Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – Apărători şi mărturisitori ai dreptei credinţe

Site dedicat Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Troparul: “Cei ce sunteţi între apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.”

“În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (PSALM 18,4).

În fiecare an, Sfânta noastră Biserică împreună cu credincioşii ei, cinsteşte în mod solemn pomenirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi împreună cu ei pe toţi Apostolii Domnului.

Pe Apostoli îi cinstim cu bucurie, pentru că ei sunt cinstiţi de Dumnezeu în cer, deoarece în viaţa lor pământească şi ei la rândul lor au învăţat pe oameni să-L preamărească pe Dumnezeu. Ei se vor bucura de cinstirea credincioşilor din Biserica cea adevărată întotdeauna, fiindcă au fost aleşi de Hristos spre a-I fi următori şi au petrecut trei ani împreună cu El, ascultându-I învăţăturile şi fiind martori la minunile săvârşite de El.

Sfântul Apostol Petru se trăgea din sânul poporului ales, originar din Betsaida Galileii, căsătorit şi se îndeletnicea cu pescuitul. El a fost chemat la apostolat împreună cu fratele său Andrei. La această chemare, două lucruri sunt vrednice de remarcat. Mai întâi, faptul că nu făceau parte din neam împărătesc sau preoţesc, nici din rândul celor bogaţi sau cu multă ştiinţă de carte, ci erau oameni simpli, de condiţie modestă. În al doilea rând, Iisus a văzut la Apostoli o altă bogăţie şi alte calităţi, o inimă curată, o credinţă puternică şi o dragoste capabilă de orice sacrificiu, calităţi care sunt mult mai preţioase decât obârşia de neam, de ştiinţă de carte şi decât toate bogăţiile.

Sfântul Apostol Petru avea întâietate de onoare în rândul celorlalţi Apostoli, fiindcă era în grupul celor patru întâi chemaţi la apostolat şi era cel mai vârstnic dintre ei; de aceea el vorbea adeseori în numele tuturor Apostolilor. Este mare diferenţă între întâietatea de onoare sau cea harică sau jurisdicţională, cum susţine Biserica Catolică că Petru este un supraapostol iar episcopul Romei – ca urmaş al său un “episcopum episcoporum”. La evrei, ca şi la alte popoare, cel mai bătrân avea prioritate asupra celorlalţi. La fel ne învaţă şi codul bunelor maniere.

Petru este luat de Mântuitorul ca martor la cele mai importante momente ale activităţii Sale, cum a fost:
-învierea fiicei lui Iair;
-Schimbarea la Faţă, etc.

Dragostea şi ataşamentul lui Petru pentru Mântuitorul le putem constata în mai multe împrejurări. Atunci când Mântuitorul a vorbit prima dată despre Sfânta Împărtăşanie, zicând: “Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (IOAN 6,51); auzind acestea, mulţi dintre ucenicii care-L urmau s-au smintit şi L-au părăsit. Văzând acestea, Mântuitorul i-a întrebat pe cei 12, zicând: “Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” (IOAN 6,67). Însă Petru, în numele tuturor, a răspuns: “Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (IOAN 6, 68-69).

O altă mărturisire a fost făcută de Petru în Cezareea lui Filip. Văzând că mai-marii poporului nu-L privesc ca pe Mesia Cel aşteptat, ci părerile sunt foarte diferite, Iisus i-a întrebat pe ucenici: -”Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (MATEI 16,13). Ei au răspuns: -”Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci” (MATEI16,14).

Iisus din nou i-a întrebat: -”Dar voi cine ziceţi că sunt?” (MATEI 16,15). La această întrebare, Petru a răspuns: -”Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. (MATEI 16,16).

Mântuitorul îl fericeşte pe Petru pentru această mărturisire pe care a făcut-o pe baza descoperirii de la Tatăl Ceresc, spunându-i: -”Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic că Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (MATEI 16,18-19). Pe acest text biblic, Biserica Romano-Catolică şi după ea cea Greco-Catolică îşi fundamentează doctrina primatului papal. În realitate, acest text nu se referă la Petru ca persoană, ci la credinţa mărturisită de el în numele Apostolilor – mărturisire pentru care el nu are nici un merit, deoarece conţinutul acesteia i-a fost descoperit de Tatăl Ceresc (MATEI 16, 17), pentru că întrebarea a fost: “Cine zic oamenii că sunt Eu?”, nu: “Cine zici tu, Petre, că sunt Eu?”. Putea oare Mântuitorul să zidească Biserica Sa pe o astfel de temelie şubredă, ca persoana lui Petru sau credinţa sa personală. Dacă Iisus i-ar fi dat lui Petru o putere mai mare decât celorlalţi, la ce mai era necesar să-şi aleagă 12 Apostoli? S-ar fi mulţumit numai cu Petru; dar iată ce zice Sfântul Apostol Pavel efesenilor: -”Voi (creştinii) fiind zidiţi pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, Piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos” (EFESENI 2,20).

