Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”, “Cara­rile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam: “Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste-Te spre noi pacatosii!” Sau: “Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii: “Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”. Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mandriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul: “Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga.” (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III). Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18, 14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: “Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

“Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate fap­tele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu”. Si l-a intrebat Avva Macarie: “Care este acel lucru ?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta.”

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13, 14); apoi s-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mat. 11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2, 8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie”, precum este “Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare: “Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si s-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare…”. Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: “Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice; “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Oare nu este semn al vremii noastre aceasta zbuciumare, framantare, istovire, cautare si neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihna si liniste. S-au facut “case de odihna” si “statiuni de odihna” pentru oameni neurastenizati; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare incat parafrazand cuvantul avvei Dorotei, “omul de azi, mai mult decat orice, are nevoie de odihna! De ce nu o gaseste? “Invatati-o de la Mine cel smerit, ne indeamna Domnul, si veti avea odihna sufletelor voastre.”. Prea increzator in puterile sale, prea laudaros cu ispravile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai buna a smereniei, s-a instrainat de izvorul a tot binele si nu mai are odihna. Dar sufletul omenesc nu-si poate gasi odihna, fara numai in Dumnezeu (Fer. Augustin).

Smerenia insa ne asaza dintr-odata in starea fireasca a existentei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care sa se adauge la viata noastra duhovniceasca, ci este o asezare fundamentala a omului, care se vede in prezenta lui Dumnezeu, ii recunoaste atotputernicia, se uimeste in fata maretiei Lui, apoi isi vede micimea si nemernicia sa si recunoaste smerit ca tot ceea ce are si insasi existenta lui, este un dar al negraitei iubiri si milostiviri dumnezeiesti, fara de care nu poate face nimic.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor.

de Ieromonah Petroniu Tanase – Sfantul Munte Athos

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela – fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.

În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.

În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate Să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

***

Rugăciune la aprinderea candelei.

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin!

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin!

(extrase din: Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I – Sf. Nicolae Velimirovici)
sursa

Iată care a fost istoria acestui praznic. Nichifor Calist, un istoric bizantin din secolul XIV, spune: Arhanghelul Gavriil s-a arătat sfântului şi dreptului Simeon şi i-a spus că nu va muri până ce nu va vedea pe Hristos Domnul.

Iar marele istoric Egesip descrie mai pe larg istoria acestui praznic, zicând: de la zidirea lumii şi până la moartea lui Avraam au trecut 3.407. În vechime, adică de la Set până la Avraam, oamenii trăiau foarte mult, cum a trăit Adam 930 de ani, cum a trăit Matusalem 969 de ani, Set 812 ani şi Eva 950. Dar după aceea, a început să scadă viaţa omului; înainte de potop, a zis Dumnezeu să fie anii omului 120, iar pentru cei drepţi numărul acesta a fost întrecut. Pentru că îl vedem pe Avraam că trăieşte 175 de ani. Deci de la Adam până la Avraam a scăzut viaţa omului cu 755 de ani. De la Avraam şi până la împăratul Ptolemeu Filadelf, când trăia şi Sfântul Simeon Bătrânul, au trecut 1700 ani (Prolog, februarie).

Şi în timpul acestui împărat Ptolemeu, care trăieşte cu 283 de ani înainte de venirea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat un mare eveniment cu Sfânta Scriptură. Atunci s-a făcut traducerea ei din limba evreiască în cea elinească, numită Septuaginta, pentru că a fost tâlcuită de 70 de mari cărturari, pe care împăratul Ptolemeu Filadelf i-a pus să tâlcuiască Scriptura, deoarece evreii erau în robia lor. Şi între aceşti 70 de bărbaţi care au tâlcuit Dumnezeiasca Scriptură a fost şi Sfântul Simeon Bătrânul, care pe vremea aceea avea 77 de ani. Şi s-a împărţit Biblia, după cum spune istoricul Egesip, în 70 de părţi, iar fiecare cărturar şi preot, care era pus la tâlcuirea Scripturii, avea o parte a ei. Deci unul tâlcuia Facerea, altul Ieşirea, altul Numerii, altul Deuteronomul şi altul cărţile Regilor, şi celelalte care urmează în Scriptură. Iar sfântului şi dreptului Simeon (care, cum am spus, era bătrân de 77 de ani) i-a căzut să traducă pe Sfântul Prooroc Isaia, care vorbeşte de naşterea Mântuitorului din Fecioară. Şi traducând el, a ajuns la locul unde Duhul Sfânt spune prin gura acestui prooroc: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil” (Isaia 7, 14), care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu”. Şi acest om, cu toate că era sfânt şi cărturar mare, când a auzit acest cuvânt din Scriptură, s-a îndoit: “Cum poate o fecioară să nască? Că fecioara nu poate să nască, fără numai femeia care a trăit cu bărbat, numai aceea poate să nască. Şi şi-a zis în mintea lui, ca om, că locul care s-a pus mai înainte de el în Scriptură nu e bun. Şi şi-a luat, fiindcă fiecare tâlcuia în cămăruţa lui, exemplarele Scripturii, ce se scriau atunci pe piele de viţel sau pe piele de ied. Şi a luat Sfântul Simeon cuţit şi a ras de pe membrană textul acela: „Iată, Fecioara în pântece va lua…” şi a scris după mintea lui altceva: „O tânără tăinuită de bărbatul său va lua în pântece” (Cuvânt la Mineiul lui februarie). Câtă hulă era aici: dintr-o fecioară făcuse o femeie care a căzut pe ascuns de bărbatul ei! Şi a scris aşa, că i s-a părut lui că aşa trebuie să fie: o tânără care fără ştirea bărbatului a trăit cu altul poate să nască, măcar că nu-i femeia acelui bărbat, dar fecioară să nască nu se poate. Asta-i mintea omului, dar nu a lui Dumnezeu. Şi fiindcă era seară, s-a dus să se odihnească. Şi când a venit dimineaţa în camera sa, unde avea de lucru, a găsit scris din nou, mai frumos: „Iată, fecioara în pântece va lua…”. Şi s-a minunat întrebându-se : Cine a intrat noaptea asta la mine şi mi-a şters sensul şi a scris altfel decât am scris eu? Şi a ras a doua oară de pe membrană cuvântul cel hotărât de Duhul Sfânt: „Iată, Fecioara…” şi scris: „O tânără tăinuită de bărbatul său…”. Şi a tradus mai departe, până seara, şi atunci i-a zis gândul: „Lasă că am să încui cămara, am să pun lacăt, să vedem cine o să intre să mai poată şterge ceea ce am scris eu!”. Şi s-a dus să se odihnească. Şi când a venit, a treia zi, a găsit a doua oară, mai luminat şi mai frumos: „Iată, Fecioara în pântece va lua…”; şi s-a speriat, căci ştiuse uşa încuiată, şi şi-a zis: „Cine a putut să şteargă acest text pe care l-am şters eu şi să scrie iar cum era scris înainte?”. Şi a îndrăznit şi a treia oară să şteargă, şi atunci l-a prins de mână Arhanghelul Gavriil, iar el a căzut cu cutremur la pământ: „Stai, Simeoane! Au ţi se pare că acest lucru este cu neputinţă la Dumnezeu? Adică Dumnezeu, Care a făcut pe femeie din bărbat la început fără de bărbat – că Adam a născut femeie din coasta lui fără amestecare de femeie –, nu poate să scoată bărbat din fecioară fără de bărbat şi fără să-şi strice peceţile fecioriei ei? Deci, pentru că n-ai crezut cuvântul Domnului, care se va împlini la vremea lui, iată vei trăi şi n-ai să mori până ce n-ai să vezi cu ochii tăi pe Hristosul Domnului şi până n-ai să-l pipăi cu mâinile tale”. Şi s-a dus Arhanghelul Gavriil de la dânsul. Şi era Simeon atunci, cum v-am mai spus înainte, de 77 de ani.

