Predică la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului nostru IISUS HRISTOS

Troparul: ,,Schimbatu-Te-ai la Faţă, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie”

Multe şi nenumărate minuni a săvârşit Domnul, pe unii i-a vindecat de boli incurabile, pe alţii i-a înviat din morţi, toate acestea le făcea pentru folosul obştesc al contemporanilor Săi. Pe lângă acestea, ca un Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, El a săvârşit minuni şi asupra propriei Sale Persoane, cum ar fi:
-Schimbarea la Faţă;
-Învierea din morţi;
-Înălţarea la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui.

Minunea Schimbării la Faţă a Mântuitorului o găsim relatată în Sfânta Scriptură la:
-MATEI 17, 1-9;
-MARCU 9, 2-10;
-LUCA 9, 28-36.

Viaţa pământească a Domnului a fost o viaţă plină de adâncul simţământ al smereniei, în care Dumnezeu Cel Preaînalt S-a coborât de bunăvoie pe pământ pentru noi şi-a noastră mântuire. Ea a fost o viaţă încununată de osteneli, de prigoane şi necazuri, culminând cu moartea pe cruce. Totuşi, în timpul vieţii Sale pământeşti, Domnul ne-a arătat şi câteva raze ale slavei Sale dumnezeieşti, ca de exemplu la Naşterea Sa, când slava Domnului a strălucit în jurul păstorilor şi mulţime de oaste cerească i-a cântat imn de slavă în cinstea acelui măreţ eveniment; tot aşa şi la Schimbarea Sa la Faţă, când viaţa Sa pământească se apropia de sfârşit.

După ce Mântuitorul le-a vestit ucenicilor Săi, dureroasele Sale patimi şi moartea Sa chinuitoare, El i-a asigurat că va învia din morţi şi Se va înălţa la ceruri, de unde ,,va veni întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El şi va şedea pe tronul slavei Sale…” (MATEI 25,31-46), ca să judece lumea. Ca să le dea ucenicilor Săi o idee despre slava Sa de la cea de-a doua venire şi mai cu seamă ca să le întărească credinţa, El S-a schimbat la Faţă înaintea a trei dintre ei. Afăcut această minune pentru ca să-i întărească în credinţă atunci când ei Îl vor vedea în cea mai mare umilinţă a crucii, căzând sub loviturile nemiloase ale urii şi barbariei iudeilor. Ca o contrapondere a smereniei Lui celei de pe urmă, El le-a descoperit o parte din slava Sa cea dumnezeiască; aceasta fiind o rază care acoperea umilinţa cea mare în timpul patimilor Sale şi orice sminteală din mintea oamenilor.

Împrejurările minunii. Sfinţii Evanghelişti ne relatează mai întâi timpul exact când a avut loc minunea, adică după şase zile de la ziua când Mântuitorul le-a vestit ucenicilor Săi că trebuie să se suie la Ierusalim, unde va suferi chinuri grele şi moarte pe cruce.

Ca loc al minunii se pomeneşte un munte înalt, adică un loc, pe de o parte tainic şi neumblat, pe de altă parte, înalt, fiindcă viaţa Domnului a fost o viaţă plină de smerenie, ca Unul ce a luat chip de rob şi n-a venit să I Se slujească, ci să slujească El altora. Acesta era un loc tainic, dar nu era vreo criptă adâncă sau vreo peşteră, ori vizuină. În astfel de locuri (cripte sau vizuini) se fac mai ales lucrurile diavolului şi ale întunericului, cum ar fi crime, orgii de tot felul, sau multe alte nelegiuiri. Mântuitorul S-a suit cu acest prilej pe un munte înalt, ridicat deasupra şesului şi a lucrurilor josnice, precum era El ridicat deasupra oamenilor josnici; căci cele înalte se potrivesc lui Dumnezeu Cel Preaînalt, când El vrea să-şi descopere slava Sa cea dumnezeiască.

Ca martori ai minunii, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan – fratele lui (MATEI 17,1). Vestirea Patimilor a produs în sufletele lor descurajare şi deznădejde, de aceea, Mântuitorul a luat cu Sine pe munte numai trei dintre ucenicii Săi, pe aceia, care, prin credinţa lor fierbinte şi prin devotamentul lor faţă de Hristos, puteau să aibă o bună influenţă asupra celorlalţi ucenici. Iisus Hristos voia prin Schimbarea Sa la Faţă să şteargă orice urmă de îndoială şi descurajare şi să întărească credinţa şovăielnică a ucenicilor Săi. Aşadar, aceştia trei, ca cei mai distinşi şi mai reprezentativi din cercul celor 12 Apostoli, vor fi martori ai slăvitei Schimbări la Faţă a Domnului. Tot ei au fost chemaţi şi în alte împrejurări importante, de exemplu la învierea fiicei lui Iair şi la suferinţele din Grădina Ghetsimani.
Despre modul săvârşirii acestei minuni, a fost de-ajuns un singur cuvânt ca să exprime acest eveniment neobişnuit: cuvântul schimbare la faţă sau metamorfoză: ,,Şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor”.

