Perioada Octoihului (XXVIII) – Pilda celor poftiti la cina

A douăzeci şi opta duminică după Cincizecime [Col. 1, 12-18; Lc. 14, 16-24].
“Mulţi chemaţi, puţini aleşi.” Chemaţi sunt toţi creştinii, iar aleşi, aceia dintre creştini au atât credinţă, cât şi viaţă creştinească. În pri­mele timpuri ale creştinismului, la credinţă oamenii erau chemaţi prin propovăduire; noi suntem chemaţi prin în­săşi naşterea noastră şi prin creşterea primită între creş­tini. Şi slavă lui Dumnezeu! O jumătate din drum, adică intrarea în creştinism şi înrădăcinarea temeiurilor acestu­ia în inima noastră, ce are loc încă din copilărie, o stră­batem fără nici o osteneală. Credinţa noastră, ne-am simţi îndemnaţi să credem, ar trebui să fie cu atât mai puter­nică, iar viaţa cu atât mai vrednică de chemare. Aşa a şi fost, însă de câtva timp lucrurile s-au schimbat la noi. In educaţia şcolară sunt îngăduite principii necreştine, care îi strică pe tineri; în societate au pătruns obiceiuri necreş­tineşti, care îi pervertesc pe aceştia în continuare, după ieşirea din şcoală, şi nu e lucru de mirare dacă aleşii fiind dintotdeauna puţini, după cuvântul lui Dumnezeu, în vre­mea noastră ei sunt şi mai puţini. Acesta este duhul veacu­lui – anticreştinesc ! Ce va fi mai departe ? Dacă la noi nu se vor schimba mijloacele de educaţie şi obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge de tot; va rămâne doar numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc umple toate. Ce este de făcut ? Să ne rugăm…

Luni [Evr. 3, 5-11; 17-19; Lc. 20, 27-44].
Saducheii aveau un argument împotriva învierii, pe care îl socoteau de ne­biruit; Domnul însă l-a răsturnat în câteva cuvinte şi încă atât de limpede, că toţi au priceput şi i-au recunoscut pe saduchei biruiţi de adevărul spuselor Sale (Lc. 20, 27-40). Ceea ce erau pe atunci saducheii sunt acum necredincioşii de toate soiurile. Aceştia au născocit o sumedenie de pre­supuneri fanteziste, le-au ridicat la rangul de adevăruri de netăgăduit şi se laudă cu ele, gândindu-se că nimeni n-are ce să mai spună împotriva lor. De fapt, aceste pre­supuneri sunt atât de deşarte, încât nici nu merită să-ţi deschizi gura împotriva lor. Toate filozofările lor sunt un castel din cărţi de joc: suflă şi se va dărâma. Nici nu tre­buie combătute, ci tratate la fel ca visele. Când cineva combate un vis, nu se apucă să demonstreze neconcordanţe de ansamblu sau parţiale în vis, ci spune pur şi sim­plu: “Nu e decât un vis”, şi cu asta problema e închisă. Iată, de pildă, teoria formării cosmosului din fragmente de nebuloasă, dimpreună cu “proptelele” sale: teoria gen­eraţiei spontanee, teoria darwinistă a evoluţiei speciilor şi acea născocire de necrezut care spune că omul se trage din maimuţă. Toate acestea sunt ca aiurarea unui lunatic. Citindu-le, ţi se pare că umbli în întuneric. Dar savanţii ? Dar ce poţi să faci cu savanţii ? Deviza lor este: “De nu vă place n-ascultaţi, dar nici să mint nu mă-mpiedicaţi”.

Marţi [Evr. 4, 1-13; Lc. 21, 12-19].
“Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu.” Cine va trage în sine cât de puţin din duhul lumii, acela va deveni rece faţă de creştinism şi de învăţăturile lui. Această nepăsare se va schimba în ură atunci când omul întârzie în ea mult timp, fără să-şi vină în fire şi mai ales dacă se va lipi de el vreo frântură de în­văţătură vătămătoare de suflet. Duhul lumii, cu toate în­văţăturile vătămătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răs­pândirea lui înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa creştină şi rânduielile creştine de viaţă. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile. De vreme ce peste tot nu auzi decât răgete nelegiuite, nu este de mirare dacă în curând va începe să se întâmple ceea ce a prezis Hristos: “Vor pune mâinile pe voi… şi vă vor prigoni… şi veţi fi duşi… şi vă vor omorî”. Duhul lui Antihrist este întotdeauna acelaşi; ceea ce a fost la început va fi şi acum, poate în altă formă, dar cu acelaşi înţeles. Ce este de făcut, atunci ? “Intru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”. Rabdă, având pe buze şi în inimă cuvântul ne­strămutat al mărturisirii adevărului.