Şi de la faraonul Ptolemeu Filadelf şi până la venirea Domnului au trecut 283 de ani. Aceştia şi cu 77 fac la un loc 360 de ani. Atâta a trăit Simeon Bătrânul. Şi era o spaimă în Ierusalim, că atâtea rânduri de oameni muriseră şi lumea se minuna că omul acesta trăieşte, nu după legile firii, ci după minunea lui Dumnezeu. Că el era legat şi nu spunea la nimeni taina ce-a văzut-o. Dar toţi cărturarii legii vechi ştiau că el trăieşte de 360 de ani, într-un timp când nimeni n-a mai trăit atâta. Că v-am spus că de la Adam până la Avraam au scăzut 755 de ani din viaţa omului şi a rămas Avraam cu 175 de ani. Şi Isaac a trăit 182, iar Iacov 147 de ani. Iar de la Avraam până la David, timp de 839 de ani, a mai scăzut 100 de ani din viaţa omului şi Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David: „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani… ” (Psalmii 89, 10-11). Va să zică Sfântul Simeon Bătrânul trăieşte după ce Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David să trăiască oamenii 70 de ani, iar de vor fi în putere, 80. Şi după alcătuirea firii, unii din ei trăiesc şi astăzi până la 130-140, dar mai mult nu. Deci minune mare era să vezi un om de 360 de ani, în timpul de la David până la Hristos, împăratul Ptolemeu trăind cam la 600 de ani după David! Şi iată cum a luat fiinţă, praznicul de astăzi. Acestui Sfânt Simeon, pe care l-a legat Dumnezeu prin graiul Arhanghelului Gavriil să nu moară până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului, îi spuneau la Templul din Ierusalim, şi cărturarii, şi arhiereii, “Simeon cel fără de moarte”, pentru că ei credeau că nu va mai muri. Şi-l întrebau: “Până când ai să trăieşti tu?”. Iar el spunea: “Până când va voi Domnul”. Dar nu spunea taina, că l-a legat pe el Domnul.

Iar când a venit Prea Sfântul nostru Dumnezeu cu trup, Cel Ce s-a născut din Prea Curata Fecioară Maria, la 40 de zile în biserică, după rânduiala legii evreieşti, să aducă jertfă de curăţire două turturele sau doi pui de porumb, acest om sfânt şi drept – căci spune Evanghelia de azi că era drept şi temător de Dumnezeu – a venit în biserică, îndemnat fiind de Duhul. Duhul Sfânt i-a zis lui Simeon: “Bătrâne care eşti legat de ciolanele astea vechi, du-te acum în biserică şi vezi pe Acela despre Care, cu 283 de ani în urmă, nu credeai că se va naşte din Fecioară! Du-te şi-L vezi, du-te şi-L ia în braţe, şi te dezleagă de la Dânsul, că El te-a legat, prin Arhanghelul Gavriil!”. Şi s-a dus Simeon în Templul lui Solomon. Acolo erau mii de evrei cu prunci de 40 de zile pentru curăţire. Dar venind bătrânul Simeon, gârbov şi foarte plecat, cu vederea şi auzul slăbite, s-a făcut de unde era Maica Domnului – între atâtea mii de femei şi bărbaţi – o rază de lumină ca soarele. Şi pe acea rază de lumină el a mers până la Maica Domnului. Iar Mântuitorul strălucea în braţele Maicii Domnului ca fulgerul. Şi când L-a văzut bătrânul Simeon, L-a luat în braţe şi cu lacrimi a spus: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace”, adică acum dă-mi, Doamne, drumul să mă duc cu linişte în cealaltă lume, „că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Căci Tu ai venit să mântuieşti lumea, „că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor…”. Auzi, n-ai venit să mântuieşti numai pe evrei, ci pe toate popoarele lumii! Şi a mai zis: „… lumină spre descoperirea neamurilor”; adică prin acest Prunc se va descoperi lumina la toate popoarele pământului. Şi la urmă a zis: „… şi slavă poporului tău Israil”, pentru că după trup Mântuitorul se trage din neamul lui David şi al lui Avraam, deci din neamul evreiesc. Şi este slavă pentru poporul acela. Şi zicând aceasta, bătrânul s-a risipit acolo în biserică. Şi osemintele lui le-au îngropat lângă biserică şi le-a adus împăratul roman mai târziu la Constantinopol.

