator să facă şi îşi îngăduie ceea ce este dator să nu facă. Drept urmare, cum se mân­tuieşte unul ca acesta ?

Miercuri [I Tim. 5, 22; 6, 11; Lc. 18, 15; 17, 26-30].
“Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea.” Cum vine asta, s-o primeşti ca un prunc ? Iată cum: întru curăţie, cu toată inima, fără a sta pe gânduri. Analiza raţională nu este aplicabilă în domeniul credinţei: ea nu poate avea loc decât în anticamera ei. Anatomistul disecă în amănunţime corpul, dar nu vede viaţa; nici ra­ţiunea, oricât ar analiza ea, nu poate să pătrundă puterea credinţei. Credinţa însăşi ne dă vederi duhovniceşti care ne-o înfăţişează în întregimea ei ca fiind pe deplin îndes­tulătoare pentru trebuinţele firii noastre şi îndatorează mintea, conştiinţa, inima să o primească. Acestea o şi pri­mesc; şi o dată ce au primit-o, nu vor să se mai despartă de ea. Se întâmplă aici acelaşi lucru ca atunci când gustăm dintr-o mâncare gustoasă şi sănătoasă. Cel ce gustă o dată dintr-o astfel de mâncare cunoaşte că ea este buna şi o trece în rândul lucrurilor hrănitoare. Chimia nu i-a dat aici nici un ajutor. Încredinţarea lui este întemeiată pe experienţa personală, nemijlocită. Şi credinciosul cunoaşte nemijlocit adevărul credinţei: însăşi credinţa înrădă­cinează în el încredinţarea nezdruncinată că este adevă­rată. Dar cum va fi atunci raţională credinţa? Raţiona­litatea credinţei stă tocmai în a cunoaşte nemijlocit că în ea este adevărul. Raţiunea nu face decât să încurce lucru­rile, răcind credinţa şi slăbind viaţa în credinţă; pe dea­supra – şi acesta e lucrul cel mai însemnat – se trufeşte, alungând astfel harul lui Dumnezeu, iar în creştinism acesta este un lucru de cea mai mare gravitate.

Joi [I Tim. 6, 17-21; Le. 18, 31-34].
Domnul le-a spus ucenicilor Săi că urma să pătimească, dar ei n-au priceput nimic din cele auzite: “Cuvântul acesta era ascuns pentru ei”. Mai apoi, însă, “au socotit să nu ştie decât pe Iisus Hristos Cel Răstignit”. Când nu venise încă vremea, n-au priceput nimic din această taină; dar când a venit vremea, au priceput, au predanisit şi au lămurit acest lucru tutu­ror. Aşa se întâmplă cu toţi, şi nu numai în privinţa aces­tei taine, ci şi a oricărei alta. Ceea ce e de neînţeles la înce­put se lămureşte cu timpul, de parcă ar pătrunde o rază de lumină în conştiinţă şi ar lumina ceea ce e întunecat. Dar cine face acest lucru ? Domnul însuşi, harul Duhului, care trăieşte în cei credincioşi, îngerul păzitor, însă nicide­cum omul însuşi. El primeşte doar, nimic altceva. Oricum, unele lucruri rămân de nepătruns întreaga viaţă şi nu numai pentru unul sau altul, ci pentru întreaga omenire. Omul este înconjurat de lucruri neînţelese: unele i se lă­muresc de-a lungul vieţii, altele rămân nelămurite toată viaţa – se vor lămuri dincolo -, iar asta chiar pentru min­ţile de Dumnezeu luminate. Dar de ce nu ni se descoperă acum ? Pentru că unele lucruri întrec puterea noastră de înţelegere, deci nici nu merită să mai vorbim de ele, altele nu ni se descoperă pentru că ne-ar aduce vătămare să le aflăm înainte de vreme. In viaţa de dincolo, multe se vor lămuri, dar vor apărea noi lucruri şi noi taine. Mintea zi­dită nu va duce niciodată lipsă de taine nepătrunse. Ea se răzvrăteşte împotriva acestor legături: legăturile tainei însă nu se vor rupe. Aşadar, smereşte-te, minte trufaşă, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu; smereşte-te şi crezi!