Nici Faptele Apostolilor, nici alte scrieri ale Noului Testament nu-l arată vreodată pe Petru ca având vreo prioritate faţă de ceilalţi Apostoli. Dimpotrivă, Petru este arătat şi mustrat pentru atitudini greşite. Cuprins de o credinţă înflăcărată şi de o dragoste mare faţă de Iisus Hristos, Care prevesteşte patimile Sale, el Îi zice: -”Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi Se întâmple aceasta” (MATEI 16,22), iar Iisus îl ceartă, zicându-i: -”Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (MATEI 16,23).

De asemenea, Sfântul Apostol Pavel l-a mustrat pe Petru în Antiohia, zicând: -”Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa (Petru), înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii” (GALATENI 2,11-14).

De asemenea, dacă Petru ar fi avut un primat asupra Apostolilor, ar fi trebuit să prezideze el Sinodul Apostolic de la Ierusalim, ceea ce nu s-a întâmplat, Sinodul fiind prezidat de Iacov, rudenia Domnului, care a fost primul episcop al Ierusalimului (FAPTELE APOSTOLILOR 15).

Teoria cu primatul papal contrazice şi Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca şi experienţa şi practica vieţii bisericeşti, în care nu conduce şi nu se dă ascultare vreunui “corifeu”, ci conduce Capul Bisericii – Iisus Hristos – în Duhul Sfânt, în unitate de credinţă şi iubire a membrilor ei cu Iisus Hristos.

Hristos este plinirea Bisericii şi nu vreun pretins vicar al Lui, care să fie cap văzut, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: -”Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste” (EFESENI 4,16).

Nu există nici-o dovadă istorică despre un episcopat al lui Petru la Roma şi chiar dacă ar exista, acesta n-ar confirma nimic în înţeles de primat. Apostolul Pavel, captiv la Roma între anii 61-63, în Epistolele scrise de aici nu aminteşte nimic de vreo prezenţă a lui Petru la Roma în acel timp. Cu totul lipsită de temei este şi învăţătura despre infaibilitatea papală, întrucât, pe de o parte, Scriptura nu face nici o menţiune pe care să poată fi sprijinită, iar pe de alta, istoria arată greşeli grave ale unor papi, cum ar fi cruciadele, inchiziţia şi alte învăţături greşite promulgate. Explicaţia teologilor catolici că aceştia, în greşelile lor, s-au pronunţat ca persoane particulare şi nu “ex cathedra”, adică oficial, în calitate de învăţători ai lumii întregi, nu poate convinge pe nici un creştin cu dreaptă socoteală.

Acelaşi lucru şi cu pretenţia papală de vicar al lui Hristos, pentru că Hristos n-a aşezat pe nimeni în Biserică drept locţiitor sau vicar al Său (“vicarius Christi”), demnitate ce şi-o pretinde episcopul Romei. De asemenea, pare de necrezut pretenţia papală de a se substitui întregului trup al Bisericii, ca posesor al întregului adevăr şi singur vestitor desăvârşit al adevărului, Duhul Sfânt încetând de a mai via în toată Biserica, în locul Duhului Sfânt auzindu-se glasul episcopului de la Roma, “ex cathedra”.

Faptul că Iisus îi făgăduieşte lui Petru că îi va da cheile împărăţiei cerurilor, aceasta este o făgăduinţă, dar aceasta nu îi exclude de la puterea de a lega şi dezlega păcatele pe ceilalţi, căci mai târziu, Iisus le-a zis: -”Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri”. (MATEI 18,18). De asemenea, când Iisus S-a arătat după Înviere când Apostolii erau ascunşi de frica iudeilor, intrând la ei prin uşile încuiate, a suflat asupra lor şi le-a zis: -”Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (IOAN 20,22-23), nu zice: “Tu Petre să iei dublu sau triplu Duhul Sfânt”. Oricât ar încerca Biserica Catolică să argumenteze teza despre primatul papal şi infaibilitatea papală, ea este o teorie copilărească.

Viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Petru ne este cunoscută din întreaga Scriptură a Noului Testament. Din Sfânta Tradiţie aflăm că Petru a ajuns şi la Roma în timpul persecuţiei lui Nero, nu pentru a instaura un primat, ci pentru a-i întări în credinţă pe creştinii persecutaţi. Aceştia l-au sfătuit să părăsească Roma, spre a fi de folos creştinilor şi Bisericii şi să nu se lase să cadă pradă în mâinile păgânilor. Ascultând de dorinţa lor, el acceptă să plece, dar mergând pe străzile Romei, Îl întâlneşte pe Mântuitorul, pe Care Îl întreabă: “Quo vadis Domine? – Unde mergi Doamne?”, iar Domnul îi răspunde: “Mă duc la Roma ca să fiu răstignit a doua oară!”.

Înţelegând blânda mustrare a Mântuitorului, Petru se întoarce şi în curând primeşte cu mare bucurie moartea prin răstignire cu capul în jos. Aceasta s-a întâmplat în ziua de 29 iunie, anul 67 d.Hr. Oare în vreme de persecuţie, Petru mai punea problema unui primat?

Sfântul Apostol Pavel se numea la început Saul. Era de neam evreu, născut în Tarsul Ciliciei, dintr-o familie înstărită, de neam rabinic. Primeşte o aleasă educaţie şi instrucţie la şcoala marelui învăţat iudeu Gamaliel, pregătindu-se să devină un rabin iscusit. Conducătorii Templului şi cei ai poporului erau foarte satisfăcuţi şi bucuroşi că au dat morţii pe Iisus Hristos, pe care-L socotiseră ca pe un fals Mesia. Aceştia aşteptau un Mesia – eliberator politic, care să-i scape din robia romanilor şi să refacă regatul lui David. În aceste împrejurări, tânărul Saul, cu o pregătire temeinică şi zel înflăcărat, socoteşte de datoria sa ca pe toţi cei amăgiţi de  acel “fals Mesia” să fie reîntorşi la vechea credinţă mozaică, iar cei îndărătnici, statornici în credinţa în Hristos, să fie daţi morţii.

Creştinii fugeau din Palestina în toate părţile de frica persecuţiilor, dar Saul ceru împuternicire să meargă în vechiul oraş Damasc unde ştia că se află mulţi creştini, spre a-i aduce legaţi la Ierusalim. Pe drumul Damascului i se arată Iisus Hristos într-o lumină strălucitoare şi îi zice: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”. Saul Îl ştia pe Domnul mort şi iată Acesta i se arată viu. În arătarea strălucirii dumnezeieşti a lui Hristos, Saul îşi pierde vederea ochilor trupeşti, dar primeşte vederea sufletească; vechiul Saul cade orbit la pământ şi se ridică noul Pavel; se prăbuşeşte omul care s-a înşelat, crezând că aduce slavă lui Dumnezeu prin prigonirea creştinilor şi că apără Legea.

Pavel este dus la Damasc, unde, timp de trei zile trăieşte în ajun, lacrimi şi rugăciune. În acest timp, Domnul Se arată ucenicului Anania să-i spună să meargă să-l caute pe Pavel şi să-i redea vederea sufletească prin Sfântul Botez şi vederea ochilor trupeşti, prin iertare şi dezlegare de păcate. După ce Pavel este luminat de Dumnezeu, atât trupeşte, cât şi sufleteşte, toţi creştinii aflând de această minune, doreau să asculte din gura lui cum a fost convertit prin minunea de pe drumul Damascului (FAPTELE APOSTOLILOR 8-9). Mare a fost bucuria creştinilor, văzând cum Dumnezeu a făcut din Saul din Tars un vas ales al Său şi apărător al creştinilor. După aceasta, Pavel s-a retras timp de trei ani în Pustiul Arabiei, unde a petrecut în post, rugăciuni, lacrimi şi meditaţie, primind tot în acest timp descoperiri de la Mântuitorul Hristos. Apoi s-a reîntors în Damasc, mărturisind pe Domnul cu tărie şi convingere.

După ce a fost recunoscut ca Apostol, el a propovăduit Evanghelia Domnului în întreaga lume greco-romană, dar în activitatea sa misionară nu a fost scutit de suferinţe, ceea ce el însuşi mărturiseşte: -”În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; odată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării” (2 CORINTENI 11,23-25).