Iubiţi credincioşi, aşa s-a întâmplat Întâmpinarea Domnului. Dar oare de ce femeile veneau la 40 de zile în biserică, să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu? Oare există legea aceasta şi în legea darului? Da, există, pentru că în legea veche a spus Moise în Levitic (cap. al XII-lea): „Toată femeia care va zămisli şi va naşte… necurată este”; până la 40 de zile să nu se culce cu bărbatul său şi la 40 de zile să aducă pruncul să-l îmbisericească în biserică, să i se facă aghiasmă şi să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu, şi apoi poate să intre în biserică. Aşa era în legea veche şi această rânduială s-a pus în legea darului la fel. Dar oare se păzeşte în legea darului? Ne-a venit la ureche că nu. Ne-a venit la spovedanie şi ni s-a spus că bărbaţii n-au răbdare şi femeile n-au ce face şi nu păzesc curăţenia până la 40 de zile. Şi aceasta e mare păcat. Pentru că copiii care se nasc din aceste amestecări, dacă bărbatul se împreună cu soţia până ea nu se curăţeşte, se nasc orbi, rahitici, cu oasele moi şi cu nici un fel de fericire în viaţă. E o pedeapsă a lui Dumnezeu că n-au înfrânare nici măcar şase săptămâni, până se curăţeşte femeia de urmele naşterii ei. Deci luaţi aminte de la praznicul Întâmpinării şi aduceţi-vă aminte să nu vă ispitească satana ca să nu păziţi curăţenia după copiii dumneavoastră, că veţi fi sub blestem şi veţi avea pagube şi scârbe în viaţa aceasta, iar dincolo – munca cea veşnică. Că şi legea căsătoriei are o măsură de curăţenie. Nu dezlegaţi frâul – nici bărbatul, nici femeia – ca dobitoacele, măcar că şi acelea au rânduiala lor. Cât timp femeia este în timpul necurăţiei ei, bărbatul n-are voie să se culce cu dânsa; la fel timp de 40 de zile după naştere, cât este în curăţenie, n-are voie; nici în sărbători, nici în posturi, în duminici şi aşa mai departe. E o măsură de curăţenie pentru toţi, şi dacă nu e păstrată, din mocirla asta ne ducem în fundul iadului.

Dar oare de ce trebuie să aducă doi pui de porumb, iar cei mai bogaţi un miel fără meteahnă, adică nici şchiop, nici chior, nici cu vreo altă meteahnă în trup? Acesta era simbolul lui Hristos celui desăvârşit, Mielul lui Dumnezeu. Şi simbolul desăvârşirii jertfei noastre, adusă lui Dumnezeu, care trebuie să fie curată, nu întinată de furtişaguri, sau de alte păcate. Iar cel mai sărac aducea jertfă două turturele sau doi pui de porumb. De ce se aducea jertfă de către cei săraci porumbelul? Pentru că porumbelul este o pasăre care foarte mult iubeşte pe soţia sa, şi soţia pe el. Mare dragoste este între porumbei. Aşa trebuie să trăiască soţul cu soţia, în mare unire, în mare dragoste, în mare blândeţe. Că zice Hristos: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!”. Şi ce mai face porumbelul, chiar şi cel sălbatic din pădure, şi turturica? Dacă i-a murit soţul, până la sfârşitul vieţii el nu se mai însoţeşte. Tot aşa şi turturica. De aceea spune Sfântul Efrem despre călugări: „Pentru ce oare, monahe, cu turturica cea văduvă te-a asemănat pe tine proorocul, care niciodată soţie nu mai caută, şi se ţine în văi şi în pustie, căutându-şi liniştea? Aşa trebuie să fie călugărul: pururea fără căsătorie, pururea căutând pe Hristos”. Aşa face şi porumbelul sălbatic: după ce i-a murit soţia, el zboară prin munţi, pe dealuri, prin poiene, prin văi, şi plânge după soţia lui. Dar nu se mai căsătoreşte cu alta, şi niciodată nu stă pe cracă verde, ci totdeauna pe cracă uscată. Eram cu oile – că eu am fost cioban la munte – acum vreo zece ani şi pe piciorul unui deal pândeam nişte porumbei sălbatici. Poate erau şi aceia stingheri, că de câte ori veneau, stăteau pe vârful unui mesteacăn uscat. Şi mă minunam de ce stau pe cel uscat, când tot codrul e verde! Iată de ce stau pe pom uscat: aceasta este o taină şi un simbol. Căci spune Marele Vasile că din toate zidirile lui Dumnezeu pururea ne învăţăm cele ale înţelepciunii. Căci toată lumea aceasta simţită şi văzută este şcoala sufletelor celor cuvântătoare. Ştiţi de ce nu stă porumbelul şi turturica pe lemn verde după ce i-a murit soţul? Lemnul verde e simbolul dulceţii omeneşti, căci ceea ce-i verde şi sănătos trăieşte în îndulcirea veacului de acum, iar lemnul uscat e simbolul că femeia, după ce i-a murit bărbatul, nu se mai îndulceşte cu alt soţ. Să stea pe ramură uscată! Acesta e simbolul uscăciunii, al foamei, al setei, al chinului, al trudei – aşa spun dumnezeieştii Părinţi. Porumbelul care stă pe lemn uscat ne arată nouă să ne uscăm cu postul, cu lacrimile, cu umilinţa, cu foamea şi cu setea. Femeia căreia i-a murit bărbatul să plângă, să se roage, să ducă o viaţă curată şi cinstită, şi de foarte mare fericire se va învrednici dacă va rămâne aşa până la sfârşitul vieţii ei. Iar dacă nu poate, atunci după îngăduinţa marelui Pavel, poate să se mărite, dar mai bine este dacă rămâne nemăritată şi petrece în post, în rugăciune, în foame şi în sete, în trudă şi în osteneală, plângând nu după mirele ce l-a avut, ci după Hristos; după Acela să suspine, după Acela să plângă, că trebuie din nou să fie cu Acela cu Care s-a împreunat la botez, ca Acela să ne ducă pe noi nu la unirea cea trupească, ci la cea duhovnicească şi la bucuria cea fără de margini din ceruri.

