subscribe: Posts | Comments | Email

Predica la Duminica I-a din Postul Mare – a Ortodoxiei

0 comments
Predica la Duminica I-a din Postul Mare – a Ortodoxiei
1 Flares Filament.io Made with Flare More Info'> 1 Flares ×
Print Friendly

TROPAR DUMINICA ORTODOXIEI: Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerând iertare de gresalele noastre, Hristoase Dumnezeule; ca de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe cruce, ca sa izbavesti din robia vrajmasului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu multumire strigam Tie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mântuiesti lumea.

Iubiti frati! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie sa înceapa, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh si Adevar; Ortodoxia este proslavirea lui Dumnezeu prin adevarata Lui cunoastere si închinare la El; Ortodoxia este proslavirea de catre Dumnezeu, prin daruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeste Lui cu adevarat. Duhul este slava crestinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învataturile si filosofarile omenesti: în ele domneste stiinta cu nume mincinos, care e roada a caderii. Ortodoxia este învatatura Sfântului Duh, data de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. “Cine voieste sa se mântuiasca, mai înainte de toate se cade lui sa tina credinta soborniceasca, pe care daca nu o va pazi omul întreaga si fara de prihana, fara nici o îndoiala, va pieri pe veci”.

Comoara de mult pret este învatatura Sfântului Duh! Ea e predanisita în Sfânta Scriptura si în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoara de mult pret este învatatura Sfântului Duh! În ea e chezasia mântuirii noastre. De mult pret, cu neputinta de înlocuit, neasemuita pentru fiecare dintre noi e fericirea sortii noastre vesnice: tot atât de pretioasa, mai presus de orice pret, este si chezasia fericirii noastre vesnice – învatatura Sfântului Duh.

Spre a pastra în noi aceasta chezasie, Sfânta Biserica însira astazi, în auzul tuturor, învataturile nascute si raspândite de satana, prin care se vadeste vrajmasia fata de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre si cauta sa ne-o rapeasca. Ca pe niste lupi rapitori, ca pe niste serpi aducatori de moarte, ca pe niste hoti si ucigasi, Biserica înfiereaza aceste învataturi; pazindu-ne de ele si chemându-i sa iasa din tarâmul pierzaniei pe cei amagiti de ele, ea da anatemei aceste învataturi si pe cei ce se tin de ele cu îndaratnicie.

Cuvântul anatema înseamna îndepartare, lepadare. Când Biserica da anatemei o învatatura, asta înseamna ca învatatura cu pricina cuprinde hula asupra Sfântului Duh, si pentru mântuire este de trebuinta ca ea sa fie lepadata si îndepartata cum este îndepartata otrava de mâncare.

Când este dat anatemei un om asta înseamna ca omul cu pricina si-a însusit cu hotarâre învatatura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine si pe semenii sai, carora le împartaseste felul sau de a gândi.

Când cineva se hotaraste sa paraseasca învatatura hulitoare si sa primeasca învatatura pe care o tine Biserica Ortodoxa, el e îndatorat, dupa rânduielile Bisericii Ortodoxe, sa dea anatemei învatatura mincinoasa pe care o tinea pâna atunci si care îl tinea în pierzare, înstrainându-l de Dumnezeu, facându-l sa ramâna vrajmas lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, partas al satanei.

Însemnatatea anatemei este de doctorie duhovniceasca a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boala care pricinuieste moarte vesnica.

Pricinuiesc moarte vesnica toate învataturile omenesti care vâra în credinta filosofarea proprie, scoasa din stiinta cu nume mincinos, din cugetarea trupeasca – aceasta mostenire de obste a duhurilor cazute si a oamenilor, în învatatura de Dumnezeu descoperita despre Dumnezeu. Filosofarea omeneasca amestecata în învatatura credintei crestinesti se numeste erezie, iar urmarea acestei învataturi – rea credinta.

