Predica la vindecarea a doi orbi si un mut

Atât de mult bine a făcut Mântuitorul cât a trăit pe pământ, atât de curată I-a fost viaţa, încât, dintre toţi cei ce au vieţuit în lume, numai El singur a putut pe bună dreptate să zică: “Cine Mă poate pe Mine vădi de păcat?”; dar cu toată această perfecţiune, n-a fost scutit de învinuirile oamenilor de rea credinţă, de feluritele judecăţi şi clevetiri ale celor cu mintea întunecată şi limba plină de venin.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne relatează modul în care Mântuitorul a vindecat doi orbi şi un mut, astfel: “Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şo toată neputinţa în popor”. (MATEI 9,27-35).

Domnul nostru Iisus Hristos este Lumina lumii şi fără lumina pe care El o împărtăşeşte sufletelor, omul rămâne orb pe vecie, întunecat şi de plâns. Aşadar, cea dintâi minune de dăruire a luminii este tămăduirea celor doi orbi.

Rugăciunea răbdătoare a orbilor.

Cei doi orbi aşteptau pe Mântuitorul Care Se întorcea din casa lui Iair, mai-marele sinagogii. Ei au auzit că Iisus vindecă pe slăbănogi, pe leproşi, pe îndrăciţi şi că tocmai înviase pe fiica lui Iair. Ei au înţeles că Acestui mare Făcător de minuni nu i-ar fi greu să le redea şi lor lumina ochilor. Deoarece le lipseau alte mijloace cu care să atragă asupra lor atenţia Domnului, ei Îl urmează, strigând: “Fiule al lui David!”. Obii Îl numesc aşa pe Iisus fiindcă toţi iudeii cunoşteau făgăduinţa lui Dumnezeu pe care o făcuse regelui David, că Mesia va fi descendent din neamul acestuia, iar în vremea aceea, tot poporul aştepta să vină Mesia ca să mântuiască lumea. Aşadar, cei doi orbi, care la suflet erau mai luminaţi decât cei ce aveau ochii sănătoşi, înţelegeau şi credeau că Iisus este Mesia Cel aşteptat. Ei Îl numesc aşa şi Îl mărturisesc în mijlocul poporului ca Fiu al lui David. Ce importanţă avea pentru orbi că fariseii şi cărturarii şi ceilalţi iudei îndeobşte aveau ochi sănătoşi, că citiseră Legea, că au văzut faţa Domnului, câtă vreme ochii sufletelor lor erau închişi? Orbii L-au recunoscut pe Fiul lui David pe Care nu L-au recunoscut cei ce vedeau bine. Aşa şi în vremea noastră sunt mulţi care au lumina culturii şi a ştiinţei, dar se arată mai orbi ca oamenii simpli, când este vorba să vadă lumina Evangheliei şi să primească adevărul cel mântuitor al lui Hristos.

Ce cer orbii de la Fiul lui David? Ei cer milă, zicând: “Miluieşte-ne!”. Ei ştiau din Psalmii lui David următoarele: “Va avea milă de sărac şi de sărman şi sufletele săracilor va mântui” (PSALM 71,13).

Mila pe care o cer orbii era o milă potrivită pentru suferinţa lor şi anume: dobândirea vederii trupeşti; însă rugăciunea lor: “Miluieşte-ne pe noi!”, era o rugăciune cunoscută, fiindcă le aducea aminte de Psalmul 50 prin care psalmistul cere mila, cu totul indispensabilă pentru mântuirea oricărui om şi de aceea nu este nici o împrejurare a vieţii noastre în care noi creştinii să nu simţim nevoia să ne rugăm fierbinte Domnului şi să zicem ca şi cei doi orbi: “Miluieşte-ne!”. Este însă de luat în seamă că orbii n-au zis fiecare în parte: “Miluieşte-mă!”, ci au zis împreună: “Miluieşte-ne!”. În felul acesta fiecare din cei doi orbi a cuprins în rugăciunea lui şi pe celălalt, cerând o milă comună – lumina ochilor – pentru amândoi, nu numai, fiecare, pentru sine însuşi, căci necazurile leagă între ei pe oameni, mai mult decât bucuriile. Oamenii care suferă aceleaşi necazuri, bolnavii care suferă de aceeaşi boală şi zac în acelaşi spital, prind adeseori mare dragoste unii de alţii şi se apropie unul de altul, iar dragostea şi mila dumnezeiască se revarsă mai din belşug când se roagă împreună mai mulţi care suferă împreună şi cer de la Dumnezeu aceeaşi binefacere. Rugăciunea este şi mai bine primită de către Dumnezeu, când cei care au păcătuit împreună, se duc la Biserică şi se roagă lui Dumnezeu, zicând: “Doamne miluieşte-ne şi ne iartă”.

