subscribe: Posts | Comments | Email

Predica la Vindecarea Slabanogului din Capernaum

0 comments
Predica la Vindecarea Slabanogului din Capernaum
22 Flares Filament.io Made with Flare More Info'> 22 Flares ×
Print Friendly

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH ŞI DUMINICA A II-A DIN SFÂNTUL ŞI MARELE POST

Această minune este relatată de primii trei Evanghelişti, astfel:
-MATEI 9,1-8;
-MARCU 2,1-12;
-LUCA 5,17-25.

Datorită importanţei ei, această minune este propovăduită de Biserica Ortodoxă în două duminici din cursul unui an bisericesc şi anume în:
-Duminica a VI-a după Pogorârea Sfântului Duh (MATEI 9,1-8);
-Dumninica a II-a din Sfântul şi Marele Post (MARCU 2,1-12).

Mai mult decât atât, ea (minunea) este vredinică de o deosebită pomenire, scoţând în evidenţă o dublă vindecare.

Sfântul Evanghelist Marcu notează mai întâi că, de îndată ce Domnul S-a întors în Capernaum, n-a aflat odihnă, astfel: “Şi după câteva zile a intrat iarăşi în Capernaum şi s-a auzit că este acasă. Şi s-au adunat atât de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii; şi le grăia lor Cuvântul” (MARCU 2,1-2).

Locuitorii din Capernaum n-au aşteptat sâmbăta, Când Iisus obişnuia să vorbească în sinagogă. Ei s-au grăbit spre casa în care descinse Mântuitorul, căci prezenţa Sa deşteptase în ei dorul de a-L mai vedea şi auzi. Demn este de admirat faptul că aceştia nu erau de loc puţini. Îndată s-a adunat atâta mulţime, încât interiorul casei se umpluse şi mulţimea nu mai avea loc nici la uşă. Această râvnă cu care cei din Capernaum au venit la Domnul este cu atât mai plină de însemnătate, cu cât este pusă în contrast cu purtarea urâtă a Gadarenilor, din ţinutul cărora Mântuitorul tocmai Se întorcea, după cum relatează Sfântul Evanghelist Matei: “Şi iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a trecut dincoace şi a venit în cetatea Sa” (MATEI 8,34; 9,1). “Cetatea Sa” este Capernaumul, oraşul Său de reşedinţă, unde venea acum din Gadara. Gadarenii s-au grăbit să-L îndepărteze pe Iisus din hotarele lor; locuitorii din Capernaum se grăbeau să umple locul unde Se afla El. Acest lucru se petrece în tot locul şi în toată vremea. Dacă unii îşi întorc faţa de către Domnul şi se îndepărtează de El, mulţi alţii sunt fericiţi să-L vadă şi să se apropie de El, alţii se grăbesc să meargă în urma Lui. Nu rămâne nici un gol vreodată în Biserica credincioşilor Domnului. Dacă noi ne îndepărtăm de Biserică, locul nostru îl vor lua alţii, dar golul se va face în sufletele noastre şi o prăpastie se va deschide în viaţa noastră. Locul trădătorului Iuda l-a luat în primul rând Matia, care a fost ales Apostol, apoi Pavel, care a devenit Apostolul neamurilor. Iată cum în locul unuia căzut, au venit doi.

“Şi le grăia lor Cuvântul” (MARCU 2,2). Iată cea mai bună activitate mântuitoare pe care Iisus o dăruieşte mulţimii ce se adunase să-L asculte cu atâta râvnă. Cu toate că Mântuitorul nu s-a aflat atunci într-un loc consacrat pentru predică, nici într-o zi potrivită, căci nu era în sinagogă, nici nu era zi de sâmbătă, totuşi El vestea Cuvântul lui Dumnezeu; deoarece pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru rugăciune – aceste două bune mijloace de comunicare a omului cu Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu omul – prilejul nu ni-l dă nici timpul, nici locul, ci propria noastră râvnă. Dumnezeu este gata să ne asculte şi să vorbească cu noi în orice clipă şi în orice loc; oriunde şi oricând deschizi Sfânta Evanghelie sau altă carte sfântă, vorbeşti cu Dumnezeu şi îţi vorbeşte Dumnezeu. Ce mare fericire! Pe oamenii mari ai lumii, ca să-i poţi întâlni câteva clipe, ai nevoie de atâtea ceremonii şi ţi se pun în cale atâtea piedici! Pe Dumnezeu însă poţi să-L întâlneşti cu uşurinţă în orice clipă. Şi totuşi, vai! De multe ori evităm să-L întâlnim.

