Predica la Praznicul Nasterii Sfantului IOAN BOTEZĂTORUL

“Fost-a om trimis de la Dumnezeu; numele lui era Ioan” (IOAN 1,6).

Troparul Sfantului Ioan Botezatorul (video)

Acatistul Sfantului Ioan Botezatorul (text)

Iubiţi credincioşi!
Astăzi, 24 iunie, prăznuim naşterea unui mare prooroc al lui Dumnezeu şi anume Sfântul Ioan Botezătorul. Este un sfânt menţionat în Sfânta Scriptură, mai ales în Evanghelia după Luca, astfel: “Pentru că mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor ce s-au adeverit printre noi, aşa cum ni le-au predat cei care dintru-nceput le-au văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului, tot astfel şi eu, după ce pe toate le-am urmărit de la-nceput cu de-amănuntul, m-am gândit că e bine să ţi le scriu pe rând, Preaputernice Teofile, pentru ca tu să cunoşti temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit” (LUCA 1.1-4).

Aceste cuvinte constituie prologul Evangheliei după Luca, în care se arată că Evanghelistul îşi întocmeşte scrierea pe baza unei minuţioase documentări, folosind atât izvoarele scrise (în mod sigur Evangheliile după Matei şi după Marcu), cât şi pe cele orale (martori oculari ai evenimentelor relatate). Tot în acest prolog apare un personaj cu numele Teofil. Acest Teofil, nobil din Roma, proaspăt convertit sau pe cale de convertire, este destinatarul prim şi direct al Evangheliei a treia (ca şi, ceva mai târziu, al scrierii Faptele Apostolilor).

“Preaputernice” e o formulă foarte politicoasă de adresare, echivalentă cu “Excelenţă”. Sfântul Evanghelist Luca ne mai dă un amănunt şi anume acela că “mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor…”. Care au fost aceştia? Apostolii cei mincinoşi, că mulţi au scris evanghelii false, cum ar fi Evanghelia Egiptenilor, Evanghelia celor doisprezece, etc.

Aceştia numai au încercat, dar nu au terminat, căci fără de Dumnezeu s-au apucat, pentru aceea nici nu şi-au dus lucru la bun sfârşit. Cei puţini, cum au fost Matei şi Marcu s-au apucat, dar au şi terminat, pentru căci aveau în ei pe Duhul Sfânt. Sfântul Evanghelist Luca ne mai arată că ceea ce el a scris, sunt lucruri adeverite “aşa cum ni le-au predat cei care dintru-nceput le-au văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului”. De aici reiese că Luca nu a fost dintru început ucenic, ci mai pe urmă s-a făcut.

Ucenicii cei dintru început ai Domnului au fost Matei, Petru, fiii lui Zevedeu şi ceilalţi Apostoli cunoscuţi din relatările Evangheliştilor. Mai departe, Sfântul Evanghelist Luca relatează: “Fost-a în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia; iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi numele ei era Elisabeta” (LUCA 1,5).

Elisabeta era descendentă din Aaron, strămoşul şi întemeietorul tagmei preoţeşti a lui Israel. Autorul vrea să încadreze evenimentul în istorie. Pomeneşte de regele Irod, după modul cum în vechime relatau proorocii, ca de exemplu: “Cuvântul Domnului, care s-a făcut către Osea, fiul lui Beeri, în zilele lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia, regii lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioaş, regele lui Israel” (OSEA 1,1). Faptul că este menţionat şi numele lui Irod, Sfântul Luca vrea să arate că şi Mântuitorul S-a născut în vremea regelui Irod cel Mare (idumeul).

Luca este singurul Evanghelist din cei patru, care relatează naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, începând de la preotul Zaharia, vrând să-l arate pe Ioan ca Înaintemergător al lui Hristos şi că naşterea acestui prooroc a fost minunată. Planul lui Dumnezeu a fost ca mai înainte să se nască Domnul dintr-o Fecioară, trebuia ca Înaintemergătorul să aibă o naştere minunată dintr-o femeie stearpă şi bătrână, deşi prin legătură trupească, dar care să depăşească legile firii. “Şi amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (LUCA 1,6). Mulţi oameni par drepţi înaintea oamenilor, dar puţini sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu.

