Perioada Penticostarului (III) – Duminca Mironositelor

Duminica Sfintelor Femei Mironosiţe [Fapte 6, 1-7; Mc. 15, 43 -16, 8].

Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbaţii parcă se împiedică în picioare: merg la mormânt, îl văd pustiu şi rămân în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul? Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greşeală din pricina înaltului preţ al dragostei şi al ţintei sale. Atunci când au văzut şi au pipăit şi ei, fiecare dintr-înşii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”, şi de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţă. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă – iroseşte mult şi da puţină roadă sănătoasă. Simţirea trebuie să meargă înainte şi să dea imbold, iar chibzuinţă să hotărască tim­pul, locul, mijlocul de împlinire şi, îndeobşte, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. Înlăuntru, inima merge înainte; iar când e vorba de faptă – chibzuinţă. Atunci când simţurile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe ini­mă, aşa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori şi roade, şi din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecându-se în chip înţelegător în curgerea vieţii noastre.

Luni [Fapte 6, 8; 7, 5, 47-60; In. 4, 46-54].
Sfântul Ştefan grăieşte: “Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini… Ce casă Îmi veţi zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea?”. Numai templul nezidit de mână al inimii Îl poate încăpea pe Dumnezeu, precum a grăit Domnul: “De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi; și vom veni la el, şi locaş la el vom face” (In. 14, 23). Felul în care şe săvârşeşte acest lucru e pentru noi de nepătruns; dar este lucru adevărat, căci este limpede că atunci “Dumnezeu lucrează în noi şi ca să voim, şi ca să săvârşim, după a Lui bunăvoire” (Filip. 2, 13). Nu sta pe gânduri, aşadar, ci doar dă-I Domnului ini­ma ta, iar El va face din ea templu al Său, numai că e ne­voie să I-o dai pe toată. De vor rămâne părţi nedate din inima ta va fi cu neputinţă să se întocmească un templu întreg, fiindcă o parte va fi putredă, alta sfărâmată şi va ieşi, dacă va ieşi, un templu cu găuri: fără acoperiş sau fără uşi. Iar într-un asemenea templu e cu neputinţă de locuit, nu va fi Domnul în el. Va fi templu numai la ară­tare; de fapt însă va fi o îngrămădeală oarecare.

Marţi [Fapte 8, 5-17; In. 6, 27-33].
“Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip”. A crezut şi s-a şi botezat, dar nimic n-a ieşit din el. Se cuvine să ne gândim că ceva nu era cum trebuie în întocmirea credinţei lui. Credinţa nefăţarnică înseamnă lepădare de propria min­te. Aceasta trebuie golita şi înfăţişată credinţei ca o scân­dură curată, pentru ca aceasta să se poată însemna în minte aşa cum este, fără amestecul unor rostiri şi soco­tinţe străine. Atunci când în minte rămân socotinţele ei, după Ce se întipăresc în ea socotinţele credinţei, va ieşi în ea o încurcătură: conştiinţa se va rătăci, prinsă între lucrările credinţei şi filozofările minţii. Aşa a fost şi Simon, părintele tuturor ereticilor; aşa sunt şi toţi cei care intră pe tărâmul credinţei cu filozofările lor – la fel ca înainte, aşa şi acum. Aceştia se rătăcesc în ale credinţei şi nimeni nu iese din dânşii, afară de vătămare: pentru sine – când nu capătă glas, pentru alţii – atunci când rătăcirea nu rămâne în ci se revarsă în afară, din setea lor de a fi învăţători. Din această pricină se nasc întotdeauna grupuri de oa­meni care păcătuiesc mai mult sau mai puţin în materie de credinţă, cu o nefericită încredere în infailibilitatea lor şi o jalnică dorinţă de a-i face pe toţi să îi urmeze.

Miercuri [Fapte 8, 18-25; In. 6, 35-39].
Sfântul Petru gră­ieşte către Simon: “Tu n-ai parte, nici moştenire, la che­marea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta şi roagă-te lui Dumnezeu, doar ţi se va ierta cugetul inimii tale”. Nu avea parte, iar Simon nici cu gândul nu gândea că a ajuns aşa departe; şi doar pe dinafară nu săvârşise nimic necuviincios, ci numai a gândit în chip nedrept, şi cugetul inimii lui a săvârşit un lucru despre care Aposto­lul nu ştia dacă i se va ierta sau nu, chiar după pocăinţă şi rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Iată ce înseamnă întoc­mirea inimii şi cugetarea care iese din ea potrivit acestei întocmiri! Judecând în această lumină, omul e într-un fel pe dinafară şi în alt fel pe dinlăuntru: iar lăuntrul lui îl vede numai Dumnezeu, dimpreună cu cei cărora le des­coperă Duhul lui Dumnezeu, Care cearcă inimile. Deci, cu ce frică şi cutremur se cade să-şi lucreze fiecare mân­tuirea! Şi cu câtă osârdie nefăţarnică trebuie să-L roage pe Dumnezeu: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Ps. 50). Iar la Judecată vor fi lucru de spaimă şi mirare. Domnul va zice: “Nu vă cunosc pe voi” celor ce nu doar că au fost încredinţaţi că sunt oameni ai lui Dum­nezeu, ci au şi părut astfel în ochii tuturor. Ce ne rămâne, dar? Ne rămâne doar să strigăm: “Cu judecăţile pe care le ştii, mântuieşte-ne pe noi, Doamne! Însuţi, precum ştii, dă rânduială mântuitoare inimii noastre!”.