Şi iată, cuvântul Domnului cel tămăduitor de suflete, se uneşte atunci cu tămăduirea unui trup bolnav, astfel: “Şi au venit la El aducându-I un slăbănog pe care-l purtau patru inşi” (MARCU 2,3). Boala de care suferea acel nefericit, produce o asemenea paralizie, încât bolnavul devine un cadavru viu, care zace pe pat. Pe acela îl purtau patru bărbaţi, ca şi cum ar fi dus un cadavru pe o năsălie. Vedem aici o privelişte foarte obişnuită şi instructivă. Pe pat nenorocirea omenească (priveliştea obişnuită, căci pe orice pat în care zace un bolnav este suferinţă omenească), sub pat – milostivirea omenească (adică priveliştea instructivă, aceasta fiind înalta faptă de milostenie a celor patru bărbaţi, care sunt adevăraţi instructori ai milosteniei pentru întreaga omenire în general şi întreaga creştinătate, în special şi în mod expert pentru noi creştinii ortodocşi). Mila poartă şi astăzi nefericirea semenilor noştri a oamenilor, ca să afle fiecare om milostiv mâine, acelaşi sprijin pentru sine; căci se prea poate ca cei ce astăzi dau ajutor suferinzilor, să fie mâine în situaţia de a primi şi ei ajutor de la alţii.

Dar, pe cât de milostivă şi iubitoare era fapta celor patru bărbaţi, pe atât de nemilostivă şi egoistă a fost purtarea mulţimii care se îngrămădise în casă. Te-ai fi aşteptat să vezi că cei ce ascultau acolo cuvântul lui Dumnezeu, văzând priveliştea mişcătoare a slăbănogului adus de cei patru bărbaţi, să deschidă un culoar de trecere, ca suferindul să ajungă până la Învăţătorul-Făcător de minuni. Dar, din nefericire, în cazuri asemănătoare, de obicei fiecare râvneşte să-şi păstreze locul, arătându-se indiferent faţă de ceilalţi. Acest lucru îl fac mulţimile, chiar şi atunci când cineva din mijlocul lor se găseşte într-o situaţie în care are nevoie de ajutor. Este adevărat că locuitorii Capernaumului de atunci, râvneau să audă cuvântul lui Dumnezeu; însă cuvântul nu adăpase sufletele lor, nu le înmuiase încă inimile, ca să le facă milostive şi compătimitoare. Dar când sufletele ascultătorilor nu sunt gata să primească înrâurirea cuvântului lui Dumnezeu şi să se schimbe, atunci, pentru ei cuvântul devine o vorbă zadarnică.

Să ne închipuim acum durerea acelui nefericit slăbănog, când a văzut că toate nădejdile lui se zădărniceau. Ajunse până la el faima Învăţătorului-Făcător de minuni. Credea nestrămutat că, dacă va reuşi să se apropie de Domnul, va fi vindecat de chinurile sale. Sosise ceasul hotărâtor: slăbănogul auzise că Învăţătorul Se afla în oraşul care el trăia. Şi totuşi, nu izbutea să se apropie de Dânsul, fiindcă compatrioţii săi nu înţelegeau să se mişte puţin de pe locurile lor, pentru ca un nenorocit să fie tămăduit!

Dar, în această lume, dacă nemilostivirea unora ne loveşte adânc, milostivirea şi lucrarea plină de nădejde a altora ne vindecă loviturile. Cei patru au socotit că misiunea lor nu se mărgineşte la aducerea paraliticului până în faţa casei în care Se găsea Mântuitorul. Ei n-au făcut ca alţii, care se grăbesc să renunţe la orice faptă bună, de îndată ce întâmpină piedici sau se izbesc de cea dintâi împotrivire din partea altor oameni.