Miercuri [Evr. 5, 11; 6, 8; Lc. 21, 5-7; 10-11, 20-24].
Uce­nicii I-au arătat Domnului frumuseţea zidirilor şi podoa­belor templului, dar El a zis: “Vor veni zile când din cele ce vedeţi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risi­pească”. Aşa sfârşesc toate frumuseţile acestei lumi. Ele par trainice şi veşnice, însă nu după multă vreme vezi că parcă nici n-ar fi fost: frumuseţea se ofileşte, slava apune, minţile îmbătrânesc, iar veşmintele se ponosesc. Toate lucrurile lumeşti poartă în sine o putere nimicitoare, care nu rămâne ca o sămânţă neîncolţită, ci e tot timpul în lu­crare şi se îndreaptă fără de zăbavă către ţinta sa. “Chipul acestei lumi trece; ca un chip trece omul: strânge comori, şi nu ştie cui le adună pe ele.” Iar noi ne agităm mereu, ne facem griji, iar grijile noastre nu se mai termină. In jurul nostru ne întâmpină mereu lecţii de viaţă, dar nu ne în­văţăm nicidecum minte, de parcă am fi orbi şi n-am vedea nimic. La drept vorbind, chiar suntem orbi sau mai bine zis, orbiţi: ne credem fără de sfârşit – pe noi înşine si ceea ce ne înconjoară şi ne stăpâneşte. Şi mai ce ? Aranjându-ne bine (după părerea noastră), ni se pare că poziţia noastră este solidă ca o stâncă, în vreme ce ea seamănă mai degrabă cu o mlaştină: acum, acum te duci la fund. Dar nu simţim aceasta şi ne desfătăm cu nepăsare de cele trecătoare, de parcă acestea ar rămâne pentru totdeauna. Să ne rugăm, dar, ca Domnul să ne deschidă ochii minţii şi să vedem toate nu aşa cum ni se par acum, ci aşa cum sunt ele de fapt.

Joi [Evr. 7, 1-6; Lc. 21, 28-33].
“Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste.” “Ziua aceea”, adică ziua cea de pe urmă a lumii sau a fiecăruia dintre noi, vine ca un fur şi ne înhaţă ca o cursă; de aceea şi porunceşte Domnul: “Aşadar, privegheaţi în toată vremea, rugându-vă” (Lc. 21, 36). Şi întrucât îndestularea şi multele griji lumeşti sunt cei din­tâi vrăjmaşi ai privegherii şi rugăciunii, ni s-a spus dina­inte să nu ne îngăduim a ne îngreuna cu mâncare, băutură şi cu grijile acestei vieţi. Cum poate să privegheze cel care a mâncat, a băut, s-a veselit, s-a culcat, a dormit pe sătu­rate şi a luat-o iar de la capăt ? Când are timp să se roage cel care este zi şi noapte prins cu griji lumeşti ? Dar ce să fac ?, vei spune, fără mâncare nu se poate, iar mâncarea trebuie câştigată. Cum să nu te îngrijeşti de asta ? Domnul n-a zis să nu munceşti, să nu mănânci, să nu bei, ci a zis “să nu se îngreuneze inima voastră”. Cu mâinile să munceşti, dar inima să ţi-o păstrezi liberă; de mâncat să mănânci, dar sa nu te îngreunezi cu mâncarea; şi vin să bei dacă este nevoie, dar nu până când ţi se tulbură capul şi inima. Desparte cele din afară ale tale de cele dinlăun­tru: cele din urmă să fie lucrarea vieţii tale, iar cele dintâi, numai pe deasupra; înlăuntru să fii cu luarea aminte şi cu inima, iar în afară, numai cu trupul, cu mâinile, cu picioa­rele şi cu ochii: “priveghează în toată vremea rugându-te”, ca să te învredniceşti a sta fără teamă înaintea Fiu­lui Omului. Pentru a te învrednici de acest lucru, trebuie să te aşezi înaintea Domnului încă de aici; iar pentru asta nu este decât un singur mijloc: rugăciunea cu trezvie să­vârşită cu mintea în inimă. Pe cel care va face asta, “ziua, aceea” nu-l va lua pe neaşteptate.