Iubiţi credincioşi, dar de ce spune oare evanghelia de astăzi că bătrânul Simeon a blagoslovit pe dreptul Iosif şi pe Maica Domnului? După unii istorici, el a fost preot al legii vechi; alţii zic că nu, ci a fost un om drept, bătrân şi sfânt. Dar mai târziu el s-a arătat oarecărora dintre sfinţi îmbrăcat preoţeşte, după rânduiala legii vechi, şi cu un toiag verde în mână, încredinţând că a fost preot. Dar pe cine blagosloveşte Simeon? Pe Maica Domnului şi pe Pruncul pe Care-L ţine în braţe. Vedeţi smerenia lui Hristos? Vedeţi bunătatea Lui cea fără de margini? Se lasă blagoslovit de un om drept. Cel Ce blagosloveşte toate popoarele pământului şi toate ţarinile, şi toate viile, şi toate moşiile, şi toate vieţuitoarele din apă, din aer şi de pe uscat, Se lasă blagoslovit de un om, care avea darul preoţiei. Vedeţi cât de mare e preoţia? Duhul Sfânt dă preoţia preotului, dar ne învaţă că şi Însuşi Dumnezeu S-a smerit ca să fie binecuvântat de preot, de dreptul Simeon. Astăzi, Dumnezeu Cuvântul, Care a făcut cerul şi pământul, vine, Se face prunc întru smerenie şi blândeţe şi, tăcând, Se lasă binecuvântat de un preot al legii vechi. Dar atunci cu cât e mai mare un preot al legii darului? N-am vreme să vă spun. Iar dumneavoastră, când treceţi pe lângă un preot, poate nici bună-ziua nu-i ziceţi. Vai de cel ce face aşa! Să ştiţi dumneavoastră că arhiereii şi preoţii în lumea aceasta sunt izvoarele binecuvântării. Deci fericit, de trei ori fericit este acela care doreşte pururea să fie blagoslovit de arhiereu şi de preot! Când treci pe lângă un preot, chiar dacă este departe, ia-ţi căciula din cap, du-te şi zi: “Blagosloveşte-mă, părinte sfinte!” Căci zice dumnezeiescul Gură-de-Aur: „a preotului este numai a deschide gura şi darul le lucrează pe toate”. Şi mai zice acelaşi: “Sfântă este limba preotului şi preasfântă este gura lui”. Şi când te-ai dus la el şi te-a binecuvântat, Domnul te-a umplut de toată blagoslovenia Duhului Sfânt, că nu el blagosloveşte, cu Duhul Sfânt cu Care este îmbrăcat. Iată ce pildă ne-a dat Mântuitorul la sărbătoarea de astăzi. El, Care blagosloveşte pe toţi Sfinţii şi Arhiereii, şi pe toţi Sfinţii Îngeri, Se blagosloveşte pe pământ de la un preot? De un bătrân cinstit? Şi apoi, pe cine ţine Sfântul Simeon în braţe? Pe un prunc. Dar cine era pruncul Acesta? Acesta este Cel ce ţine în cumpănă şi în braţele Sale cerul şi pământul, şi toate cerurile cerurilor şi toate văzduhurile, şi noianurile, şi vânturile, şi munţii, şi toate cetele de sus, şi toată zidirea cea de jos; şi acum vine cu atâta smerenie ca să-L ţină în braţe un bătrân slab, care a aşteptat cu suspin şi cu umilinţă 360 de ani venirea Lui. Iată bunătatea şi mila lui Dumnezeu până unde se coboară, că vrea să fie binecuvântat de om, vrea să fie purtat de om, în nemărginita Lui dragoste, ca şi noi la vreme să dorim blagoslovenia Lui şi să-L purtăm pe Dumnezeu. Dar oare nu-L purtăm şi noi pe Iisus Hristos? Oare numai bătrânul Simeon L-a purtat? Doamne fereşte! Noi Îl purtăm mai mult decât Sfântul Simeon. Sufletul omului are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căci are minte, gând şi cuvânt. Mintea noastră, sufletul nostru sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Care stă în minte şi în inimă, şi S-a vărsat în toată firea trupului ca focul prin fier, cum arată dumnezeiescul Ioan Damaschin. Deci fiecare creştin, care s-a scăldat în biserică şi s-a îmbrăcat cu Hristos, după cum cântă biserica: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat, Aliluia!”, poartă pe Hristos în el. De aceea ne chemăm toţi creştini, că purtăm pe Hristos în noi, avem pe Dumnezeu Cuvântul şi pe toată Sfânta Treime cu noi. Sfântul Simeon L-a purtat în braţe, iar noi Îl purtăm pururea pe Hristos în inimă şi în minte. Toţi suntem purtători de Dumnezeu, după cum a spus Sfântul Ignatie, căci când l-a întrebat împăratul Traian: „Dar de ce te chemi tu aşa, Teoforul? (adică “purtător de Dumnezeu”), el i-a spus: „Nu te nedumeri, Împărate! Mă numesc Teofor pentru că port pe Dumnezeu în mine; căci toţi creştinii care s-au botezat poartă pe Dumnezeu în ei”.

Deci, fraţii mei, dacă purtăm pe Dumnezeu în noi şi dacă acesta este adevărul şi nimeni nu poate să-l tăgăduiască, atunci cum trebuie să fie purtările noastre, cum trebuie să fie gândurile noastre, cum trebuie să fie cuvintele noastre, ce fel de mişcări trebuie să facem? Oare ce nu ştie Dumnezeu, Care este în noi şi pe Care Îl purtăm până la moarte? Ce nu ştie El din viaţa noastră? Căci i-a spus lui Iov: „Oare cine este cel ce ascunde de la Mine sfatul?”. Care sfat? Sfatul inimilor. Despre aceasta a proorocit bătrânul Simeon. Căci după ce a spus cele de mai sus, a zis Maicii Domnului: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34). Care e căderea, care e ridicarea prin Hristos? Toţi care Îl hulesc vor cădea de la Dânsul, căci de bună voie se desprind de dragostea Lui. Şi-apoi, ce i-a mai proorocit Maicii Domnului? „Şi prin sufletul tău va trece sabie”. Când a trecut sabia prin inima Maicii Domnului? La Sfintele Patimi. Maica Domnului a născut după legea firii, dar în acelaşi timp mai presus de fire, căci n-a avut dureri. Dar durerea pe care trebuia să o aibă la naştere a avut-o la sfintele şi preaînfricoşatele Patimi, când a văzut pe Mântuitorul răstignit, de a suferit nenumărate chinuri şi a murit. Deci a trecut sabia prin inima ei nu la naştere, pentru că n-a cunoscut ea vreodată bărbat şi de aceea a născut fără durere. Dar durerea de la naştere a trebuit s-o aibă la patima Domnului, ca să fie părtaşă a patimilor şi suferinţelor Lui. Iubiţi credincioşi, luaţi seama: Hristos a venit spre surpare şi stăvilire. Toţi care se împotrivesc, toţi care hulesc, toţi care defaimă poruncile Lui vor cădea de la El. Şi toţi care caută să-L iubească din toată inima şi să facă poruncile Lui se vor ridica prin dragostea Lui la locaşurile mai presus de ceruri.

V-am spus aceste puţine, la praznicul de azi, ca să nu îngreuiez auzul dumneavoastră, că multe sunt care îmi vin în minte. Vă spun numai atâta: ţineţi minte femeilor, de la praznicul acesta, să păziţi curăţenia după copii până la 40 de zile. Dacă una rămâne văduvă, să stea pe lemn uscat, ca porumbiţa cea sălbatică, adică să petreacă în post, în rugăciune, în foame, în sete, şi să suspine după Mirele Cel ceresc, după Hristos, Care ne-a logodit pe noi cu Sine prin botez. Iar dacă nu se va putea înfrâna şi se va căsători, să se căsătorească cu un bărbat creştin, care n-a mai lăsat o soţie încurcată, şi să aibă cununie. Dar cununia nu se mai pune a doua oară pe capul celor ce se cunună, după rânduiala Sfinţilor Părinţi. Apoi, să dorim binecuvântarea preoţilor şi arhiereilor. Până veţi rămâne în viaţa aceasta, să doriţi blagoslovenia slujitorilor Bisericii, pentru că Însuşi Dumnezeu S-a pogorât de sus, ca să fie blagoslovit de un sfânt preot al legii celei vechi.