Credinţa lor cea mare şi bunătatea lor statornică a dat naştere unei idei luminoase: “Şi neputând ei să se apropie de El din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul casei (care era în formă de terasă, aşa cum îl au casele din ţările calde) unde era Iisus şi, prin spărtură au lăsat în jos patul pe care zăcea slăbănogul” (MARCU 2,4). Deoarece nu au putut să se apropie de Hristos prin uşi, unul dintre ei a venit cu propunerea de a-l coborî prin spărtura acoperişului, propunere care nu li s-a părut fără de rost celorlalţi. Deoarece fiinţele însufleţite, nu se mişcă din loc, se vor mişca din loc cele neînsufleţite. Ideea, imediat a şi fost pusă în practică. De pe acoperişul care era drept, au luat cărămizile şi au desfăcut o parte din acoperiş, cu repeziciunea pe care o cerea prilejul şi cu grijă mare de a se folosi de această ocazie rară. Iată, deci, o privelişte cu totul neobişnuită. Spre uimirea tuturor celor de faţă, au lăsat pe funii patul în care zăcea trupul slăbănogului înaintea Domnului.

Mulţimea a dat dovadă de totală indispoziţie şi insensibilitate la suferinţa slăbănogului, deşi era bine dispusă de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu ce ieşea din gura lui Iisus, iar această indispoziţie i-a determinat pe cei patru binefăcători la un sacrificiu şi mai mare pentru a-şi atinge scopul binecuvântat de a duce până la capăt lucrarea lor de dragoste.

Oare a rămas Domnul nepăsător în tot acest interval de timp? Nu ştia El oare ce eveniment trist se petrece afară? Nu auzea ce se petrece pe acoperiş, în timp ce El predica? Pentru ce nu S-a grăbit să vindece de la distanţă pe slăbănog şi să scutească pe cei patru binefăcători de acest efort foarte mare la care s-au expus? Iată patru întrebări la care se aşteaptă răspunsuri.

Atotştiutorul cunoştea foarte bine şi ştie şi acum ce se petrece cu toţi bolnavii. Nu stă El nepăsător la suferinţele noastre, căci de aceea S-a pogorât din ceruri, ca să mântuiască pe cei suferinzi. Totuşi El îl lasă pe om să se lupte cu piedicile, ca să-i înrădăcineze şi să-i întărească credinţa, făcând-o de nezdrucinat. Rădăcinile ei le adânceşte şi astfel credinţa creşte ca un pom înalt, pe care nu-l clatină vântul şi furtuna. Dumnezeu îl lasă pe om să facă tot ce poate cu puterile sale omeneşti, apoi îl ajută El, ducându-l la o finalitate minunată.

Când ne aflăm în suferinţă, nici prin cap să nu ne treacă ideea că rugăciunile noastre nu sunt ascultate de Dumnezeu. Iată ce reiese mai departe din această pericopă Evanghelică: “Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate sunt păcatele tale!” (MARCU 2,5). A văzut Iisus credinţa lor; de fapt credinţa lor era una strălucită, nu numai în ochii atotvăzători ai Domnului, ci şi în ochii tuturor celor de faţă. Credinţa lor era puternică. Ei credeau cu tărie că Iisus avea puterea şi bunătatea ca să învieze acel cadavru viu şi să-l facă pe paralitic sănătos. Mulţi oameni de pe faţa pământului au puterea fizică şi materială să facă multe fapte bune, dar nu au bunătatea, nici dragostea, ca să întrebuinţeze puterea lor în binefaceri. Hristos însă avea şi puterea şi dragostea, iar credinţa lor era smerită.

Deoarece bolnavul era paralizat şi nu putea să se mişte, ei nu au cerut de la Mântuitorul să cerceteze pe bolnav acasă, ca să-l vindece, aşa cum ceruseră alţii (ca de exemplu Iair – mai marele sinagogii din Capernaum). Ei au adus pe bolnav la Hristos, învingând toate piedicile. Acolo unde este o astfel de credinţă, care pune pe om în mişcare spre Hristos, niciodată piedicile nu sunt luate în seamă, fiindcă nici o putere potrivnică nu poate zădărnici atingerea scopului unei asemenea credinţe.