Apostolul însira între faptele trupesti si ereziile (Galateni 5, 20). Ele tin de faptele trupesti prin obârsia lor, cugetarea trupeasca, care este moarte, care este vrajmasie fata de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, ca nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele tin de faptele trupesti prin urmarile lor. Înstrainând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în pacatul de capetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un parasit de Dumnezeu, ca pe un lasat în voia propriei lui firi cazute, întunecatu-s-a inima lor cea neîntelegatoare, spune Apostolul despre înteleptii care s-au abatut de la adevarata cunoastere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi întelepti, au înnebunit… au mutat adevarul lui Dumnezeu întru minciuna… pentru aceea i-a si dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocara (Romani l, 21-22, 25-26).

“Patimi de ocara” sunt numite feluritele patimi curvesti. Purtarea ereziarhilor era dezmatata: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.

Când cartea lui de cântece, “Thalia”, a fost citita la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Parintii Sinodului si-au astupat urechile, nevoind sa auda cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând sa îi treaca prin minte unui om evlavios. “Thalia” a fost arsa. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a ramas numai marturia istorica despre faptul ca aceasta lucrare era plina de un dezmat crunt. Asemenea “Thaliei” sunt multe lucrari ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hula împotriva lui Dumnezeu este unita si amestecata cu un dezmat crunt, neomenesc.

Fericiti cei care niciodata n-au auzit si n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.

Ereziile, fiind fapte trupesti, roade ale cugetarii trupesti, sunt nascocite de catre duhurile cazute. “Fugiti de ereziile cele fara de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, “caci sunt nascocire a diavolului, a sarpelui, începatorului rautatii”. Nu trebuie sa ne miram de asta: duhurile cazute s-au coborât din înaltimea vredniciei duhovnicesti si au cazut în cugetarea trupeasca mai mult decât oamenii. Oamenii au putinta sa treaca de la cugetarea trupeasca la cea duhovniceasca; duhurile cazute sunt lipsite de aceasta putinta. Oamenii nu sunt supusi unei atât de puternice înrâuriri a cugetarii trupesti, fiindca în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cadere.

În oameni, binele este amestecat cu raul, si ca atare este netrebnic; în duhurile cazute domneste si lucreaza numai raul. Cugetarea trupeasca a dobândit în privinta duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzatoare si deplina pe care o putea atinge.

Pacatul lor de capetenie este ura înversunata fata de Dumnezeu, ce se vadeste printr-o înfricosatoare si necontenita hula împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insusi; au prefacut supunerea fata de Dumnezeu, care este fireasca pentru zidire, într-o neîncetata lucrare împotriva Lui, într-o neîncetata vrajmasie. Din aceasta pricina, caderea lor este adânca si rana mortii vesnice cu care sunt ele ranite este cu neputinta de tamaduit.

Patima lor de capetenie este trufia; ele au o monstruoasa si prosteasca slava desarta; afla placere în toate felurile pacatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un pacat la altul. Ele se târasc si în iubirea de argint, si în îmbuibarea pântecelui, si în preacurvie. Neavând putinta de a savârsi pacatele trupesti cu trupul, duhurile cazute le savârsesc cu închipuirea si cu simtirea; ele au împropriat firii netrupesti pacatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine pacatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.

A cazut din cer, spune Prorocul despre heruvimul cazut, luceafarul cel ce rasarea dimineata, zdrobitu-s-a pe pamânt. Tu ai zis întru cugetul tau: în cer ma voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, si în temeliile pamântului… fi-vei lepadat în munti ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).

Duhurile cazute, purtând în sine temeiul tuturor pacatelor, se straduiesc sa-i atraga în toate pacatele pe oameni, cu scopul si cu setea de a-i da pierzarii. Ele ne atrag în felurita desfatare a trupului, în iubirea de câstig, în iubirea de slava, zugravindu-ne în culorile cele mai vii si mai atragatoare obiectele acestor patimi. Ele se straduiesc sa ne atraga mai ales în trufie, din care odraslesc precum verdeturile din seminte vrajmasia fata de Dumnezeu si hula împotriva Lui.

Pacatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcatuieste miezul tuturor ereziilor, este pacatul cel mai greu, care este propriu duhurilor cazute si alcatuieste însusirea lor cea mai aparte.