Ce fel de schimbare la faţă s-a petrecut? Substanţa omenească din trupul Domnului a rămas aceeaşi, dar aparenţa lui exterioară s-a schimbat total. Trupul Domnului n-a devenit nematerial şi nu S-a prefăcut în duh, dar trupul care ascundea dumnezeirea Sa şi îl prezenta în ochii oamenilor ca pe unul dintre noi, oamenii neputincioşi, S-a arătat atunci îmbrăcat în slavă dumnezeiască. Nu S-a arătat încă cu toată slava Sa cea dumnezeiască, pentru că ochii omeneşti nu pot privi slava lui Dumnezeu în plinătatea ei, dar, cu acest prilej, firea dumnezeiască a Mântuitorului a lăsat să strălucească înaintea ucenicilor o rază a ei şi această rază a fost de-ajuns ca să dea firii omeneşti o slavă, o strălucire şi o măreţie specială.

Atunci pe munte, Acela Care luase trup omenesc, fiind Dumnezeu, Se prezintă cu înfăţişare dumnezeiască, cu înfăţişarea proprie firii lui Dumnezeu, pe cât era posibil ca această înfăţişare dumnezeiască să se descopere în faţa unor oameni. În timpul Schimbării Sale la Faţă, El S-a înfăţişat cu o lumină strălucitoare şi radioasă, lumina fiind cea dintâi zidire a lui Dumnezeu, lumina cea tainică şi aproape imaterială, şi, din acest punct de vedere se seamănă cu Făcătorul ei, după cum reiese din Sfânta Scriptură:
-,,Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (IOAN 8,12);
-,,Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este Lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (1 IOAN 1,5).

Mântuitorul S-a arătat în lumină, ca să înţeleagă atunci Apostolii că pentru Hristos Cel lipsit de păcat şi sfânt, sfârşitul vieţii nu avea să fie întunericul mormântului, ci Slăvita Înviere al cărei început s-a arătat pe Muntele Taborului şi să ştie toţi cei ce-L slujesc pe El care s-au schimbat la faţă duhovniceşte,  prin petrecerea în virtute şi sfinţenie că sfârşitul va fi acelaşi: preschimbarea lor cea viitoare, după chipul Său; slava şi strălucirea veşnică.

Ca urmare a acestei schimbări tainice a Domnului, ,,faţa Lui a strălucit ca soarele”; faţa aceea, pe care, în timpul patimilor şi al răstignirii n-a ascuns-o de la scuipările ruşinoase, a strălucit cum străluceşte soarele la amiază când îşi arată toată puterea şi strălucirea lui; precum soarele are lumină proprie care emite raze când luminează pământul, iar cele de pe pământ preiau lumina de la soare, tot aşa şi Creatorul soarelui, Soarele Dreptăţii, are lumina proprie care este vatra luminii nesfârşite şi luminează lumea văzută (materială) şi cea nevăzută (spirituală).

Sfintele Evanghelii ne relatează că ,,veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (MATEI 17,2; MARCU 9,1-2; LUCA 9,29). Ca şi faţa, tot aşa şi trupul Său întreg lumina; iar razele acestei lumini supranaturale şi dumnezeieşti străbătând prin veşmintele Sale, au făcut şi veşmintele Lui să fie albe ca lumina. Când Moise se coborâse de pe Muntele Sinai cu Tablele Legii, avea faţa strălucitoare, dar a fost de-ajuns s-o acopere cu o ţesătură făcută de mână omenească, pentru ca strălucirea aceea să nu se mai vadă, căci acea strălucire era împrumutată. Acum însă lumina dumnezeiască cuprinse şi hainele Mântuitorului, făcându-le luminoase şi radioase, de aceea, drepţii care s-au învrednicit de Împărăţia lui Hristos, fiind uniţi cu El printr-o legătură mai strânsă decât unirea dintre haină şi trup şi făcându-se mădulare ale trupului lui Hristos, despre aceştia El zice: ,,Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui Meu” (MATEI 13,43).