De cea mai mare însemnătate este faptul că cei doi orbi, după ce au strigat de mai multe ori cerând milă de la Mântuitorul şi n-au primit-o momentan, nu deznădăjduiesc, ci Îl urmează strigând în tot timpul drumului parcurs de Iisus. Nu s-au sfiit să intre în casă, căci Domnul voind să pună la încercare credinţa lor şi să le împlinească şi mai bine rugăciunea, a mers în drumul Său, dând impresia că este indiferent la strigătele şi la rugăciunea lor. Iisus a folosit şi acum obişnuita Sa metodă, conform căreia pare că este surd la rugăciunile şi cererile noastre şi ne învaţă că trebuie “…să ne rugăm totdeauna şi să nu ne pierdem nădejdea” (LUCA 18,1).

El face cu noi acest lucru din trei motive:
-1. ca să ne unească mai tare cu El prin rugăciune;
-2. ca să ne întărească şi mai mult în credinţă;
-3. ca să ne facă vrednici de daruri şi mai mari şi de milă mai bogată decât o cerem noi.

Orbii mărturisesc credinţa şi primesc vindecare.

Abia când orbii au intrat în casă, Iisus Hristos a rupt tăcerea şi i-a întrebat: “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” (MATEI 9,28), adică dacă ei cred că El cu propria Sa putere poate să facă aceasta, sau dacă o va face precum făceau proorocii care aveau putere de la Dumnezeu? Domnul îi pune din nou la încercare pe cei doi orbi prin întrebarea aceasta, fiindcă, dacă cerem de la Hristos vindecare trupească sau sufletească, trebuie să avem mai întâi în sufletele noastre credinţa în atotputernicia Sa.

Cei doi orbi ştiau că Iisus vindecase pe alţii numai cu un singur cuvânt, dar mai trebuiau să creadă că Mântuitorul poate să facă şi cu ei acelaşi lucru, căci şi printre creştinii de astăzi, mulţi cred căci Hristos a făcut multe minuni – şi acum şi mai înainte, dar nu vor nicidecum să creadă că El Îşi va arăta milostivirea Sa nemărginită şi faţă de ei înşişi. În virtutea acestui fapt, mulţi renunţă la ajutorul lui Dumnezeu revărsat în Biserica Sa, prin Sfintele Taine şi apelează la un ajutor mai rapid pe care cred că-l vor obţine prin intermediul vrăjitorilor, fermecătorilor, bioenergeticienilor, popilor care ghicesc în cărţi, etc., aceasta pentru că nu au credinţa căci Hristos îi poate ajuta şi pe ei şi dacă ajutorul nu e pe moment, îşi pierd şi răbdarea. Ei doresc ca Mântuitorul să le răspundă solicitărilor lor, în mod automat, ca un robot, ceea ce El nu acceptă sub nici o formă. Astfel de oameni nu sunt purtători ai Crucii lui Hristos. Omul cu credinţă dreaptă şi adevărată crede că Domnul poate să facă şi pentru el însuşi, ceea ce a făcut cu alţii. La întrebarea pusă de Iisus, răspunsul celor doi orbi a fost promt: “Da, Doamne!” (MATEI 9,28).

Orbii au înţeles bine întrebarea Domnului, iar evreii nu L-au numit niciodată Fiu al lui David; orbii, însă, Îi dau un nume şi mai înalt şi Îl mărturisesc Stăpân, zicându-I: “Doamne!”. Credinţa orbilor, întărită de lunga tăcere a lui Iisus, s-a înălţat până la gradul unei cunoaşteri înalte a lui Iisus Hristos şi a unei mărturisiri înalte. Îndată după ce au rostit mărturisirea aceasta, Mântuitorul “S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!” (MATEI 9,29), adică Domnul a atins cu degetul Său ochii cei închişi ai orbilor, poruncind să se sălăşluiască lumina în ochii lor, după credinţa lor, pentru că El cunoştea de mai înainte credinţa sinceră a orbilor, dat acum o dă pe faţă, atribuindu-i minunea, ca să trezască râvna altor oameni.

Este mare mângâiere şi întărire pentru credincioşi faptul că Mântuitorul Hristos cunoaşte bine credinţa lor, o răsplăteşte şi Se desfată în ea. Răsplata credinţei celor doi orbi a fost dobândirea vederii. Ei au văzut lumina zilei, au privit pe Dătătorul de lumină şi pe toţi pe care până atunci îi auzeau fără să-i vadă. Bucuria a strălucit în ochii lor de acum sănătoşi, căci, oricâtă bucurie ar simţi un orb, faptul că nu vede, acea bucurie este diminuată, dar atunci când cei doi orbi şi-au căpătat vederea, ochii lor strălucitori s-au umplut de bucurie.

Tot aşa se petrec lucrurile şi cu cei ce primesc lumina sufletească. Oricâtă bucurie ar simţi păcătosul, cât timp rămâne orb sufleteşte, nu poate să aibă adevărata bucurie – bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu; însă când lumina credinţei a strălucit în sufletul său, când a cunoscut adevărul şi a primit de la Hristos slobozire de păcat, atunci se bucură şi se veseleşte, după cum zice Sfântul Apostol Petru: “Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (I PETRU 1,8-9).

