Umblarea pe mare şi potolirea furtunii – PREDICĂ LA DUMINICA A NOUA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Întoarcerea ucenicilor cu corabia şi plecarea Domnului pe munte.  Rugăciunea – scopul primordial al creştinilor.

Puterile naturii care se manifestă în furtuni, vijelii, cicloni, tornade,etc., înspăimântă pe om. În astfel de împrejurări, omul vede limpede neputinţa sa. În schimb, arătarea prin minune stăpânirii absolute a Domnului asupra acestor forţe, constituie un mijloc convingător care ne îndeamnă să ne sprijinim numai pe Atotputernicia Sa dumnezeiască. Minunea umblării pe mare şi pe valuri a Mântuitorului Hristos, ne îndeamnă şi mai tare să ne întărim credinţa în puterea lui Dumnezeu. Această minune are loc imediat după ce Iisus a înmulţit cele cinci pâini şi doi peşti, săturând cu ele cinci mii de bărbaţi afară de femei şi de copii, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Matei:

,,Şi îndată Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Şi dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să se roage în deosebi (Să se roage nu numai singur, ci şi în mod special, aşa cum o face mai ales în pragul marilor evenimente din viaţa Sa, păstrând astfel permanenta comuniune cu Tatăl). Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte (Între orele 3 şi 6 după miezul nopţii), Iisus a venit la ei umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că este nălucă,  şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicând: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus. Dar văzând vântul puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-şi îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Şi suindu-Se în corabie, vântul s-a potolit. Iar cei din corabie I S-au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (MATEI 14,22-33).

După ce Mântuitorul a potolit setea poporului după Cuvântul lui Dumnezeu, după ce a potolit şi foamea trupească prin minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, El voia să de-a drumul mulţimilor ca să se întoarcă fiecare om la casa lui. Dar cine oare, după ce a participat la un astfel de ospăţ în care se servea pentru suflet pâinea cerească a Cuvântului lui Dumnezeu, iar pentru trup – pâine pământească, făcută prin minune, ar fi vrut să plece? Bucuria şi desfătarea pe care le aduce harul lui Dumnezeu în sufletele hrănite cu Cuvântul Său, care este Adevărul, sunt atât de vii, încât cei ce le simt, ar vrea să nu se mai sfârşească niciodată.

Un alt motiv pentru care Iisus voia a da drumul mulţimilor, ne este relatat de Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Cunoscând deci Iisus că au să vină şi s-L ia cu de-a sila ca să-L facă rege, S-a dus iarăş în munte, numai El” (IOAN 6,15).

Mai mult decât orice, Mântuitorul evita slava deşartă a lumii, căci avea cea mai adâncă smerenie, dintre toţi cei smeriţi, de aceea şi de data aceasta Se retrage în munte.
Sfântul Evanghelist Matei notează în câteva cuvinte simple şi un alt scop pentru care Iisus S-a retras în munte, astfel: ,,Şi dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte ca să Se roage în deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo” (MATEI 14,23).

În simplitatea acestor cuvinte se află o comoară de mult preţ, comoară duhovnicească. Iată unele din nestematele acestei comori.

Mai întâi Domnul era Singur. Nici unul din câţi au trăit vreodată pe pământ şi trăiesc n-au avut şi nu au de făcut vreun lucru asemănător aceluia pe care Hristos trebuia să-l îndeplinească în cei trei ani ai activităţii Sale publice, şi totuşi Iisus căuta prilejul să rămână Singur, nu pentru că era un egoist sau excentric, ci dimpotrivă, fiind desăvârşit, El nu putea avea asemenea scăderi. Cu această retragere în singurătate din vreme în vreme, Iisus ne învaţă că şi noi, fiecare, avem neapărată nevoie să întrerupem comuniunea necontenită cu alţii şi să ne gândim, din când în când nu mai la noi, meditând la mântuirea sufletului. Cu toţii ştim cât de uşor uităm de noi înşine în mijlocul grijilor vieţii şi în contact cu alţi oameni, mai cu seamă când aceştia trăiesc în mijlocul grijilor şi afacerilor lumeşti.