“Fiule!”. Iată cuvântul plin de dragoste, cu care Domnul Se adresează slăbănogului, când cei patru l-au pus în faţa Sa. Sfânta Evanghelie nu ne spune dacă slăbănogul sau ceilalţi care l-au adus, au adresat Domnului vreo rugăciune pentru rezolvarea acestei situaţii nefericite. Dar ei vorbeau atât de limpede şi atât de mişcător, prin fapte! Limbajul faptelor a fost de-ajuns. Unde vorbesc faptele, cuvintele sunt de prisos. Cuvândul “Fiule!”, cu care Mântuitorul Se adresează slăbănogului exprimă atâta duioşie, încât ar trebui să ne impresioneze pe toţi, căci el n-a ieşit niciodată în zadar din gura lui Iisus. Tot ceea ce propovăduia Mântuitorul, corespundea întru totul realităţii.

De o mare însemnătate pentru noi, sunt cuvintele Mântuitorului: “Iertate îţi sunt păcatele Tale”; adică: “Eu îţi iert păcatele”. Acesta este “plinirea” dorului celui mare, pe care I-L oferă Domnulul fiului Său aflat în suferinţă. Dar, oare nu pare cam fără de rost acest dar al iertării păcatelor? Doar nu l-au dus acolo, ca să i se ierte păcatele, ci ca să se vindece de paralizie. Oare nu se aşteptau toţi să-o zică bolnavului: fi sănătos, ia-ţi patul şi du-te? Ba da. Dar şi medicul, care videcă bolile trupeşti, oare nu face tot aşa? Nu combate mai întâi cauza bolii, pentru ca mai târziu să dispară şi efectele? Numai aşa bolnavul se face pe deplin sănătos. Aşa a procedat şi Medicul atotştiutor; căci pricina tuturor necazurilor, suferinţelor şi neputinţelor omului este păcatul.

După rânduiala obştească, de când a căzut omul în păcat, de când răul moral a pus stăpânire pe lume, de atunci, ca o urmare inevitabilă a păcatului, a venit şi oboseala, necazul, bolile de tot felul, iar în vârful tuturor relelor stă moartea. Ochiul Domnului a pătruns până în adâncul sufletului paraliticului. A văzut acolo cauza paraliziei – păcatul, iar prin cuvintele: “Iertate îţi sunt păcatele tale”, Mântuitorul mută gândul slăbănogului de la boala care era un efect al vieţii lui păcătoase, la cauza bolii, îl ajută să-şi întoarcă tot interesul şi dorinţa de însănătoşire spre sufletul bolnav de păcate. Îl ajută să înţeleagă veninul păcatului, greutatea şi urmările lui.

Este un eveniment mare, fericit şi de nepreţuit faptul că Iisus Hristos, Cel ce a iertat păcatele acelui slăbănog, El, Care a primit atâţia vameşi şi păcătoşi în vremea lucrării Sale mântuitoare de pe pământ şi le-a dat iertare şi a mântuit atâtea oi pierdute, nu S-a mărginit numai la aceştia. El a întemeiat în Biserica Sa o Taină specială şi veşnică – Taina Spovedaniei sau Taina Mărturisirii păcatelor, Taină prin care dă iertare de păcate la toţi păcătoşii care se pocăiesc, la toţi slăbănogii cu sufletul, care doresc să se tămăduiască. Când, în ziua cea slăvită a Învierii Sale din morţi, S-a arătat celor unsprezece Ucenici, care stăteau închişi în foişor, a instituit şi această Taină, prin cuvintele adresate lor: “Luaţi Duh Sfânt!, cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (IOAN 20,22-23). El a mai făgăduit înainte de patimile Sale această Taină, adresând Ucenicilor Săi următoarele cuvinte: “Adevăr vă grăiesc: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (MATEI 18,18). Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat lămurit că, începând din acea vreme, nu va mai fi iertat în cer nici un păcat, dacă nu este mai înainte iertat pe pământ de preotul duhovnic, care dă iertare prin Taina Spovedaniei, ca un organ al lui Dumnezeu, ales special pentru această slujire.

Din acea afluenţă a poporului din Capernaum, nu lipseau nici cărturarii, adică acei farisei învăţători de Lege, care credeau căci numai ei ţin în mână sceptrul învăţăturilor Legii. De aceea ei s-au smintit, astfel: “Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte acesta astfel? El blasfemiază. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” (MARCU 2,6-7).