Faptul că cei doi soţi umblau în poruncile lui Dumnezeu, înseamnă a respecta cu stricteţe Legea Vechiului Testament care era atunci în vigoare. Despre modul cum noi ne putem îndrepta, ne vorbeşte Iisus Hristos, astfel: “Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, Eu nu-l judec; că n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Pe cel ce se leapădă de Mine şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine să-l judece; cuvântul pe care Eu l-am grăit, acela îl va judeca în ziua cea de apoi” (IOAN 12,47-48).

“Şi nu aveau copii, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor” (LUCA 1,7).

Femeile drepţilor şi cele drepte, de multe ori au fost sterpe, ca noi să cunoaştem că Lege dumnezeiască nu cere mulţime de copii trupeşti, ci duhovniceşti. Amândoi erau bătrâni şi cu trupul şi cu duhul, adică trupul îmbătrinise cum îmbătrâneşte orice trup, iar bătrîneţea cu duhul însemna sporirea în înţelepciune. “Şi a fost că pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul cetei sale, după rânduiala preoţiei i-au ieşit sorţii să intre în templul Domnului şi să tămâieze. Iar la ceasul tămâierii toată mulţimea poporului era afară, rugându-se” (LUCA 1,8-10).

Înaintea lui Dumnezeu numai cei curaţi slujesc, iar de la cei necuraţi îşi întoarce Dumnezeu faţa Sa. Când i-au căzut sorţii să tămâieze? Cu adevărat în vremea rugăciunii, ca să cunoaştem că precum preotul Zaharia intra în Templu va lua rod, aşa şi Domnul nostru Iisus Hristos, Arhiereul cel Mare, intrând în Templul ceresc, adică în Împărăţia lui Dumnezeu cu trupul, a luat ca rod al venirii Sale în trup mântuirea şi înfierea noastră. “Şi îngerul Domnului i s-a arătat stând de-a dreapta altarului tămâierii” (LUCA 1,11).

Nu tuturor se arată îngerul, ci celor curaţi cu inima, precum a fost Zaharia. Faptul că este menţionat “altarul tămâierii”, rezultă că mai era un alt altar, al jertfelor. Dacă Sfânta Sfintelor preînchipuia Împărăţia lui Dumnezeu, altarul tămâierii pe care se jertfeau animalele curate aduse ca jertfă, preînchipuia altarul de jertfă al Mântuitorului şi anume SFÂNTA CRUCE. “Şi, văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul i-a grăit: Nu te teme, Zaharia, fiindcă rugăciunea ţi-a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan. Şi-ţi va fi el bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui” (LUCA 1,12-14).

Zaharia se înspăimântează, pentru că o anghelofanie sau arătare de înger îi înspăimântează şi pe sfinţi. Îngerul, însă, îi potoleşte spaima. Aici şi noi trebuie să învăţăm a distinge vedeniile dumnezeeşti de cele diavoleşti. Dacă mintea începe de la spaimă şi pe urmă se va aşeza, risipindu-se de grabă frica, vedenia este dumnezeiască; dacă frica va persista şi va creşte şi mai tare, vedeni este diavolească. Iată, în această privinţă, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: “Şi nu-i de mirare, de vreme ce însuşi Satana ia chip de înger al luminii” (2 CORINTENI 11,14).

Se pot pune următoarele întrebări: De ce îngerul i-a zis că rugăciunea lui a fost ascultată de Dumnezeu? Că Zaharia nu se ruga pentru fiu, ci pentru păcatele norodului? Răspunsul la aceste două întrebări este că tocmai pentru că se ruga pentru păcatele norodului şi-a dorit un fiu, care la vremea potrivită să strige: “Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii!” (IOAN 1,29). Îngerul îi mai descoperă că semnul acestei arătări este că soţia sa îl va naşte pe Înaintemergătorul Domnului, întrucât în urma acestei naşteri, se vor ierta treptat păcatele poporului prin vestea pe care Ioan o va da despre Hristos şi prin opera de răscumpărare a neamului omenesc pe care a săvârşit-o Domnul nostru Iisus Hristos.