Vineri [II Tim. 1, 1; 2, 8-18; Lc. 19, 12-28].
Pilda celor zece mine înfăţişează întreaga istorie a omenirii până la cea de-a doua venire a lui Hristos. În ea, Domnul spune despre Sine că merge la Tatăl Ceresc prin pătimiri, moarte şi înviere, ca să primească domnia asupra omenirii, care este moştenirea Sa. Cei rămaşi pe pământ se împart în două tabere: robii care I-au slujit Domnului prin asculta­rea faţă de credinţă şi cei care nu vor să-L aibă drept îm­părat şi să-I slujească, din pricina necredinţei lor. Celor ce se apropie de Domnul prin credinţă, fiind gata să-I slu­jească, li se dau darurile Sfântului Duh în Sfintele Taine: aceasta este mina, şi fiecare credincios o primeşte pentru a sluji în rândul celorlalţi credincioşi. Atunci când toţi oa­menii care trebuie să se supună Domnului I se vor supu­ne, El va veni din nou, de data asta ca împărat. Primul lucru pe care îl va face va fi să-i judece pe robii Săi – care ce a agonisit cu harul dat; iar apoi va urma judecata şi asupra celor care n-au vrut să-l recunoască drept împărat – adică fie că n-au crezut, fie că au căzut din credinţă, întipăreşte-ţi în minte aceste adevăruri şi nu îţi alungă luarea aminte de la ele, fiindcă atunci se vor lua hotărâri care nu vor mai putea fi schimbate. Fugi de necredinţă; dar nici credinţa ta să nu rămână deşartă, ci adu şi roadele ei. Dacă te vei afla credincios în puţine, peste multe te va pune Domnul.

Sâmbătă [Gal. 5, 22; 6, 2; Lc. 10, 19-21].
“Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor; aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta bunăvoinţa Ta.” Iată cum au fost judecate înţelepciu­nea şi priceperea omenească; şi această judecată se împli­neşte în chip vădit. Avem acum Descoperirea (Revelaţia) dumnezeiască înaintea ochilor, în dumnezeieştile Scrip­turi, iar “deştepţii” o citesc dar nu o înţeleg. Lucrul e vrednic de minunare: totul este scris simplu, dar ei înţeleg totul altminteri de cum este scris, parcă ar fi orbit. Pruncii văd şi pricep; iar pentru aceştia Descoperirea este acoper­ită. Aşa I-a plăcut Părintelui Ceresc să rânduiască; aşadar, nu e nimic de zis. Dacă nu ni s-ar fi descoperit cele care ne sunt neapărat trebuincioase, “deştepţii” tot ar mai fi avut cu ce să se îndreptăţească; însă aceste lucruri ni s-au des­coperit: vino şi ia. De aceea ţi s-a descoperit, ca să iei; nu trebuie decât să te faci prunc. “Cum, eu ?… Pentru nimic în lume !” Bine, cum vrei; rămâi înţelept şi priceput în ochii tăi, fără a înţelege totuşi şi fără a băga la cap nimic din cele trebuincioase, rătăcind printre nălucirile şi iluzi­ile zămislite de filozofarea ta îngâmfată, care te ţin într-o astfel de orbire, încât socoţi că vezi, deşi eşti “orbete” – adică vezi lucrurile ca printr-o ceaţă groasă; asta însă nu te face să afli calea adevărată şi nu te duce la ţel, ci numai te robeşte cercului vicios al înşelării de sine. Izbăveşte-ne, Doamne, de această cumplită stare !…

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Predică la Duminica a 26-a după Rusalii – Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina
2. Perioada Octoihului (XXII) – Pilda bogatului nemilostiv și săracul Lazăr
3. Perioada Octoihului (XXI) – Pilda semănătorului
4. Perioada Octoihului (XXV) – Pilda Samarineanului milostiv
5. Perioada Octoihului (XXVIII) – Pilda celor poftiti la cina