Dar să vă mai spun ceva: să nu boliţi de îndoială. Niciodată nu am putea vorbi mai mult de îndoială ca astăzi, dar nu-i vreme. De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câţi au fost de la faraonul Ptolemeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos se poate naşte dintr-o fecioară. Şi i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani, ca să vadă pe Cel născut din Fecioară. Aşa s-a îndoit Avraam. Căci când i-a zis Domnul: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire… a zis Avraam: «Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?». Atunci a zis Domnul către Avraam: «Să ştii bine că urmaşii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani»” (Facerea 15, 7-13). Dar a stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: de ce, Doamne, a depăşit cei 400 de ani, că s-au împlinit anii. Şi a zis Dumnezeu: anii s-au împlinit, dar păcatele poporului, nu. Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani. De ce n-a murit Moise în pământul făgăduinţei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe faţa pământului, cum se spune la Numeri: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3). Pentru o greşeală nu a intrat în pământul făgăduinţei, pentru o greşeală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: „Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei. A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: «Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?» Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori, şi a ieşit apă multă, şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu M-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»” (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta Moise n-a văzut pământul făgăduinţei. Aşa s-a îndoit şi Toma la Învierea lui Hristos şi a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: „Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut; ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinţa celor ce nu văd şi cred, precum suntem noi şi cum trebuie să fie toţi creştinii până la sfârşit. Ce spune Apostolul Iacov: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: “Oare este, sau nu este Dumnezeu? Oare este iad sau nu este?”, acela este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenţa lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.

Să vă dau o pildă. A venit un moşneag deunăzi şi a zis: “Părinte, iată ce am văzut la restaurant în ziua de Sfântul Vasile. Vor merge toţi aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toţi”. I-am răspuns: “Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi, prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu eşti Dumnezeu care nu voieşti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneşte. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege (Psalmii 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtaş la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai aşezat aşezământul de lege al Meu prin gura ta, iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoia ta? (Psalmii 40, 17-18). Şi mai zice în psalmi: “Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta şi te voi mustra.” Iar Hristos a spus: “Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.” (Matei 7, 13-14). Deci nu te mira că merg mulţi la joc sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt puţini”. Tot lucrul bun este rar.

Deci nu vă îndoiţi de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos şi de a te feri de păcate. Dacă n-a cruţat Dumnezeu pe Avraam şi pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a cruţat pe Toma şi pe alţii care s-au îndoit, nu ne va cruţa nici pe noi. Aceia au fost sfinţi, le-a dat astfel de pedeapsă ca să nu se muncească veşnic, dar noi, dacă vom trăi în îndoială, vom avea nu numai pedeapsa lui Simeon, ci vom avea pedeapsa veşnică. Pe el l-a pedepsit pe merit să nu moară, până nu-L va vedea pe Hristos Domnul, dar noi, de nu vom crede că avem pe Hristos în noi şi că El trăieşte în noi şi ştie cuvintele noastre, şi gândurile noastre, şi faptele noastre, atunci munciţi vom fi în vecii vecilor. Mântuitorul Hristos şi Prea Curata lui Maică să ne ajute tuturor, să nu uităm că Îl purtăm în toată vremea în noi, că El ştie toate gândurile noastre. Amin!

de Arhimandrit Cleopa Ilie – Predici

De-a lungul a două mii de ani de creştinism, acest text a fost citit şi tălmăcit în mod variat.

Un prim lucru ce merită menţionat este faptul ca, în plină epocă sclavagistă şi în sânul unei mentalităţi patriarhale până în ultimele ei resorturi, creştinismul este cel care a propovăduit, fie chiar la modul ideal, egalitatea deplină a oamenilor, în calitatea lor supremă de fii şi fiice egali ai aceluiaşi Părinte Ceresc, în virtutea chipului divin care le-a fost dăruit tuturor. Acelaşi “Apostol al neamurilor” învăţa că “în Hristos” – “nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28).

Pe lângă această egalitate între oamenii aparţinând diferitelor neamuri şi rase, creştinismul a propovăduit deplina egalitate între bărbat şi femeiel pe care şi-o exprimă fiecare dintre ei în funcţie de particularităţile şi specificul constituţiei sale. Aşadar, într-o vreme în care unii oameni erau vânduţi cal nişte animale, credinţa creştină recomanda să ne comportăm cu fiecare dintre semenii noştri, indiferent de statutul lui social, ca şi cu Hristos însuşii iar faţă de femeia asupra căreia, în epocă, bărbatul – părinte sau soţ – avea drept de viaţă şi de moarte ca faţă de făptura cea mai delicată şi tandră, dăruită bărbatului de către Dumnezeu, în vederea atingerii scopului suprem al vieţii lor – mântuirea. Prin urmare, în timp ce faţă de toţi oamenii suntem solidari în virtutea originii şi a vocaţiei comunei faţă de soţ sau faţă de soţie suntem, potrivit învăţăturii de credinţă creştine, în relaţie de împreună-lucrare în opera de edificare morală, în actul dobândirii mântuirii.

Într-un mod absolut novator pentru secolul al IV-lea (însă s-a dovedit că, de fapt, pentru cele două milenii creştine), Sfântul Ioan Gură de Aur, adevărat “rapsod” al frumuseţilor familiei, vorbea despre relaţiile dintre soţi, arătând că, într-adevăr, soţul sau bărbatul ocupă, în familie, cel dintâi loc, el estel capul soţiei sale, care ocupă locul secund, în cadrul relaţiei dintre ei. Însă, arată în mod excepţional Sfântul Părinte, locul al doilea este egal cu cel dintâi  în demnitate şi slujire.

Întorcându-ne la relaţia dintre bărbat şi femeie, dintre soţ şi soţie, în ierarhia precizată de Sfântul Apostol Pavel, cheia dezlegării reale a semnificaţiei rolului fiecăruia în cadrul familiei creştine o constituie vieţuirea lor, trăirea Tainei unirii lor “în Hristos şi în Biserica”.

Înţelegem astfel că ideea unei supremaţii în cadrul familiei, ca “nod de contraziceri” şi “prilej de poticnire” între soţi este specifică celor care nu îşi aprofundează misterul conjugal “în Hristo”, adică în lumina cuvintelor mântuitoare ale Domnului, şi nici “în Biserică”, adică în sensul explicaţiilor pe care le dă “cugetul Bisericii” realităţilor vieţii prezente şi a celei viitoare.