“Că mare va fi el înaintea Domnului; nici vin şi nici băutură tare nu va bea, şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt; şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul, Dumnezeul lor; şi Lui Îi va merge el înainte cu duhul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să-i gătească Domnului popor pregătit” (LUCA 1,15-17).

Îngerul îi vesteşte lui Zaharia căci mare va fi Ioan înaintea Domnului, căci, mulţi se cred mari înaintea oamenilor, cum sunt făţarnicii, dar nu sunt mari înaintea lui Dumnezeu. Mare se ţine omul bogat cu bogăţia lui, dar dacă nu o chiverniseşte după placul lui Dumnezeu, înaintea Domnului este mic. Mare se ţine omul care a ajuns într-o demninate înaltă, dar dacă nu face voia lui Dumnezeu, acea demnitate îi va aduce un grav prejudiciu – pierderea mântuirii. Oamenii mari înaintea lui Dumnezeu, sunt mici înaintea oamenilor prin adâncul simţământ al smereniei.

Faptul că Ioan va întoarce inimile părinţilor spre copii, înseamnă inimile evreilor spre Apostoli, pentru că Apostolii se trag din părinţi Iudei; deci a întors inimile iudeilor spre Apostoli, propovăduind pe Hristos şi mărturisindu-L. Nu spune că i-a întors pe toţi, ci pe mulţi. Ioan va veni cu duhul şi puterea lui Ilie, adică amândoi fiind înaintemergători ai Domnului: cel dintâi – Ilie va fi cel de pe urmă, adică înaintemergător al celei de-a doua veniri a lui Hristos, iar cel de pe urmă – Sfântul Ioan Botezătorul, va fi cel dintâi înaintemergător al venirii lui Hristos în calitate de Mântuitor, pe când Ilie va fi înaintemergătorul Domnului în calitate de Judecător.

Îngerul mai spune despre Ioan că va găti Domnului un popor pregătit. Când venea vreun prooroc şi propovăduia, nu toţi îl credeau, ci numai aceia mai dinainte pregătiţi, că precum de ar veni cineva noaptea în casă, nu toţi l-ar primi pe el, ci numai aceia pregătiţi, aşa şi Ioan a gătit Domnului popor, dar nu pe cei nesupuşi, ci pe cei care i-au înţeles mesajul.

“Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Că eu sunt bătrân, iar femeia mea înaintată în zilele ei. Şi răspunzând îngerul, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stau în faţa lui Dumnezeu. Şi sunt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor plini la vremea lor, iată vei fi mut şi nu vei putea vorbi până-n ziua când vor fi acestea” (LUCA 1,18-20).

Zaharia, deşi era drept înaintea lui Dumnezeu, însă la vârsta pe care o avea el şi soţia sa, nu credea că vor mai putea avea copii. Datorită acestui fapt, îngerul îşi dezvăluie numele şi dregătoria sa: adică cel ce stă înaintea Domnului, nu un amăgitor, ci înger al lui Dumnezeu. Pentru necredinţa sa în această veste, îngerul îi dă alta: că va fi mut până ce se vor împlini toate la vremea lor. Aici se poate face următoarea analogie: Că precum Zaharia fiind bătrân, neroditor şi neîncrezător, a născut un fiu mai mare decât toţi proorocii, aşa şi Sinagoga şi Preoţia evreilor, deşi se învechise şi devenise neroditoare în fapte, necredincioasă şi neascultătoare, a născut cu trup pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe Stăpânul Proorocilor, Carele născându-se, cei ce mai înainte erau neascultători, s-au schimbat întru credinţă şi bună glăsuire.