În al doilea rând ,,S-a dus să Se roage”, rugăciunea fiind scopul primordial pentru care Iisus voia să fie Singur. El S-a dus să Se roage, adică să înceapă o convorbire cu Părintele Său. În acest caz, El nu mai era Singur. Când cineva este singur, vorbind numai cu Dumnezeu, este într-o societate şi într-o convorbire foarte bună şi aleasă, căci mulţime de îngeri îi ţin tovărăşie în această sfântă convorbire.
De asemenea şi noi rămânem de multe ori singuri, dar, din nefericire, nu avem totdeauna scopul rugăciunii. De cele mai multe ori urmărim odihna, alteori avem scopuri vătămătoare, ucigătoare şi catastrofale. Oamenii caută singurătatea ca să-şi întipărească în mintea lor toate lucrurile rele şi ruşinoase pe care le-au văzut şi le-au auzit.

Oamenii rămân singuri ca să născocească vreun nou mijloc de câștig, vreo nouă pricină de a se mândri, arătându-şi vanitatea. Alţii rămân singuri ca să caute prilejuri de furturi, tâlhării, omoruri şi de diferite alte fapte rele. Acest fel de singurătate îl are pe Satana ca sfetnic şi colaborator, iar cei ce o practică sunt întovărăşiţi de mulţime mare de diavoli. Despre singurătate, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,Bun lucru este pustia şi singurătatea când sunt legate numai de Dumnezeu”.

Aşadar, Domnul S-a retras în singurătate ca să Se roage, dar dacă Hristos este Dumnezeu, este Stăpânul universului către Care se înalţă nu numai rugăciunile noastre a celor ce vieţuim pe pământ, ci şi cele ale Bisericii Triumfătoare din ceruri, ce nevoie avea El de rugăciune?

El avea nevoie de rugăciune din mai multe motive:
-1) mai întâi, pentru că El luase asupra Sa trup omenesc şi ca Om simţea nevoia de a comunica cu Părintele Ceresc prin rugăciune;
-2) El Se dă pe Sine ca pildă desăvârşită de virtute şi sfinţenie prin toate faptele Sale şi toţi urmaşii Săi trebuie să privească şi să urmeze această pildă a Sa, deoarece El ne-a învăţat, atât prin cuvintele, cât şi prin exemplul Său şi rugăciunea obştească, căci El Însuşi lua parte la rugăciunile şi cultul comun de la sinagogi şi Templul din Ierusalim, dar ne-a învăţat şi cum să ne rugăm în particular, zicând: ,,Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (MATEI 6,6).

Aşadar Mântuitorul ne-a arătat că rugăciunea, atât cea obştească cât şi cea particulară, este absolut necesară, fiecare din ele îndestulează câte o nevoie a sufletului, după cum ne învaţă El Însuşi, zicând: ,,pe acestea trebuia să le faceţi, fără ca pe acelea să le lăsaţi” (MATEI 23,23).

Mai era un motiv foarte important pentru care Domnul Se ruga şi Se rogă şi astăzi şi anume de a ne trezi în sufletele noastre îndrăzneală, nădejde şi pace. Chiar dacă oamenii ne părăsesc, chiar dacă ne lipsesc toate mijloacele materiale de care avem nevoie, Hristos nu ne părăseşte. Cu ochiul Său neadormit, El ne urmăreşte din înălţimea cerului, precum a urmărit din vârful muntelui unde Se ruga, pe ucenicii Săi, care erau în primejdie pe mare. Ajunge ca noi să ne îndreptăm către Hristos prin credinţă şi răbdare şi să fim pe deplin încredinţaţi că rugăciunea noastră fierbinte nu se va pierde zadarnic în văzduh. Dacă omul este în stare să comunice prin telefonul fără fir cu semenul său din America sau din altă parte a lumii, ar fi oare cu neputinţă ca Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh să nu audă rugăciunile noastre? Nici vorbă. Dacă Mântuitorul, fără de păcat fiind S-a rugat, cu atât mai mult trebuie să ne rugăm noi păcătoşii. Dacă ne-am ruga 24 de ore din 24 şi atunci trebuie să considerăm că ne-am rugat foarte puţin.