În logica pur omenească, şi nu în baza celei revelate, relaţiile dintre soţi au aparenţa de a fi absolute doar atunci când este exclus din căminul lor Hristos, cei doi soţi trăind după propriul lor plac şi socotindu-se a fi singurii datori şi responsabili faţă de fericirea personală şi faţă de fericirea partenerului de viaţă. Doar atunci există o luptă pentru întâietate, pentru supremaţie, echivalând, în realitate, cu tendinţa egoistă şi egocentristă de a-şi impune punctul de vedere, de a-şi solicita cu insistenţă până la violenţă, satisfacerea dorinţelor, poftelor şi plăcerilor personale, fie chiar şi cele mai înalte şi de natură pur spirituală.

Într-o familie credincioasă, însă, relaţia dintre cei doi soţi este fundamental spiritualizată, devenind o relaţie de relativă superioritate şi autoritate din partea bărbatului şi de relativă ascultare şi supunere din partea femeii. Soţia trebuie să se supună bărbatului ei, însă şi acesta se supune lui Hristos, astfel încât ajungem la egalitate de ascultare şi egalitate în demnitate a celor doi soţi. Sau matematic, în mod real, locul prim şi esenţial în cadrul legăturii create între ei prin Sfânta Taina a Cununiei, Îl ocupă Hristos Domnul, ei situându-se pe locul al doilea şi al treilea.

Emanciparea femeii în lumea contemporană a făcut-o pe aceasta să clameze egalitatea deplină cu bărbatul. Nu vrea să se mai simtă inferioară, ca el să ocupe totdeauna primul lor în relaţia lor, iar ea să fie mereu supusă slujitoare. Alungându-L pe Dumnezeu din mijlocul lor, ei au ajuns să reconsidere relaţia lor juridic, asemenea uneia dintre stăpân şi slujitor sau chiar şi mai rău, între stăpân şi slugă. Or, femeia zilelor noastre, spre deosebire de cea din vremurile trecute, nu mai este dispusă să fie sluga nimănui, nici măcar a familiei sale, a soţului şi a copiilor ei, dacă îi mai naşte. Multă vreme ş-a crezut că ea este doar un aparat de procreat, însă noua atmosferă de democratizare şi liberalizare a relaţiilor ei cu lumea a împins-o să caute întâietatea pentru ea, măcar în anumite sfere şi zone ale vieţii intime sau publice, materiale sau spirituale.

Presupusul “conflict” dintre bărbat şi femeia a pornit de la o premiză eronată, greşit interpretată, cum că femeia ar fi fost inferioară şi supusă până la servitute bărbatului ei, care, în baza unei mentalităţi patriarhale, de altădată, ar fi moştenit prerogativele de stăpân şi cap al femeii şi al familiei, o întâietate absolută. Însă aceasta este o premiză greşită, pentru că, în fond, aşa cum femeia este chemată să se supună bărbatului ei, la fel şi acesta trebuie să fie în profundă ascultare faţă de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că în familie nu mai vorbim despre o dispută între locul prim şi cel secund între cei doi soţi, ci despre modul în care lucrează ei, în calitate de ocupanţi ai locului al doilea şi al treilea, în relaţia în care Primul în iubire, dar şi în smerire, în dragoste, dar şi în chenoză este Hristos.

Aşadar, într-o familie creştină, Dumnezeu se situează pe locul întâi, celor doi soţi revenindu-le locurile următoare. Aşa cum atunci când este vorba de conducători şi conduşi, de stăpâni şi supuşi, celui dintâi îi aparţine autoritatea, în timp ce supuşii sunt datori să împreună-lucreze la realizarea sarcinilor primite, la fel cei doi soţi trebuie să dovedească solidaritate şi armonie, în împlinirea vocaţiei lor şi a familiei – mântuirea. Mai mult decât atât, însuşi Hristos, Cel care trebuie să ocupe locul întâi, într-o familie creştină, nu a arătat despotism şi intransigenţă, ci iubire şi iertare, slujire şi preţuire. Şi, precum a făcut-o El, la fel sunt datori şi cei doi soţi, urmându-I exemplul sublim de slujire şi smerenie, să o facă. Prin urmare, realitatea este că din slujitori, soţii devin de Dumnezeu slujiţi şi tot astfel şi ei sunt chemaţi să o facă unul faţă de celălalt.

În acest cuget, femeia nu trebuie să se considere inferioară bărbatului, ca şi cum acesta ar avea ultimul cuvânt şi ar fi ultima instanţă la care ea este datoare să se raporteze permanent cu supunere, ci trebuie să aibă convingerea că, în aceaşi măsura în care va respecta ea aceasta şi va fi un exemplu de smerenie şi ascultare, şi soţul ei va asculta şi se va supune lui Hristos, făcând familia lor izvor de dragoste şi binecuvântare cerească. Neascultarea soţiei faţă de soţ îşi află corespondent în nesupunerea soţului faţă de autoritatea divină şi, în acest mod, nu doar unul dintre ei – soţia – va suferi, ci întreaga familie şi însăşi legătura lor cu Dumnezeu se va modifica. Prin credinţă, relaţiile dintre ei capătă consistenţă şi împlinire, după cum ignorarea lor duce la răcirea dragostei dintre ei şi a credinţei în Dumnezeu.

În plus, precum arăta acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, raportul dintre soţi este de împreună-lucrare, de ajutor şi colaborare în dificila operă de dobândire a mântuirii şi nicidecum o relaţie de despotism – din partea soţului – şi supunere necondiţionată din partea soţiei, ci dragoste curată şi înţelegere. Or, dragostea este cea care face autoritatea bună şî blândă, iar supunerea sau ascultarea – uşoară şi plăcută.

(extrase din: Familia creştină, şcoală a iubirii şi a desăvărşirii – Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu)

14) Aşadar, să-I ceri stăruitor lui Dumnezeu tot ceea ce te leagă de mântuirea ta şi de izbânda în bine şi iară îndoială vei primi. Dar, în acelaşi timp, să ştii că şi tu, la rândul tău, trebuie să faci tot ce ţine de puterile tale; şi la Dumnezeu să strigi după ajutor ca El să-ţi fie ajutător. Căci, dacă cineva din nestatornicie se lasă în voia poftelor (potrivnice poruncilor). Dumnezeu nu îl mai ajută şi nu îi mai ascultă rugăciunile, deoarece el s-a făcut mai întâi străin de Dumnezeu prin păcat. Cine voieşte să aibă ajutor de la Dumnezeu, acela nu renunţă la îndatoriri: şi, cine nu renunţă la îndatoriri, niciodată nu rămâne fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea nu trebuie să ajungă până acolo încât să-l osândească propria conştiinţă pentru ceva anume şi în situaţia aceasta să cheme ajutorul lui Dumnezeu.