Joi [Fapte 8, 26-39; In. 6, 40-44].
Sfântul Filip l-a întrebat pe famen: “Înţelegi, oare, ce citeşti ?”. Acela a răspuns: “Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Cât de adesea trăiesc acelaşi lucru cei ce citesc cuvântul lui Dumnezeu şi scrierile Părinţilor! Cele citite nu intră în cap; mintea nu poate să ia aminte la lucrurile scrise acolo şi să le încapă, de parcă ar fi vorba despre ceva străin ei, despre lucruri dintr-un tărâm necunoscut. Iată că aici este nevoie de un tâlcuitor deprins cu lucrurile de care este vorba. Sfântul Filip avea acelaşi duh care a dat şi proorociile şi nu I-a venit greu să tâlcuiască locul care îl frămân­ta pe famen. Aşa e şi cu noi acum: trebuie să găsim un om care să stea pe acea treaptă a vieţii şi a cunoştinţei de care este legată scriptura ce ne frământă, şi el o va tâlcui fără vreo osteneală, căci fiecare are treapta sa de orizont du­hovnicesc. Cel aflat pe o treaptă mai joasă nu vede tot ce vede cel aflat pe o treaptă mai înaltă, ci poate numai să ghicească. De se întâmplă ca scriptura ce n-o putem noi înţelege să atingă o treaptă mai înaltă, iar tâlcuitorul întâl­nit de noi stă pe o treaptă mai joasă, el nu ne va tâlcui aşa cum se cuvine, ci va adapta totul la orizontul său şi lucrul cu pricina va rămâne pentru noi la fel de întunecat ca mai înainte. Se cade să ne minunăm de uşurătatea cu care se apucă să tâlcuiască cele ale Scriptuii oameni cu totul stră­ini de tărâmul de care ţin aceste lucruri. Şi totul iese din ei pe dos decât cum trebuie; însă a se făli cu tâlcuirile lor nicicum nu uită.

Vineri [Fapte 8, 40 - 9, 19; In. 6, 48-54].
Sfântul Pavel apăra la început cu atâta râvnă rânduielile Vechiului Testament pentru că era încredinţat fără făţărnicie că este voia neabătută a lui Dumnezeu ca aceste rânduieli să rămână nestrămutate. Râvna lui nu era îndreptată spre a sluji credinţa părintească, ci spre a sluji lui Dumnezeu. Acesta era duhul vieţii sale: a se închina pe sine lui Dum­nezeu şi a-şi îndrepta toate puterile spre cele plăcute Lui. Ca atare, pentru întoarcerea lui, sau pentru a-l face să ţină partea nu Vechiului Legământ, ci Noului Legământ, a fost de ajuns să i se arate în chip simţit că de-acum Dumnezeu nu mai vrea Vechiul Testament, ci Noul Testament, că toa­tă bunăvoirea Lui Şi-a strămutat-o de la primul la cel de-al doilea. Acest lucru l-a săvârşit în el arătarea Dom­nului pe drumul Damascului. Atunci a devenit pentru el lucru limpede că râvna lui nu este îndreptată unde trebu­ie şi că felul în care se purta nu era plăcut lui Dumnezeu, ci era împotriva voii Lui. Văzând cum stau lucrurile de fapt şi cu ajutorul harului dumnezeiesc, năzuinţele lui s-au schimbat de îndată şi a strigat: “Doamne, ce-mi po­runceşti să fac ?”. Şi din acea clipă, toată râvna şi-a în­dreptat-o spre ceea ce i s-a arătat şi toată viaţa nu a uitat această întâmplare, ci, pomenind-o cu recunoştinţă, îşi imboldea prin ea râvna de a lucra Domnului şi Mântui­torului său fără a-şi cruţa puterile. Aşa fac şi aşa trebuie să facă şi toţi cei ce se întorc cu adevărat spre Domnul.

Sâmbătă [Fapte 9, 20-31; In. 15, 17 -16, 2].
Atunci când Sfântul Pavel a început să propovăduiască în Damasc, toţi se minunau, zicând: “Nu este, oare, acesta cel ce prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume?”. Şi totdeauna se întâmplă aşa: cei din mijlocul cărora cineva se întoarce de la necredinţă la credinţă, ori de la păcat la virtute, se miră: “Ce s-a întâmplat cu el? Totul mergea la el după ti­picul nostru şi deodată s-a schimbat cu desăvârşire: şi graiul, şi privirea, şi mersul, şi gândirea, şi faptele, şi locurile unde umblă sunt altele”. Aici e ca şi cum ar fi mers cineva spre apus şi deodată s-ar fi întors către ră­sărit. Aceste două feluri de viaţă sunt potrivnice şi nu se împacă laolaltă. Cel ce va vrea să le îmbine ori să-şi îm­partă viaţa între ele îşi va pierde şi timpul, şi ostenelile fără nici un spor. Ce mai întovărăşire! Numai cei ce nu înţeleg cum stau lucrurile pot spune: “Pentru ce s-a schimbat aşa, deodată!?”.

(extrase din Talcuiri din Sfanta Scriptura – Sf. Teofan Zavoratul)

Articole asemanatoare:

1. Perioada Penticostarului (V) – Duminca Samarinencii
2. Perioada Penticostarului (VI) – Duminca Orbului din nastere
3. Perioada Penticostarului (II) – Duminca Tomei
4. Perioada Penticostarului (IV) – Duminca Slabanogului
5. Perioada Penticostarului (VII) – Duminica Sfinţilor Părinţi