“Şi poporul îl aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi când a ieşit, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că vedenie a văzut în templu; şi el le făcea semne şi a rămas mut. Şi când s-au împlinit zilele slujirii lui, s-a dus la casa sa” (LUCA 1,21-23). Aici putem constata câtă răbdare aveau iudeii cu slujitorii de la templu. Acesta este din nou un argument că noi creştinii ortodocşi nu trebuie să fim antisemiţi, chiar dacă iudeii L-au răstignit pe Domnul nostru Iisus Hristos.

El este Cel ce îi va judeca. Asta nu înseamnă că fac un ecumenism prin care nivelez toate credinţele. Noi ortodocşii nu putem concesiona credinţa noastră dreaptă şi adevărată. Avem datoria de a o păstra cu sfinţenie. Noi creştinii, de mute ori nu avem răbdarea necesară în biserică la Sfintele Slujbe în general şi Sfânta Liturghie, în special. Până când nu s-au sfârşit zilele slujirii lui la templu, Zaharia nu s-a dus la casa sa, ci stăruia la templu. Locuinţa lui era departe de Ierusalim, după cum tot Sfântul Evanghelist Luca relatează: “Şi în zilele acelea, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda” (LUCA 1,39).

Arheologii preferă să identifice această cetate în actuala localitate Aim Karim, la 6 km vest de Ierusalim. Chiar dacă în Ierusalim ar fi avut preotul casa sa, nu-i era îngăduit să iasă din curtea templului în săptămâna slujirii sale. În schimb, în zilele noastre este vai şi-amar de noi. Toţi, clerici şi popor defăimăm slujbele biserici. Noi preoţii le scurtăm aruncând vina pe credincioşi că n-au răbdare, credincioşii ne acuză pe noi de superficialitate în slujire şi aşa ne complacem în păcate. Şi muţenia lui Zaharia are mare semnificaţie pentru noi. Ea reprezintă petrecerea cea necuvântătoare a iudeilor, căci după ce L-au omorât pe Cuvântul Cel întrupat, nu mai au cuvânt pentru cele ce fac şi vorbesc. Gura le este astupată, chiar prooroceşte să le vorbeşti.

“Iar Elisabetei i s-a împlinit vremea să nască şi a născut un fiu. Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul Şi-a mărit mila faţă de ea; şi cu ea se bucurau împreună. Şi a fost că în ziua a opta au venit să-l taie împrejur pe prunc; şi voiau să-l numească Zaharia, cu numele tatălui său. Şi răspunzând, mama a zis: Nu!; ci Ioan se va chema. Şi au zis către ea: În rudenia ta nu e nimeni care să se cheme cu numele acesta…. Şi i-au făcut semn tatălui său, cum ar vrea să fie numit. Şi cerând o tăbliţă, el a scris: Numele lui este Ioan. Şi toţi se mirau. Şi îndată gura şi limba i s-au deschis; şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu” (LUCA 1,57-64).

Prin semn îl întrebau pe Zaharia, pentru că el nu a fost numai mut, ci şi surd, căci cu o venă sunt legate puterile auzului, precum şi cele ale graiului; deci, datorită acestui fapt, cei ce sunt muţi din naştere, sunt şi surzi. Graiul lui Zaharia s-a stins aşa ca şi al acelora care s-au născut muţi. La întrebarea: Cum se va numi acest copil?, el cerând o tăbliţă, a scris: “Ioan este numele lui”, după care a început să vorbească. La evrei se punea numele după tăierea împrejur, pentru că se cuvine a primi mai întâi pecetea dumnezeiască, iar numai după aceea, numele omenesc. Pe de altă parte, tăierea împrejur însemna lepădarea de cele trupesti. Elisabeta, ca o proorociţă a insistat pentru numele cel trupesc, Ioan, mai ales că şi maicii sale el i-a dat nume proorocesc. Neputând Zaharia ca să arate numele prin semn, cere o tăbliţă, ca să scrie pe aceasta. Ioan se tâlcuieşte: ,,Dar al lui Dumnezeu”.