15) Şi ajutorul trebuie să-l cheme nu cu nepăsare, nu cu mintea rătăcind încoace şi încolo. Un astfel de om nu numai că nu va primi cele cerute, dar îl va supăra şi mai mult pe Stăpânul. Dacă şi acela care stă şi vorbeşte înaintea împăratului stă cu mare frică, neîngăduindu-şi să rătăcească nici cu ochiul său dinafară, nici cu cel sufletesc dinlăuntru, ca să nu fie supus primejdiei, nu cu atât mai mult trebuie să stăm cu frică şi cu cutremur înaintea lui Dumnezeu, îndreptând mintea noastră numai către El şi către nimic altceva? Deoarece El vede nu numai aşa cum vad oamenii omul exterior, ci vede şi omul lăuntric. De aceea, dacă vei sta înaintea lui Dumnezeu aşa cum trebuie şi vei face tot ce ţine de tine, nu înceta să ceri cele trebuincioase, căci fără îndoială le vei primi.

16) Dacă vei fi osândit de conştiinţa ta ca unul ce nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu şi dacă vei sta la rugăciune cu mintea împrăştiată când ai putea să stai şi cu mintea neîmprăştiată, să nu îndrăzneşti să stai înaintea lui Dumnezeu ca rugăciunea ta să nu se transforme în păcat. Iar, dacă te străduieşti, dar nu izbuteşti să te rogi fără împrăştiere, sileşte-te cât poţi şi continuă să stai înaintea lui Dumnezeu, indreptându-ţi mintea către El şi adunând-o în tine însuţi şi Dumnezeu te va ierta; deoarece nu din nepăsare, ci din neputinţă nu ai stat înaintea Lui aşa cum trebuia. De aceea, dacă te vei sili aşa către orice faptă bună, nu înceta să ceri până când nu vei primi cele cerute, dar bate cu răbdare la uşa Lui când ceri cele de trebuinţă. Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, cetui care bate i se va deschide (Luca 11, 10). Căci de ce altceva vrei să te învredniceşti dacă nu numai de mântuirea întru Dumnezeu?

17) Dar spui: de multe ori am cerut — şi nu am primit cele cerute. Fără îndoială că nu ai primit, deoarece ai cerut rău — cu necredinţă şi cu mintea împrăştiată sau ai cerut ceea ce nu-ţi este de folos. Şi, chiar dacă ai cerut ceea ce-ţi este de folos, nu ai avut statornicie. Căci este scris: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19) — şi: cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Mt. 10, 22).

18) Dumnezeu cunoaşte inimile celor ce se roagă. De aceea zici: ce nevoie are Dumnezeu de cererile noastre? Ore nu ştie El ce nevoi avem noi? Ce nevoie are de cererile noastre? – Dumnezeu ştie ceea ce ne trebuie nouă şi toate cele trupeşti ni le dă din belşug spre desfătarea noastră, înainte de cererea noastră; fiind bun, El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. 5, 46). Însă credinţa, virtuţile, numele vrednic de acestea, împărăţia cerească, dacă nu le vei cere cu trudă şi cu multă răbdare, nu le vei primi, deoarece mai întâi trebuie să ţi le doreşti şi dorindu-le, să cauţi stăruitor credinţa şi răbdarea, întrebuinţând din partea ta totul astfel încât să nu te osândească pentru nimic conştiinţa spunându-ţi că ceri fie cu nepăsare, fie cu lene; şi abia atunci vei primi dacă Dumnezeu va voi. Căci El ştie mai bine decât tine ce îţi este de folos.

19) Şi, poate – de aceea întârzie El să-ţi dăruiască cele cerute, ca să te determine să petreci neîncetat înaintea Lui şi tu, simţind ce este darul lui Dumnezeu (cât de greu se dobândeşte), cu frică să-l păstrezi. Căci tot ceea ce dobândeşte cu multă osteneală, omul se străduieşte să păstreze ca, pierzând acestea, să nu piardă şi multa sa osteneală şi, depărtând harul lui Dumnezeu, să nu devină nevrednic de viaţa veşnică. De aceea să nu te descurajezi dacă nu vei primi îndată cele cerute. Căci, dacă Bunul Dumnezeu ar vedea că tu, îndată ce primeşti darul, nu îl pierzi, ar fi gata să ţi-l dăruiască înainte de cererea ta. Dar acum, din mulţă grijă pentru tine El face aceasta (adică nu ţi-l dă). Căci, dacă cel ce a primit talantul şi l-a păstrat în întregime a fost osândit pentru faptul că nu l-a înmulţit, nu cu atât mai mult va fi osândit cel ce îl pierde?

20) De aceea, ştiind acest lucru, fie că primim mai devreme, fie că primim mai târziu, să-I fim recunoscători Domnului: fiindcă orice face Domnul, contribuie la mântuirea noastră; numai să nu-ţi curmi din laşitate cererile. Căci Domnul de aceea a şi spus pilda despre văduva care prin stăruinţa ei l-a înduplecat pe judecătorul cel nedrept, ca şi noi să învăţăm, prin stăruinţa noastră, să ajungem la dobândirea celor cerute. Prin aceasta se exprimă şi credinţa noastră şi dragostea pentru Dumnezeu, prin faptul că, chiar dacă nu primim îndată cele cerute, Îi suntem recunoscători. Să-I mulţumim, aşadar, întotdeauna ca să devenim vrednici de bunătăţile Lui cele veşnice.

(extrase din Sf. Vasile cel Mare – Despre rugăciune şi Trezvie în învăţăturile Sfinţilor Părinţi)

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.
Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.
Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacele si Icoasele

Condacul 1:

Pe aparatorii si luminatorii Bisericii crestinesti, pe invatatorii cei mari si infranatorii zazaniilor diavolesti, pe surpatorii eresurilor, pe stalpii cei neclintiti ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor si intocmai cu apostolii, si ai lumii invatatori, pe marele Vasile cel cu dumnezeiasca minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; si pe Ioan luminatorul a toata lumea, sa-i laudam credinciosii din toata inima si sa le cantam : bucura-te, treime de arhierei mult-laudata !

Icosul 1:

Cine este destoinic a-si deschide buzele si a-si misca limba, spre a o lauda, cum se cuvine pe aceasta treime de arhierei ? Insa, desi nu vom putea face aceasta, totusi nu putem tacea si ii aducem aceste laude :

Bucurati-va, alesii Sfintei Treimi, flori mirositoare ale gradini celei nestricacioase;
Bucurati-va, ingeri pamantesti si oameni ceresti;
Bucurati-va, marilor arhierei cei luminati la minte de Sfanta Treime;
Bucurati-va, ca ati covarsit firea omeneasca cu darurile cele multe;
Bucurati-va, stilpi neclintiti ai Biserici;
Bucurati-va, credincioase slugi ale Sfintei Treimi;
Bucurati-va, margaritare stralucite ale Bisericil lui Hristos;
Bucurati-va, cei mai destoinici luminatori ai pamantenilor;
Bucurati-va, aparatorii dreptei credinte in Hristos;
Bucurati-va, surpatorii eresurilor si indreptatorii adevaratelor invataturi;
Bucurati-va, carmuitorii Biserici si pomi luminati roditori ai fructelor celor mai alese;
Bucurati-va, treime de arhierei mult-laudata !