Vineri [Evr. 7, 18-25; Lc. 21, 37; 22, 8].
A intrat satana în Iuda şi l-a învăţat cum să-l vândă pe Domnul; el s-a învoit şi L-a trădat. Satana a intrat în el fiindcă uşa îi era des­chisă. Lăuntrul nostru este întotdeauna zăvorât; Domnul însuşi stă afară şi bate ca să I se deschidă. Dar atunci cum se deschide el ? Prin încuviinţare. Satana intră în cel care înclină de partea sa; dimpotrivă, în cel care înclină de par­tea Domnului intră Domnul. De faptul că intră satana, nu Domnul, este vinovat însuşi omul. Nu-ţi îngădui cugete plăcute satanei şi nu le primi, nu te lăsa înrâurit de ele şi nu te învoi cu ele şi satana va pleca aşa cum a venit, căci nu i s-a dat putere asupra nimănui. Dacă el pune stăpâ­nire pe cineva, asta e din pricină că omul însuşi se dă rob. Începutul a tot răul sunt gândurile. Nu primi gânduri rele şi astfel vei închide satanei pentru totdeauna uşa sufletu­lui tău. Dacă-ţi vin gânduri rele, nu ai ce-i face – nici un om nu scapă de asta şi nici nu este vreun păcat aici. Goneşte-le şi gata; vin iar, goneşte-le iar şi tot aşa întreaga viaţă. Dacă ai să primeşti gândurile şi ai să zăboveşti asupra lor, nu este de mirare că va apărea şi încuviinţarea faţă de ele; atunci ele vor deveni şi mai greu de alungat. După încuviinţare apar dorinţele rele de a săvârşi o nele­giuire sau alta. Dorinţele nehotărâte se opresc până la urmă asupra unui anumit păcat, apare hotărârea, şi gata păcatul! Uşa inimii este trântită la perete. Îndată ce apare încuviinţarea la păcat, se năpusteşte înlăuntru satana şi în­cepe să tiranisească sufletul. Sărmanul suflet este atunci gonit şi istovit întru săvârşirea faptelor netrebnice ca un rob sau ca un dobitoc de samar. De n-ar fi îngăduit gân­durile rele, nu s-ar fi întâmplat nimic de felul acesta.

Sâmbătă [Efes. 2, 11-13; Lc. 13, 18-29].
“Siliţi-vă să in­traţi prin poarta cea strâmtă.” Poarta cea strâmtă înseam­nă viaţa nu după voia noastră, nu după dorinţele noastre, nu după bunul nostru plac; poarta cea largă este vieţuirea supusă mişcărilor şi năzuinţelor inimii păcătoase, fără vreo înfrânare. Aşadar, poarta ce duce în împărăţie este strâmtorarea de sine. Strâmtorează-te întru toate şi asta va fi ca o opintire în această uşă, pentru a o deschide şi trece prin ea. Cum şi prin ce să ne strâmtorăm ? Prin po­runcile lui Dumnezeu, ce sunt potrivnice mişcărilor păti­maşe ale inimii. Atunci când începi să te superi pe cineva, adu-ţi aminte de porunca Domnului: “Nu vă mâniaţi” şi strâmtorează-ţi inima prin ea. Când vin mişcări de desfrânare, adu-ţi aminte că este oprit fie şi a privi cu poftă la o femeie şi strâmtorează-ţi prin asta pofta. Când vei vrea să osândeşti pe cineva, adu-ţi aminte de cuvântul Domnului, Care spune că prin asta Îl faci neîndurat în privinţa ta pe Judecătorul Ceresc şi înfrânează-ţi prin asta înfumu­rarea; la fel şi cu oricare altă patimă. Adună împotriva fiecăreia dintre ele cuvinte din dumnezeieştile Scripturi şi păstrează-le în minte. Îndată ce va apărea în inimă vreo dorinţă rea, leag-o îndată cu o replică evanghelică îndrep­tată împotriva ei; sau leagă-ţi dinainte toate dorinţele şi gândurile cu dumnezeieştile cuvinte şi umblă întru ele: vei fi ca un înlănţuit. În aceste lanţuri însă este libertatea sau calea liberă către Împărăţia Cerurilor.

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Duminica a 28-a după Rusalii – Pilda celor poftiți la cină
2. Perioada Octoihului (XXI) – Pilda semănătorului
3. Perioada Octoihului (X) – Pilda datornicului nemilostiv
4. Perioada Octoihului (XXV) – Pilda Samarineanului milostiv
5. Perioada Octoihului (IV) – Vindecarea celor 2 demonizati din Gadareni