“Şi frică i-a cuprins pe toţi vecinii lor; şi despre lucrurile acestea s-a vorbit în tot ţinutul muntos al Iudeii. Şi toţi cei ce le-au auzit le puneau în inima lor zicând: Ce va fi oare copilul acesta?… Că şi mâna Domnului era cu el. Şi Zaharia, tatăl său, s-a umplut de Duh Sfânt şi a profeţit, zicând: Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că Şi-a cercetat poporul şi l-a răscumpărat; şi putere mântuitoare ne-a ridicat din casa lui David, sluga Sa, aşa cum a grăit din prin gura sfinţilor Săi profeţi din veac, mântuire de vrăşmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc, să facă milă cu părinţii noştri şi să-şi amintească de legământul Său cel sfânt, de jurământul cu care i s-a jurat lui Avraam, părintele nostru; fiind noi astăzi izbăviţi din mâna vrăşmaşilor, să ne dea nouă ca, fără frică, în faţa Lui să-I slujim cu sfinţenie şi-n dreptate în toate zilele vieţii noastre” (LUCA 1,65-75).

Frică i-a cuprins pe toţi pentru minunea că Zaharia a început din nou să vorbească. Dacă pentru amuţirea în care a intrat când arhanghelul Gavriil i-a adus vestea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul s-a spăimântat norodul, aşa s-a înspăimântat când a început a grăi. Toate acestea se făceau cu o deosebită rânduială, ca cel ce avea să-L mărturisească pe Hristos, vrednic de credinţă să fie şi toţi să adeverească din însăşi naşterea lui Ioan, cum că mai presus decât toţi cei mulţi este. Binecuvintează Zaharia pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu i-a cercetat pe evrei.

“Iar tu, pruncule, profet al Celui-Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să-I găteşti căile, şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care Răsăritul-cel-de Sus te-a cercetat. Ca să-i lumineze pe cei ce şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii. Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel” (LUCA 1,76-80).

Dacă stăm şi analizăm cuvintele prooroceşti ale lui Zaharia, ni se pare de neconceput ca el să vorbească aşa către un prunc nou-născut, căci şi aşa el tot nu înţelegea nimic. Dincolo de orice alte prejudecăţi omeneşti, trebuie să înţelegem că venirea în lume a acestui copil, a fost minunată, mai ales că a săltat şi proorocit din pântecele mamei sale, la întâlnirea acesteia cu Maica Domnului şi atunci cuvintele prooroceşti ale tatălui său, sunt pe deplin justificate. Îi spune că va merge înaintea Domnului, părăsindu-şi tatăl cât mai repede. Căile Domnului pe care Ioan va trebui să le gătească, sunt sufletele în care vrea să se sălăşluiască Dumnezeu. Cum le va pregăti pe aceste suflete? Dând poporului cunoştiinţa mântuirii, iar mântuirea se va realiza în Persoana şi lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos.

Ioan va mărturisi pe Iisus şi aşa vor primi cunoştinţa despre iertarea păcatelor. În alt chip Hristos nu ar fi fost cunoscut, dacă nu ne-ar fi iertat păcatele, căci iertatea păcatelor numai Dumnezeu o poate face. Hristos, nu pentru faptele noastre ne-a răscumpărat, pentru că n-am făcut nimic bun pe pământ, ci El ne-a cercetat pe noi dintru înălţime, de aceea este numit Soarele Dreptăţii şi Răsăritul Cel de Sus. Ioan L-a făcut nouă cunoscut pe Hristos şi Hristos S-a arătat nouă celor ce şedeam în întuneric, adică în necunoştinţă şi în umbra morţii, adică în păcat, căci două răutăţi stăpânea firea oamenilor: necunoaşterea lui Dumnezeu – pe care o aveau elinii (păgânii) şi păcatul – pe care îl aveau evreii, măcar deşi pe Dumnezeu Îl cunoşteau.