Primejdia ucenicilor

În continuare, Sfântul Evanghelist Matei ne relatează următoarele: ,,Iar corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă” (MATEI 14,24).
Situaţia critică a ucenicilor constituie prilej de a ne adăpa cu multe învăţături religios-morale. Ucenicii au petrecut o zi tare fericită, bucurându-se de o îndoită minune:

• învăţătura minunată a lui Iisus;
• înmulţirea pâinilor.

Seara era liniştită, se îmbarcaseră în corabie pe o vreme frumoasă şi au ajuns în mijlocul mării; dar iată: dintr-odată un vânt violent a stârnit o furtună mare, din cauza căreia corabia era zguduită şi purtată pe valuri ca o coajă de nucă, iar ucenicii s-au înspăimântat cumplit. Care dintre ei şi-ar fi închipuit că după o zi atât de frumoasă şi de minunată, vor întâmpina o criză atât de acută şi o primejdie aşa de mare? Şi totuşi, astfel de evenimente au loc în viaţa noastră cotidiană.

Viaţa noastră aici pe pământ este o mare sălbatică. Noi plutim pe ea, liniştiţi şi fără griji la început. Mulţi dintre noi îşi vor petrece vremea copilăriei şi a tinereţii în linişte, bucurie şi speranţă. Amăgiţi de această linişte, ne facem visuri atât de mari, încât uităm de multe ori realităţile vieţii pe care trebuie să le înfruntăm.

Alţii ajung la mijlocul vieţii lor, cu corabia umplută de persoane şi obiecte, ca ucenicii Domnului, cu cele 12 coşuri de firimituri, rămase după minune. În casa noastră mulţi petrecem pe banii noştri în sănătate şi mândrie, cu copiii şi rudele noastre; dar dintr-odată, aerul se schimbă: o primejdie neprevăzută zguduie şi nenoroceşte toată viaţa noastră individuală şi familială, ca pe o barcă în mijlocul valurilor. După prima nenorocire urmează a doua, apoi a treia, iar apoi şirul de necazuri se ţine lanţ, punând la încercare puterea noastră de rezistenţă. Atunci viaţa noastră se preface într-o mare tulburată, care încearcă furioasă să înghită în adâncul suferinţei şi al deznădejdii, sărmana bărcuţă a sufletului chinuit.

Să nu creadă nimeni că acest fenomen se mărgineşte numai la câteva persoane. El este atât de des întâlnit, încât apare ca o moştenire nelipsită omului pe pământ. Precum nu există nici un marinar care să fi umblat mult pe mare fără să întâmpine vreo furtună şi să lupte cu valurile, aşa nu există om care să se nască în lumea aceasta fără să plângă atunci când părăseşte încăperea întunecoasă din pântecele maicii sale ca să vadă lumina zilei şi tot aşa nu este om care să treacă prin această viaţă întunecoasă fără să plângă, până în ceasul în care va trece în cealaltă viaţă – viaţa veşnică, căci Mântuitorul zice: ,,În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (IOAN 16,33).

Acest adevăr ni-l demonstrează şi experienţa zilnică, căci în orice parte a globului pământesc te-ai afla, dacă-ţi îndrepţi ochii de jur împrejur asupra semenilor tăi, vei vedea următoarele:

• pe unul bolnav, suferind de o boală incurabilă şi dureroasă;
• pe altul orfan;
• pe alta văduvă şi fără sprijin;
• pe altul sărac, luptându-se zilnic ca să facă faţă lipsei şi foamei din familia sa;
• pe altul sau pe alta îi vei vedea nefericiţi în căsătorie sau că au copii răi şi neascultători;
• oameni exilaţi, nedreptăţiţi şi calomniaţi;
• oameni căzuţi în datorii financiare grele, părăsiţi şi lipsiţi de prieteni,etc.