Fără îndoială Mântuitorul ştia bine căci cuvintele Sale despre iertarea păcatelor erau o provocare pentru cărturarii prezenţi acolo, care Îl spionau. Prin urmare, un om care se va lăuda că are în sine putere să ierte păcatele, comite o hulă şi o nelegiuire, uzurpând un drept cu desăvârşire dumnezeiesc. Dar Iisus Hristos arătase în milioane de feluri că avea putere dumnezeiască şi că era un Dumnezeu întrupat, Care S-a arătat printre oameni ca să mântuiască pe păcătoşi. Din nefericire însă, invidia, egoismul şi părerea de sine orbiseră mintea cărturarilor şi fariseilor în aşa măsură, încât ei sigmatizează cu cele mai întunecate culori minunile Domnului care arătau puterea Lui dumnezeiască. Aşa au făcut şi în cazul de faţă, numind “hulă” dreptul Mântuitorului de a ierta păcatele.

Este foarte trist căci neştiinţa, unită cu egoismul fariseic, a moştenit de douăzeci de veacuri încoace aceeaşi împotrivire plină de ură a fariseilor, împotriva iertării păcatelor, pe care o dă acum Biserica în numele lui Iisus Hristos, în Taina Spovedaniei, prin slujitorii ei, preoţii. Nici un preot nu s-a învrednicit vreodată să aibă el ca persoană particulară, puterea dezlegării de păcate. Numai ca organ al lui Hristos, preotul exercită acest drept, precum săvârşeşte şi celelalte Sfinte Taine. Totuşi, şi în această privinţă, egoismul înrădăcinat al celor care se împotrivesc adevărurilor dumnezeieşti, se răzvrăteşte, voind să împiedice pe oameni de la pocăinţă şi mântuire. Acest egoism se manifestă în primul rând, în sectari, care nici nu vor să ştie de această Sfântă şi dumnezeiască Taină a Spovedaniei.

Sfânţii Evanghelişti ne redau acum un episod care ar trebui să uimească pe cărturarii cei smintiţi şi să le întoarcă cugetele spre adevăr şi dreptate, astfel: ,,Şi îndată cunoscând Iisus cu Duhul Său că aşa cugetau ei în sinea lor, le-a zis: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre!?” (MARCU 2,8; MATEI 9,4). Această întrebare a Domnului care dovedea că El cunoştea pe deplin gândurile lăuntrice ale cărturarilor, arată că Iisus era Dumnezeu, căci numai Dumnezeu cunoaşte deplin, nu numai cele arătate şi auzite, ci şi gândurile ascunse ale oamenilor, mai înainte chiar de a exista acestea.

Dacă ideile noastre sunt bune, nevinovate şi curate, atunci gândul că Dumnezeu le cunoaşte şi le vede, produce în sufletul nostru bucurie şi ne întăreşte, ca să putem face preface gândurile în fapte bune, pe placul lui Dumnezeu. Dar dacă gândim cele rele, precum gândeau cărturarii atunci, dacă în sufletul nostru se perindează idei de nedreptate, gânduri de lăcomie, de răpire şi de nelegiuire, – dacă mintea noastră se îndeletniceşte cu sfaturi rele şi cu cercetări răufăcătoare, dacă pofte necurate, imorale şi pângărite stăpânesc inima noastră, peste noi se va abate nenoricire şi ruşine.

Aşadar, Mântuitorul, ştiutorul inimilor, a arătat atunci cât de rele şi defăimătoare erau ideile cărturarilor despre El şi a zis către ei: ,,Ce este mai lesne, a-i zice slăbănogului: Iertate fie-ţi păcatele!, sau a-i zice: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ – i-a zis slăbănogului: Ţie-ţi spun: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!” (MARCU2,9-11). În această împrejurare, Domnul lucrează după metoda Sa dumnezeiască: face mai întâi dovada logică a dumnezeirii Sale, iar apoi dovada practică; căci Iisus făcând vindecarea minunată, a dat dovadă neîndoielnică şi sigură, că are putere dumnezeiască de a ierta păcatele.

Porunca Domnului a fost urmată de vindecarea totală şi imediată: ,,Şi el de-ndată s-a ridicat şi, luându-şi patul, a ieşit afară de faţă cu toţi, încât toţi erau uimiţi şi-L slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri niciodată n-am văzut” (MARCU 2,12). Când a zidit lumea, Dumnezeu a zis: ,,Să fie lumină” şi după porunca Lui a fost lumină. Tot aşa s-au petrecut lucrurile şi cu paraliticul. Mântuitorul a dat poruncă şi îndată slăbănogul s-a ridicat în picioare. Numaidecât membrele paralizate ale acestui cadavru viu şi-au reluat funcţiunea lor.