Dar iată şi altă întâmplare minunată. O parte foarte mică, dar foarte însemnată a armatei alcătuite din milioane de sfinţi care Îl vor întâmpina pe Domnul la a doua Sa venire, Îl întâmpină şi acum. Este vorba de Moise şi Ilie (MATEI 17,3; MARCU 9,4; LUCA 9,30), care s-au arătat vorbind cu El. De pe acum s-a format o mostră a întregii Biserici a lui Hristos, care cuprinde pe sfinţii cei slăviţi în ceruri, dar şi pe credincioşii de pe pământ care se luptă să ajungă sfinţi, iar în mijlocul lor se află Hristos. Iată o dovadă că cei morţi în Domnul nu pier, nu dorm, ci rămân duhuri cu deplină conştiinţă şi cunoştinţă, mişcare şi acţiune. Ei formează Biserica Truimfătoare din ceruri. Dovada cea mai bună este arătarea lui Moise şi a lui Ilie cu acest prilej (Moise era mort cu trupul, iar Ilie – înălţat cu trupul la cer).

Se pune întrebarea: Cum au recunoscut Apostolii pe cei doi mari prooroci? Sfinţii din ceruri îşi păstrează atât de tipic caracterul lor ,,numele lor cel nou” (APOCALIPSĂ 2,17), încât, dacă cineva astăzi se mută ,,din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”, poate să cunoască uşor pe Ioan şi pe Pavel, aşa precum atunci cei trei ucenici au recunoscut pe Moise şi pe Ilie. Aceşti doi sfinţi erau prooroci mari ai Vechiului Testament, vestiţi prin râvna şi devotamentul lor către Dumnezeu, precum şi prin sfârşitul vieţii lor pământeşti, căci Ilie a fost ridicat cu trupul la cer, fără să treacă prin moarte, iar moartea lui Moise a rămas o taină neştiută de oameni.

Pentru ce s-au arătat aceşti sfinţi la Schimbarea la Faţă?
Mai întâi, fiindcă mulţi ziceau că Domnul este Ilie sau unul dintre marii prooroci; însă prin arătarea lor, aceşti doi, cei mai însemnaţi prooroci, ne încredinţează despre distanţa nemăsurată care îi desparte pe prooroci de Stăpânul lor – Hristos.

În al doilea rând, ca reprezentanţi ai Vechiului Testament, ei vin să dovedească nu numai căci Hristos nu este potrivnic Legii lui Moise şi învăţăturilor proorocilor, ci că este Însuşi Dătătorul Legii Vechi şi Noi, Mântuitorul lumii, Mesia Cel prevestit de prooroci. Ei au venit să vorbească cu Hristos despre împlinirea marii taine a mântuirii, care avea să se realizeze în curând.

În al treilea rând, Moise şi Ilie au venit ca să dovedească că Hristos stăpâneşte peste viaţă şi peste moarte şi în cer şi pe pământ; să dovedească căci Domnul poate chema pe pământ pe sfinţii din cer, când vrea să stea de vorbă cu ei.

În al patrulea rând, arătat şi pentru motivul pe care îl arată Sfântul Evanghelist Luca: ,,Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (LUCA 9,30-31). Moise şi Ilie au venit la şcoala Domnului, ca să afle  care este cea mai înaltă şi grea moarte, iar acest lucru îl aflaseră şi Apostolii cu şase zile în urmă. Prin crucea lui Hristos, Ilie este chemat să vadă o slavă mai mare decât aceea pe care a avut-o el când s-a înălţat la cer în carul de foc. Ilie este chemat ca să afle că Hristos nu voia să se înalţe la cer, mai înainte de moartea pe cruce. Din dragoste pentru noi, Domnul a preferat o moarte chinuitoare şi dureroasă. De asemenea, Ilie va fi şi Înaintemergătorul celei de-a doua veniri a lui Hristos şi va muri ca martir în persecuţia lui Antihrist (APOCALIPSĂ 11). Prin crucea lui Hristos, Moise este chemat să afle un sfârşit mai sublim decât al său.

Deoarece sfârşitul firesc pentru noi păcătoşii este moartea, sfârşitul firesc pentru Hristos era să fie înălţat la cer, fără să sufere moartea; şi ar fi putut să Se înalţe la cer chiar în clipa aceea, împreună cu cei doi prooroci care stăteau de vorbă cu El, dar în cazul acesta s-ar fi înălţat fără noi, lăsându-ne în puterea păcatului şi a morţii. De aceea, Domnul n-a făcut aşa. Dimpotrivă, El S-a înălţat la cer după ce, prin moartea Sa, ne-a deschis nouă calea către cer. El avea să meargă către moarte, aceasta nefiind necesară pentru El, dar pentru noi, da. El avea să pătimească în Ierusalimul cel ucigaş de prooroci. Aceasta a fost convorbirea celor trei persoane cereşti: a Lui Dumnezeu Cel în chip de rob, cu robii Săi, cei ce se arătau în slavă.