O a doua învăţătură, la fel de importantă este aceea că ucenicii, când au fost surprinşi de furtună, călătoreau la porunca lui Iisus. El îi silise să plece şi totuşi ei au întâmpinat o atât de mare primejdie. Aşadar, cine ar putea să explice această nedumerire: dacă i-a trimis Iisus pe ucenici, pentru ce să întâmpine ei aşa primejdie? Dacă ar fi fugit de Hristos ca să trăiască de capul lor, dacă ar fi mers acolo unde Domnul nu le-a poruncit să meargă precum a făcut odinioară proorocul Iona, atunci ar fi fost de aşteptat să sufere urmările neascultării lor, dar ucenicii au îndeplinit cu credincioşie porunca lui Iisus, atunci de ce Dumnezeu i-a încercat cu această furtună?

Se întâmplă foarte des şi în mod obişnuit ca ucenicii lui Hristos, adevăraţii creştini, drepţi şi virtuoşi, să întâmpine piedici şi furtuni la împlinirea datoriilor lor, în drumul ascultării şi al supunerii voii lui Dumnezeu. Ştia Iisus foarte bine că ei vor întâmpina astfel de necazuri când vor propovădui Evanghelia la toate neamurile (MATEI 28,18-20; MARCU 16,16-17). Domnul însă nu se uită cu indiferenţă la suferinţele lor, ci dimpotrivă, ei constituie obiectul interesului din partea Sa şi obiectul iubirii Sale lucrătoare. Dar totuşi Mântuitorul îngăduie ca ei, mai mult decât alţii ca ei, mai mult decât alţii, să întâmpine piedici, împotriviri, necazuri şi suferinţe. El îngăduie acest lucru, fiindcă are în vedere un scop înalt şi sublim, vrând să-i facă părtaşi ai sfinţeniei Sale, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: ,,Voi încă nu v-aţi împotrivit până la sânge luptându-vă cu păcatul şi aţi uitat îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja atunci când El te mustră; căci Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi-l bate pe fiul căruia îi poartă de grijă. Dacă e să-nduraţi, e pentru certarea voastră; Dumnezeu Se poartă cu voi precum cu nişte fii. Şi care este fiul pe care tatăl său nu-l ceartă? Dar dacă voi sunteţi scutiţi de această certare de care toţi au avut parte, atunci sunteţi copii nelegitimi, iar nu fii. Pe de altă parte, noi i-am avut pe părinţii după trup care să ne certe şi pe care i-am respectat; oare nu cu atât mai mult ne vom supune Tatălui duhurilor, şi prin aceasta să trăim? Pentru că ei ne pedepseau pentru puţine zile, după cum li se părea lor, dar Acesta spre folosul nostru o face, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui. Certarea, ori care ar fi ea, nu pare la început că e spre bucurie, ci spre-ntristare; dar mai târziu, celor ce au fost încercaţi (Mai precis: celor exersaţi, antrenaţi în vederea unui scop.) prin ea le pune-nainte roada cea paşnică a dreptăţii” (EVREI 12,4-11).

BIBLIOGRAFIE:

-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic…;

-BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 2001;

-BELU, Preot prof. Dumitru – PREDICĂ LA DUMINICA A NOUA DUPĂ RUSALII – în volumul de predici LUMINĂ DIN LUMINĂ; Editura Mitropoliei Ardealului; Sibiu 1985;

-PAPACOSTA, Serafim – MINUNILE DOMNULUI – PREDICI; Editura Reîntregirea;  Alba Iulia – 2001.

Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

Articole asemanatoare:

1. Predica la Duminica a 9-a dupa Rusalii – Umblarea pe mare – potolirea furtunii
2. Perioada Octoihului (VIII) – Umblarea pe mare – potolirea furtunii
3. Predica la Duminica a III-a după Pogorârea Sfântului Duh
4. Cuvânt la Duminica a XXII-a după Pogorârea Sfântului Duh
5. Predică la Duminica Cinzecimii – Pogorârea Sfântului Duh