Duhurile cazute se straduiesc sa acopere toate pacatele cu o masca placuta, numita în scrierile ascetice ale Parintilor îndreptatiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii sa fie amagiti mai lesne, sa se învoiasca mai usor la primirea pacatului.

La fel fac ele si cu hula împotriva lui Dumnezeu: se straduiesc sa o acopere cu nume marete, cu o retorica pompoasa, cu o filozofie elevata. Cumplita arma sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi rapindu-le fara ca acelea sa bage de seama crestinismul, înlocuind crestinismul cu o învatatura hulitoare, împodobind aceasta învatatura ucigasa cu numele de crestinism purificat, adevarat, restaurat.

Erezia este un pacat savârsit, în primul rând, cu mintea. Acest pacat, fiind primit de minte, se împartaseste duhului, se revarsa asupra trupului, spurca chiar trupul nostru, ce are putinta de a primi sfintire din împartasirea cu harul dumnezeiesc si de a se spurca si molipsi prin împartasirea cu duhurile cazute. Acest pacat este cu greu bagat de seama si anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine crestinismul, si ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, nestiinta, marturisirea nepasatoare si superficiala a crestinismului.

Au fost prinsi de erezie pentru o vreme Preacuviosii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan si alti câtiva bineplacuti lui Dumnezeu. Daca sfintii barbati care si-au dus viata numai si numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o data hula ascunsa sub o masca frumoasa, ce sa mai spunem de cei care-si duc viata în griji lumesti, având despre credinta o conceptie neîndestulatoare, cu totul neîndestulatoare?

Cum sa recunoasca acestia erezia aducatoare de moarte, daca ea li se înfatiseaza sub masca întelepciunii, dreptatii si sfinteniei? Iata pricina pentru care obsti crestine întregi si popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!

Din aceeasi pricina este foarte anevoioasa întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinta si idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute si oprite decât cele mai putin îndepartate de credinta ortodoxa si, ca atare, mai ascunse.

Imparatul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistola Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l sa înceteze cearta ce strica pacea din pricina unor cuvinte desarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit desarte era tagaduita Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit crestinismul. Astfel, si într-un barbat sfânt, râvnitor al dreptei credinte, nestiinta a fost amagita printr-o cursa a ereziei pe care el nu a putut sa o priceapa.

Erezia, fiind pacat greu, pacat de moarte, se vindeca usor si hotarâtor – ca pacat al mintii -prin darea ei nefatarnica, din toata inima, anatemei. Sfântul Ioan Scararul a zis: “Sfânta Biserica soborniceasca îi primeste pe eretici când ei dau anatemei fara fatarnicie erezia lor, si îndata îi învredniceste de Sfintele Taine; iar pe cei cazuti în curvie, chiar daca îsi marturisesc si parasesc pacatul, porunceste, urmând apostolestilor rânduieli, sa fi despartiti de Sfintele Taine pentru multi ani”.

Urma lasata de pacatul trupesc ramâne în om si dupa marturisirea pacatului, si dupa parasirea lui; urma lasata de erezie e nimicita îndata dupa lepadarea ei. Fara aceasta doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu ramâne în duhul omenesc si nu înceteaza a-l clatina cu nedumeriri si îndoieli pricinuite de împreuna-simtirea netaiata din radacina fata de erezie; ramân gânduri ce se ridica împotriva întelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasa mântuirea pentru cel tinut în legaturile lor, tinut în legaturile nesupunerii si împotrivirii fata de Hristos, pentru cel ce ramâne în împartasire cu satana.

Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotita ca neaparat trebuincioasa de catre Sfânta Biserica în privinta cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind sa se îndreptateasca în privinta învinuirilor aruncate asupra lui, Parintii i-au cerut ca mai întâi de toate sa-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepadase de Nestorie, dar nu asa de hotarât cum se lepadase de el Biserica, a vrut sa dea lamuriri. Parintii i-au cerut iarasi sa dea anatemei cu hotarâre, fara alte explicatii, pe Nestorie si învatatura acestuia. Teodorit a vrut din nou sa dea lamuriri, însa Parintii au cerut iarasi ca el sa dea anatemei pe Nestorie, amenintând ca altminteri îl vor socoti eretic pe însusi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie si a tuturor învataturilor eretice ale acelei vremi. Parintii au dat slava lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit pastor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut sa dea lamuriri, caci lepadase din sufletul sau pricinile care îl faceau sa simta nevoia de a da lamuriri.