O poruncă expresă.

Înainte de a da drumul celor doi orbi care au primit vederea, “Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie” (MATEI 9,30).

Iisus Hristos face acest lucru din următoarele motive:
-1. ca să dea un exemplu de binefacere smerită, care se întoarce dinspre laude, divulgare şi admiraţie;
-2. El voia să ascundă deocamdată minunile Sale, ca să nu întărească intenţia iudeilor care voiau ca El să fie, nu un Mântuitor al sufletelor, ci un Mesia lumesc, conducător al poporului, Care să-i scoată de sub stăpânirea romană şi să întemeieze o putere iudaică mondială (dorinţa atât de mare pe care o are şi în zilele noastre francmasoneria şi se vede de unde moştenesc această dorinţă arzătoare);
-3. dacă minunile Sale ar fi fost vestite în popor de la început, El ştia că iudeii ar fi fost în stare să declanşeze o răscoală împotriva romanilor şi să-L aleagă rege; ei au încercat acest lucru, astfel: “Cunoscând deci Iisus că au să vină şi să-L ia cu de-a sila ca să-L facă rege, S-a dus iarăşi în munte, numai El” (IOAN 6,15).

Slava lumească fuge de cei ce se silesc să o dobândească şi se ţine de cei ce fug de ea, de aceea “ei ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela” (MATEI 9,31). Simţământul de recunoştinţă a fost mai puternic decât datoria de a se supune. Au crezut cei vindecaţi că porunca le era dată din smerenie şi aşa fiind, nu-i obliga. În general nu este drept să facem lucruri pe care Dumnezeu le interzice, ori cât de întemeiate ar fi motivele noastre, dar dacă vrem să lucrăm cu adevărat spre slava lui Dumnezeu, lucrarea noastră trebuie să fie în conformitate cu voia Lui, căci binele nu este bine, dacă nu este făcut spre slava lui Dumnezeu. Şi în zilele noastre mulţi oameni fac fapte bune pentru ca prin ele ei să se slăvească, dar puţini le fac ca prin faptele lor să se slăvească Dumnezeu. Acele fapte nu mai sunt consemnate în Cartea Vieţii.

Sfânta Evanghelie ne relatează în continuare, următoarele: “Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit, iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa (ceva) în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (MATEI 9,32-35).

Dacă Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat doi orbi trupeşte, în cazul mutului care avea demon, El descoperă la farisei că sunt orbi sufleteşte, născocind sinistra minciună: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (MATEI 9,34).

Minciuna este negarea adevărului sau răstălmăcirea lui. Ea este ca zăpada: cu cât o rostogoleşti, cu atât creşte mai mult, încât dintr-un bulgăre mic, se face un morman întreg. La fel este şi minciuna: cu cât se răspândeşte din gură, cu atât ia proporţii mai exagerate, precum spune o vorbă din popor: “Din ţânţar se face armăsar”.

Minciuna sminteşte trei suflete deodată, pe puţin, astfel:
-1. sufletul mincinosului;
-2. sufletul celui căruia i se spune minciuna;
-3. sufletul celui despre care se minte.

Din cuprinsul acestei pericope evanghelice trebuie să ştim că orbirea ochilor sufleteşti este mult mai gravă decât a ochilor trupeşti, cum a fost în cazul fariseilor care L-au acuzat pe Mântuitorul.

Viaţa aceasta va trece şi se va sfârşi. Ochii cei mai frumoşi şi mai sănătoşi care au stârnit admiraţie şi complimente, au fost poate pricină de sminteală şi de păcat, se vor stinge şi vor putrezi ca şi ochii orbilor, care niciodată nu au văzut lumina; dar ochii lăuntrici, vederea sufletului cea luminată de adevărul Evangheliei, conştiinţa cea curată şi sfinţită, niciodată nu vor pieri. Lumina aceasta materială se va preface în lumina vieţii fericite şi veşnice. Să ne silim să dobândim această lumină, lepădându-ne de păcatul care întunecă şi orbeşte sufletul şi să ne luminăm cu LUMINA LUI HRISTOS care luminează tuturor. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ – Editura Institutului Biblic…;
-2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
-3. MAN, Arhimandrit Serafim – LIVADA DUHOVNICEASCĂ – PREDICI; Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; Cluj-Napoca – 1990;
-4. PAPACOSTA, Serafim – MINUNILE DOMNULUI – PREDICI; Editura Reîntregirea; Alba Iulia – 2001.

Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian.

Articole asemanatoare:

1. Predică la Duminica a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum
2. Perioada Octoihului (VI) – Vindecarea a doi orbi si a unui mut din Capernaum
3. Predica la Duminica a 10-a dupa Rusalii – Vindecarea lunaticului
4. Predica la Duminica a IV-a dupa Rusalii – Vindecarea slugii sutasului din Capernaum
5. Predica la Duminica a V-a dupa Rusalii – Vindecarea celor 2 demonizati din Gadareni