Pattimile şi suferinţele sale, el le considera drept semnele Domnului Iisus Hristos, zicând: -”De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus” (GALATENI 6,17). Prins şi închis la Roma, el a primit cununa muceniciei în anul 67 d.Hr., în ziua de 29 iunie, odată cu Sfântul Apostol Petru, fiindu-i tăiat capul cu sabia.

Din însemnătatea praznicului de astăzi, putem extrage învăţături:
-de credinţă;
-morale.

Ierarhia biseriească aparţine în mod fiinţial Bisericii, fiindu-i întru totul necesară. Ca instituţie, Biserica nici nu poate fi concepută fără ierarhie sacramentală, prin care să se exercite întreita slujire a Mântuitorului:
-învăţătorească;
-sfinţitoare;
-împărătească sau conducătoare.

Cei dintâi înainte-stătători ai Bisericii, chemaţi direct şi personal de Însuşi Mântuitorul, au fost Apostolii. Apostolatul, posedând plenitudinea harului preoţiei, nu s-a transmis la urmaşii lor; dar ei, ca trimişi ai Domnului şi conduşi de Duhul Sfânt, au acordat urmaşilor lor puterea preoţească, hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi pentru continuarea slujbei apostoleşti. Harul transmis de Apostoli urmaşilor lor este cel al episcopatului, iar apoi prin episcopi, cel al preoţiei şi diaconiei. Acestea sunt treptele sau gradele hirotoniei după har: -episcop; -preot; -diacon.

Aceste trepte sunt existente încă din timpul Apostolilor şi consemnate în Sfânta Scriptură, la
- FAPTELE APOSTOLILOR 14, 23;
- 1 TIMOTEI 3, 2-6;
- TIT 1, 5-7;
- 1 TIMOTEI 5, 17, 22; 3, 8, etc.

Episcopul stă în cea mai înaltă treaptă ierarhică, instituită de Hristos şi de Apostoli, ca prim-păstor bisericesc într-o anumită regiune. Preoţii primesc de la episcopi, prin hirotonie, harul şi puterea de a săvârşi Sfintele Taine (afară de hirotonie), de a propovădui Dreapta Credinţă şi de a-i conduce pe credincioşi spre mântuire. Spre deosebire de Catolicism, după învăţătura ortodoxă, potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, episcopii, având acelaşi har, sunt egali între ei după dreptul divin, fiecare fiind centrul puterii duhovniceşti în eparhia sa, iar întruniţi în Sinod Ecumenic, constituie organul infailibil al Bisericii.

În concepţia catolică, toată puterea bisericească este concentrată în persoana papei, în calitate de cap văzut al Bisericii şi vicar al lui Hristos. Sinodul episcopilor, numit conciliu, nu poate face nimic fără papă, dar papa poate face orice fără conciliu. În Biserica Ortodoxă lucrurile stau invers. Patriarhul, care de drept divin este arhiereu ca orice episcop, arhiepiscop, mitropolit, etc., toate acestea fiind de drept administrativ, arhieria fiind numai de drept divin, nu poate face nimic fără Sinod, iar dacă Sinodul îl dovedeşte eretic, îl poate caterisi, ori papa poate să-şi expună şi să-şi promulge liniştit orice erezie, căci conciliul nu are nici o putere asupra lui (se cunosc foarte bine ereziile promulgate de papi de-a lungul istoriei).

Să trăim şi noi potrivit învăţăturii lăsate de Domnul prin Sfinţii Apostoli, în Biserica pe care Domnul a întemeiat-o prin jertfa Sa pe cruce şi pe care Apostolii, Mucenicii, Mărturisitorii, Cuvioşii şi toţi Sfinţii şi Drepţii au păstrat-o în Dreapta Credinţă (Ortodoxie), în Biserica în care ne spălăm de păcate prin Taina Spovedaniei şi ne unim cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, pentru ca să dobândim împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

BIBLIOGRAFIE:
- BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ – Editura Institutului Biblic…;
- TODORAN, Pr. prof. Dr. Isidor şi ZĂGREAN, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan – Dogmatica Ortodoxă – manual pentru Seminariile Teologice; Editura Renaşterea; Cluj-Napoca – 2000;
- MAN, Arhimandrit Serafim – Livada duhovnicească – Predici; Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; Cluj-Napoca – 1990.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian.

Articole asemanatoare:

1. Cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
2. La Multi Ani de Sfintii Apostoli Petru si Pavel
3. Acatistul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
4. Sfinţii 40 de mucenici şi sfinţii închisorilor
5. Învăţătura celor doisprezece Apostoli (II)