Mai înainte de a sfârşi tâlcuirea minunii, ne putem îndrepta atenţia asupra a trei propoziţii capitale, în care se rezumă această minune:
-1. ,,Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale”;
-2. ,,Ţie îţi zic: Scoală-te”;
-3. ,,Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”.

Aceste trei propoziţii, care sunt în corelaţie cu puterea făcătoare de minuni a Celui ce le-a rostit, au transformat trupul nemişcat şi paralizat, într-un trup puternic şi sănătos. Trei energii asemănătoare prefac şi astăzi pe păcătosul paralizat sufleteşte, care se căieşte şi se mărturiseşte, într-un mădular renăscut şi sfinţit al trupului tainic al lui Hristos – Biserica.
Cea dintâi lucrare îl slobozeşte de vinovăţia păcatului, prin iertarea dată de duhovnic şi îl face să treacă din starea de osândă, în starea de fiu îndreptat al lui Dumnezeu.

A doua energie îl eliberează din lanţul patimilor, care l-au ţinut în robie şi în nemişcare. Îl face un lucrător al virtuţii, cu nădejde şi tărie.

A treia lucrare îl întoarce la casa sa, Biserica lui Hristos, care este casa Părintelui Ceresc. Prin Biserică, îl întoarce spre scopul său adevărat, spre locuinţa cerească şi fericită.

Această pericopă evanghelică este un bun argument la Botezul copiilor, negat de toate denominaţiunile neoprotestante, pe motiv căci copilul nu are credinţă. Exprimarea lor aici este total greşită. Copilul nu poate să-şi mărturisească credinţa, nu că n-ar avea-o. Mântuitorul nu l-a întrebat pe paralitic de credinţa lui, ci l-a tămăduit pe baza credinţei extraordinare a celor patru persoane care l-au dus la Iisus, căci zice Scriptura: ,,Şi Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule, iertate fie păcatele tale” (MATEI 9,2). La fel şi copilul înainte de Botez este un slăbănog sufleteşte, având asupra sa o mare povară: păcatul strămoşesc. Dacă moare cu această povară, este izbit puternic de cuvintele Mântuitorului: ,,De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia Cerurilor” (IOAN 3,5). La naşterea din nou a unui copil îl aduc naşii de botez. Un fel de naşi au fost cele patru persoane care l-au adus pe slăbănog la Iisus. Dacă slăbănogul nu ar fi fost dus la Iisus, ar fi murit cu acea boală şi în păcatele grele săvârşite în viaţă. Dacă copilul după naştere nu este botezat, poate să moară cu păcatul strămoşesc şi cine răspunde de sufletul său? Aici neoprotestanţii ar trebui să-şi revizuiască conştiinţa.

Se fac şi azi minuni de mult folos şi de mare însemnătate; căci vindecarea minunată a unui trup suferind este cu adevărat o minune a puterii dumnezeieşti. Dar această minune are un rezultat provizoriu, întrucât şi trupul cel mai sănătos se va veşteji în moarte, va deveni un cadavru, dar sufletul cel veşnic şi nemuritor, când primeşte aici pe pământ minunea Pocăinţei şi a Mărturisirii păcatelor, se însănătoşeşte, întorcându-se la Bunul Dumnezeu şi va fi veşnic fericit şi mulţumit.

Să punem accent pe trupul nostru în această viaţă, dar de suflet să nu uităm de loc, căci acesta după moarte are doar două direcţii: iadul – unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi raiul – locul de fericire veşnică. Direcţia nu ne-o impune Dumnezeu, ci ne-o alegem noi prin viaţa şi faptele noastre pământeşti. AMIN.

BIBLIOGRAFIE:

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD…;
2.
PAPACOSTA, Serafim – op.cit.

de Preot Prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

22 Flares Twitter 1 Facebook 21 Filament.io Made with Flare More Info'> 22 Flares ×

Leave a Reply

22 Flares Twitter 1 Facebook 21 Filament.io 22 Flares ×