Fără îndoială că această convorbire era şi un răspuns plin de învăţături la temerile ucenicilor pentru moartea Domnului şi anume că, pentru Domnul şi pentru cei care Îl urmează, mucenicia este cea mai înaltă biruinţă. Desfătarea deosebită simţită de Apostoli. Cei trei Apostoli când au văzut dintr-odată faţa şi trupul Domnului schimbate şi pline de strălucire, la început au fost cuprinşi de un fel de somn şi amorţire, pe care lumina strălucitoare le produce asupra nervului optic şi de aceea, pe de o parte, Sfântul Luca zice: ,,Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn” (LUCA 9,32), pe de alta, Sfântul Evanghelist Marcu zice: ,,…că erau înspăimântaţi” (MARCU 9,6). După puţin timp, Apostolii au biruit acea senzaţie de moleşeală şi somn şi au văzut limpede cele pe care Evangheliştii le vor relata mai târziu. În continuare, Sfântul Evanghelist Luca notează: ,,…şi deşteptându-se, au văzul slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El” (LUCA 9,32). Cuvântul ,,deşteptându-se” arată că Apostolii au rămas treji pe tot parcursul minunii, în opoziţie cu somnul în care căzuseră la început.

Apostolii când au văzut acea strălucitoare slavă a Domnului, au simţit o nespusă bucurie şi veselie şi cât timp Iisus a stat de vorbă cu Moise şi Ilie, ei au păstrat tăcerea. Când însă convorbirea celor trei persoane cereşti a încetat şi cei doi prooroci se pregăteau să plece, atunci Petru cel întotdeauna fierbinte şi plin de entuziasm, a îndrăznit să vorbească. Îl cuprinse dorinţa ca acea imagine aducătoare de bucurie să nu se mai sfârşească şi Îi face Domnului următoarea propunere: ,,Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una!” (MATEI 17,4; MARCU 9,5; LUCA 9,33).

,,Bine este…!” înseamnă să avem împărtăşire cu Domnul în slava Sa şi în mijlocul slăviţilor Săi sfinţi. Această împărtăşire produce o nespusă bucurie şi desfătare în sufletele credincioase dar este bine să fim aici şi pentru noi, cei ce ne aflăm pe pământ, să ne despărţim de grijile şi neliniştile vieţii şi să ne ducem într-un loc deosebit ca să ne întâlnim cu Mântuitorul şi cu Sfinţii Săi prin rugăciune şi meditaţie duhovnicească în Sfânta Biserică.

,,Bine este să fim aici…!”, fie şi chiar pe acest vârf de munte expus vântului şi schimbărilor vremii, zicea Petru. Este de ajuns că suntem cu Domnul în slava Sa, căci în realitate, viaţa de aici, nu lauda lumii, nici averea materială, o fac bună şi veselă, ci împărtăşirea cu Hristos, chiar dacă omul trăieşte în împrejurări potrivnice. Dar mult mai bună şi mai îmbucurătoare va fi petrecera şi împărtăşirea cu Domnul în ceruri, unde nu vor mai fi trebuinţe trupeşti, întristări, boli şi osteneli, moarte şi lacrimi; acolo va fi nespusa dulceaţă a celor ce văd frumuţeţea negrăită a slavei Sale.

Petru nu cere desfătare numai pentru el în exclusivitate; nu vrea să o simtă singur, ci spune ,,noi”, adică noi toţi, căci adevărata fericire o alcătuieşte simţirea şi gustarea ei împreună cu alţii. Nu poate dori şi preţui bunurile spirituale şi desfătarea duhovnicească acel creştin care nu s-a lepădat de egoismul său şi care cere desfătarea şi folosirea bunurilor spirituale numai pentru el singur. Sufletele pline de credinţă, nădejde şi dragoste care doresc să trăiască împreună cu Hristos în împărăţia Sa, numai atunci simt o mulţumire adâncă şi mare când văd împrejurul lor şi pe alţii care se luptă împreună cu ei să dobândească fericirea veşnică.

Cu şase zile în urmă, Domnul proorocise că trebuie în chip inevitabil să sufere patimile şi moartea în Ierusalim, iar Petru dorind ca iubitul său Învăţător să scape cu orice chip de acest sfârşit îngrozitor, consideră prezenţa celor doi prooroci o ocazie bună şi caută să-L convingă să rămână mereu acolo pe munte, cu ei, departe de primejdiile ce-L aşteaptă în Ierusalim. Când Petru Îi propuse Mântuitorului să evite moartea, nu ştia ce zice, căci dacă Hristos nu S-ar fi jertfit pe cruce, nici Petru, nici ceilalţi Apostoli şi nici întreaga omenire nu s-ar fi mântuit.