Păcatul are circumstanţe mai agravante pentru cel ce Îl cunoaşte pe Dumnezeu, decât pentru cel ce nu-L cunoaşte. Cu alte cuvinte Domnul nostru Iisus Hristos S-a arătat firii omeneşti, ca să-i lumineze pe cei ce stăteau în întuneric, adică în necunoştinţă şi nedumnezeire şi pe cei şedeau în umbra morţii, adică în păcat, după cum zice Proorocul Isaia: “Poporul cel ce umbla în întuneric a văzut lumină mare; voi cei ce staţi în latura şi în umbra morţii, lumină va străluci peste voi” (ISAIA 9,1). Păcatul este umbră a morţii după cuvintele acestea prooroceşti, căci precum umbra urmează trupului, aşa şi unde este moarte, acolo şi păcat. Precum adică a murit Adam, acolo este şi păcat şi nici moartea lui Hristos nu este fără de păcat, căci şi Hristos a murit, dar pentru păcatele noastre, deoarece pe bună dreptate se zice că păcatul este umbră a morţii. Ajunge oare ca Domnul să se arate numai celor întunecaţi? Nu, ci se cuvine să şi îndrepteze picioarele noastre în calea păcii, adică a dreptăţii. Dacă păcatul îl face pe om duşman al lui Dumnezeu, aşa şi dreptatea îl împacă pe om cu Dumnezeu; deci calea păcii este petrecerea întru dreptate către care a îndreptat picioarele sufletelor noastre Hristos Cel ce a Răsărit de Sus.

Pruncul Ioan creştea cu vârsta trupească şi se întărea cu duhul, căci împreună cu trupul creştea şi darul cel duhovnicesc; cu cât mai vârtos creştea copilul, cu atâta şi lucrările Duhului se arătau, fiindcă trupul putea să le primească pe acestea. De ce Ioan a trăit în pustie? Că afară de răutatea celor mulţi să petreacă şi ca de nimeni ruşinându-se să mustre cu multă îndrăzneală păcatele oamenilor. Multe învăţătuiri duhovniceşti putem extrage din însemnătatea acestui praznic măreţ. Una din ele este aceasta căci copilul este pentru părinţi un dar al lui Dumnezeu. Copilul este copil din momentul concepţiei.

EDUCAŢIA COPILULUI începe din acel moment. Câtă vreme se află în pântecele mamei, i se transmit toate emoţiile şi frământările acesteia şi pecetea lor va fi foarte greu de şters în timp. Părinţii sunt responsabili pentru ceea ce i se transmite copilului în perioada intrauterină: pace sau tulburare, dragoste şi ură şi ura e ca un cuţit înfipt în inima copilului. Totuşi, nu există afecţiune a copilului, trupească sau sufletească, care prin rugăciuni către Dumnezeul Milostivirilor să nu poată fi vindecată.

Familia Sfântului Ioan Botezătorul este un model de urmat pentru toate familiile creştine. Din atfel de familii ies oameni mari înaintea lui Dumnezeu. Un cuplu care trăieşte fără credinţă în Dumnezeu, îşi creşte copiii fie ca într-un muzeu, fie ca într-o şcoală, fie ca într-un templu păgân sau închisoare. Nu există familie perfectă, aşa cum nu există om fără de păcat. Nu există familie care să nu aibă ispite. Viaţa este o luptă care implică greutăţi, căderi şi ridicări. Dar toate familiile sunt chemate să devină mici biserici, aşa cum toţi oamenii sunt chemaţi la sfinţenie. Exemplu demn de urmat este familia în care s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 2001;
-2. SFÂNTUL TEOFILACT, ARHIEPISCOPUL BULGARIEI – TÂLCUIRE LA EVANGHELIA CEA DE LA LUCA – Transcris din chirilică, cules, corectat, stilizat şi adaptat la limbajul nou literar de diaconul Gheorghe Băbuţ; EDITATĂ DE MĂNĂSTIREA ,,PORTĂRIŢA” Jud. Satu-Mare, 1999;
-3. VASILE, Danion – CUM SĂ NE CREŞTEM COPIII – Ediţia a III-a; Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului; SOFIA; Editura Cartea Ortodoxă; BUCUREŞTI.

de Preot Gheorghe Salagian

Articole asemanatoare:

1. Predică la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul
2. Predică la Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie)
3. Predică la Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul
4. Cuvânt la Sfântul Ioan Botezatorul
5. Praznicul luminat al Naşterii Domnului Iisus Hristos