Asa stau lucrurile între duhul omenesc si înfricosatoarea boala a ereziei.

Auzind astazi amenintatoarea vestire a doctoriei duhovnicesti, sa o primim cu întelegere adevarata si, dând-o sufletelor noastre, sa lepadam fara fatarnicie si în chip hotarâtor acele pierzatoare învataturi pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastra. Chiar daca le-am lepadat întotdeauna, sa întarim glasul prin care le leapada Biserica.

Libertatea, usurimea, puterea duhovniceasca pe care le vom simti negresit în noi ne marturisesc dreptatea acestei lucrari bisericesti si adevarul învataturii vestite în ea.

Biserica vesteste: “Pe cei care robesc întelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire si se nevoiesc pentru ea îi fericim si îi laudam; pe cei care se împotrivesc adevarului, daca nu s-au pocait înaintea Domnului, noi, asteptând întoarcerea si pocainta lor, daca nu au voit sa urmeze Sfintei Scripturi si Predanii a Bisericii, îi îndepartam si îi dam anatemei”.

“Celor care tagaduiesc fiintarea lui Dumnezeu si spun ca aceasta lume este de sine fiitoare, ca totul se savârseste în ea fara purtarea de grija a lui Dumnezeu: anatema”.

“Celor care spun ca Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaîntelept, Atoatestiutor si rostesc hule de acest fel: anatema”.

“Celor care cuteaza a spune ca Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinta si de o cinste cu Tatal, si nici Duhul Sfânt; care nu marturisesc ca Tatal, Fiul si Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.

“Celor care îsi îngaduie a spune ca pentru mântuirea si curatirea noastra de pacate nu sunt de trebuinta venirea în lume dupa trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea si învierea: anatema”.

“Celor care nu recunosc rascumpararea prin har, cea propovaduita de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptatire a noastra înaintea lui Dumnezeu: anatema”.

“Celor care cuteaza a spune ca Prea Curata Fecioara Maria nu a fost mai înainte de nastere, întru nastere si dupa nastere Fecioara: anatema”.

“Celor care nu cred ca Sfântul Duh i-a înteleptit pe Proroci si pe Apostoli, ca prin ei ne-a vestit noua adevarata cale spre mântuire, dând marturie despre ea prin minuni, ca El si acum salasluieste în inimile crestinilor credinciosi si adevarati, povatuindu-i la tot adevarul: anatema”.

“Celor care tagaduiesc nemurirea sufletului, sfârsitul veacului, judecata ce va sa fie si rasplatirea vesnica în ceruri pentru faptele bune, precum si osândirea pentru pacate: anatema”.

“Celor care tagaduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.

“Celor care tagaduiesc soboarele Sfintilor Parinti si cele predanisite de catre dânsii, ce împreuna-glasuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind pazite cu evlavie de Biserica drept slavitoare si soborniceasca: anatema”.

Adevarul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduti în urma primirii si însusirii minciunii aducatoare de moarte. De veti ramâne în cuvântul Meu, vesteste El, de veti primi învatatura Mea si veti ramâne credinciosi ei, cu adevarat ucenici ai Mei sunteti; si veti cunoaste Adevarul, si Adevarul va va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).

A ramâne credincios învataturii lui Hristos poate numai acela care leapada si va lepada cu hotarâre toate învataturile care au fost, sunt si vor fi nascocite de duhurile lepadate si de oamenii lepadati, învataturi vrajmase învataturii lui Hristos, învataturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea si curatia ei. “In nestirbita întregime este pastrata învatatura de Dumnezeu descoperita numai si numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Amin.

(extras din Predici – Sf. Ignatie Brancianinov – Ed. Sophia)

1 Flares Twitter 1 Facebook 0 Filament.io Made with Flare More Info'> 1 Flares ×

Leave a Reply

1 Flares Twitter 1 Facebook 0 Filament.io 1 Flares ×