Mărturia Tatălui. Lui Petru nu i s-a dat un răspuns lămurit la propunerea lui, ci i s-a dat un răspuns prin faptă, căci un eveniment nou şi uluitor este semnalat acum, astfel: ,,Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (MATEI 17,5; LUCA 9,35).

Acesta este punctul culminant al întregii minuni a Schimbării la Faţă.
Mai întâi s-a arătat norul luminos. Acel nor luminos, cunoscut şi în Vechiul Testament, este simbolul prezenţei lui Dumnezeu, simbol al Duhului Sfânt. Prin urmare, norul nu era un produs al firii, ci era un înveliş supranatural, care îmbracă pe Dumnezeu când El Se arată oamenilor. Acest nor ,,i-a umbrit”, a aruncat asupra lor o umbră tainică şi a făcut să înceteze intensitatea luminii pe care o emana Domnul Cel schimbat la Faţă. Acest lucru este o dovadă a faptului cât de mult Se apleacă Dumnezeu la mijloacele prin care noi oamenii, putem să intrăm în comuniune cu El.

Din nor s-a auzit un glas, nu ca cel de pe Sinai împreunat cu tunete şi fulgere şi sunet de trâmbiţă răsunătoare, nici ca glasul pe care l-a auzit Ilie care semăna cu un vânt puternic şi cu cutremur de pământ şi foc, ci era un glas accentuat şi lămurit, dar în acelaşi timp, liniştit şi dulce. Prin acest glas dumnezeiesc, Tatăl Însuşi vesteşte de-a dreptul marea taină: Fiul Său Cel după Fiinţă, născut mai înainte de veci din Fiinţa Tatălui este Acesta – Hristos – Care S-a arătat în trup omenesc. Slava cea cu mare cuviinţă a Tatălui, conferă Fiului cinstea şi slava cuvenită, după cum zic:
-Mântuitorul: -,,Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (IOAN 1,18);
-,,Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi sufletul, ca iarăşi să-l iau” (IOAN 10,17);
-Sfântul Apostol Pavel:
-,,El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale” (COLOSENI 1,13).

În toate acestea Tatăl a binevoit. Asupra lui Hristos s-a odihnit plăcerea şi bunăvoinţa Tatălui ceresc, atât pentru că Hristos a luat asupra Sa lucrarea de mântuire a oamenilor, cât şi pentru că El, ca Om, era sfânt şi fără de păcat. Aceasta este acum a doua oară când a fost auzită din cer o astfel de dovadă şi mărturie, o astfel de poruncă specială, prima fiind auzită în timpul Botezului Domnului în apele Iordanului.

Tatăl din cer ne porunceşte: ,,Pe Acesta să-L ascultaţi!”. Aceasta este porunca Tatălui către Apostoli şi către toţi creştinii. Acesta este hotarul de netrecut, în virtutea căruia primim mântuirea şi titulatura de fii ai lui Dumnezeu prin Hristos Iisus: să ne supunem necondiţionat lui Hristos. Tatăl nu primeşte ca adorator şi închinător al Său pe nici un om care nu se supune Fiului.; îl sprijină, îl rabdă îndelung, Se îngrijeşte de el – chiar dacă este departe de Hristos, dar nu-l adoptă ca fiu atâta vreme cât nu crede şi nu I Se supune lui Hristos.

O mare însemnătate a Praznicului Schimbării la Faţă este aceea că fără Hristos nu poate ajunge nimeni, niciodată în Taborul ceresc al Împărăţiei lui Dumnezeu. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ – Editura Institutului Biblic…;
2. MAN, arhimandrit Serafim – LIVADA DUHOVNICEASCĂ – PREDICI; Editura Arhiepiscopiei  Ortodoxe Române a Vadului Feleacului şi Clujului; Cluj-Napoca – 1990;
3. PAPACOSTA, Serafim – MINUNILE DOMNULUI – PREDICI; Editura Reîntregirea; Alba Iulia – 2001.

Articole asemanatoare:

1. Praznicul Schimbării la Față – Doamne, bine este sa fim noi aici
2. Predică la Praznicul Întâmpinării Domnului Iisus Hristos
3. Praznicul luminat al Naşterii Domnului Iisus Hristos
4. Schimbarea Domnului la Fata este chipul schimbarii noastre la fata
5. Praznicul Invierii Domnului Iisus Hristos