Condacul 2:

Pe acesti trei mari ierarhi ai Bisericii lui Dumnezeu cel slavit in Sfanta Treime, se cuvine sa-i cinstim ca pe unii ce au primit de la Dumnezeu mari daruri si alesi talanti : pe Vasile, cel ce a rusinat paganatatea imparatului Iulian apostatul; cel ce a mustrat pe imparatul Valent arianul, cel ce a infricosat pe eparhul ce nedreptatise la judecata pe o vaduva saraca, si a botezat pe evreul Ioasaf cu toata casa lui; pe Grigorie, mare ritor si vrednic patriarh al Bisericii Constantinopolului, cel ce a intrecut cu intelepciunea pe toti cei mai invatati din timpul acela; si pe Ioan Gura de Aur, cel ce cu invataturile sale a covarsit pe cei mai luminati si mai alesi graitori ai lumii. Se cuvine sa-i laudam si sa zicem lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 2:

Multa nevointa avand Sfinte Ierarhe Vasile pentru credinta dreptslavitorilor crestini, ai mustrat cu indrazneala pe imparatul Valent, pentru ca a imbratisat invatatura eretica a lui Arie, luand multe biserici ale dreptslavitorior si prefacandu-le in biserici ariene. Tu, sfinte, n-ai putut suferi purtarea acestui imparat, iar noi, pentru taria credintei tale si indrazneala ce ai avut, te intampinam cu aceste cuvinte de lauda :

Bucura-te, Ierarhe Vasile, aparatorule si intaritorule al invataturii Sfintei Treimi;
Bucura-te, inalt si luminat cugetator al teologiei;
Bucura-te, albina, care ai adunat din invataturile timpului aceluia toata mierea invataturilor dreptmaritoare;
Bucura-te, furnica muncitoare, care necontenit ai adunat la sanul Bisericii hrana invataturilor dumnezeiesti;
Bucura-te, izvor de apa limpede, racoritoare si datatoare de viata a explicarii Evangheliei lui Hristos;
Bucura-te, caci cu acele ape ai adapat poporul dreptcredincios;
Bucura-te, paharul curatiei cel plin de curata bautura;
Bucura-te, gura intelepciunii ce spulbera hulele ereticior;
Bucura-te, podoaba Biserici lui Hristos;
Bucura-te, mustratorule al imparatilor Iulian si Valent;
Bucura-te, mare ierarhe al lui Hristos, Vasile !

Condacul 3:

Patria ta, Sfinte Ierarhe Vasile, a fost Pontul, nascut din parinti tematori de Dumnezeu, Vasile si Emilia. Crescut in invataturi adevarat crestinesti, ai strabatut tot felul de intelepciune, dobandind de la Dumnezeu vrednicia arhiereasca, pentru care ai multumit in tot timpul lui Dumnezeu, cantandu-I laude : Aliluia !

Icosul 3:

Pastorind Biserica ei poporul crestinesc totdeauna cu vrednicie si cu dreptate ai fost la Soborul al doilea, ce s-a tinut in Constantinopol, mare aparator al dreptei credinte. Taind si sfasiind cu sabia duhului toate invataturile eretice, ai dovedit ca in adevar esti un stalp neclintit al Bisericii lui Hristos si un mare ierarh vrednic de numele de cuvantator al lui Dumnezeu, cel slavit in Sfanta Treime : Tatal si Fiul si Sfantul Duh-Dumnezeu; pentru care toti te cinstim cu aceste laude:

Bucura-te, Parinte Ierarhe Grigorie, mintea cea prea laudata a dreptei credinte;
Bucura-te, lumina stralucitoare care luminezi cu invataturile tale toata lumea crestineasca;
Bucura-te, lumina stralucitoare care luminezi lumea cu limba ta cea bine-graitoare si care ingradesti cu mutenie limbile celor barfitori;
Bucura-te, plugarule ce ari cu plugul guri tale inimile, spre a da roade bune lui Hristos;
Bucura-te, aratatorule al adevaratului Dumnezeu, Cel laudat in Sfanta Treime; Bucura-te, caci cu prastia dumnezeiestilor tale cuvinte ai spulberat neghina eresurilor;
Bucura-te, bunule pastor, care ai pascut oile cele cuvantatoare in livada credintei Sfintei Treimi;
Bucura-te, organ dulce glasuitor si alauta bine alcatuita;
Bucura-te, fluier cuvantator si vioara dulce rasunatoare;
Bucura-te, stea prealuminoasa, ce luminezi toata lumea cu invataturile dogmelor crestinesti;
Bucura-te, indulcitorul inimilor credinciosilor;
Bucura-te, mare ierarhe si teologule Grigorie !

Condacul 4:

Intelepciune de sus avand, Sfinte Ierarhe Grigorie, te-ai suit pe scaunul cel mai inalt al patriarhilor marii cetati a imparatului Constantin, de unde ai pascut oile cele cuvantatoare intru cuviinta si dreptate. Luminat si impodobit fiind cu tot mestesugul cuvantarii de Dumnezeu, ai intrecut pe toti ritorii de atunci si ai laudat in toata viata ta pe Dumnezeu, cantandu-I : Aliluia !

Icosul 4:

Ca un inger sau arhanghel stai inaintea Sfintei Treimi, Parinte Ioane Gura de Aur, ca cel ce din pruncie ai cunoscut mai bine decat multi batrani pe singurul adevaratul Dumnezeu si te-ai indeletnicit cu adevaratele si sfintele invataturi crestinesti, ajungand a cunoaste toata filozofia si toate stiintele celor mai invatati dascali ai vremii aceleia. Pentru ca ai laudat si ai preaslavit in tot timpul vietii tale pe Bunul Dumnezeu, noi iti aducem aceste laude :

Bucura-te, ca te-ai nascut din parinti binecredinciosi, Secund Stratilatul si Antuza, vrednica ta mama;
Bucura-te, ca din frageda varsta ai fost dat la invatatura stiintelor avand dascali pe Libanie si Andragatie;
Bucura-te, ca in putina vreme pe toti semenii tai i-ai ajuns si i-ai intrecut cu invataturile;
Bucura-te, cel ce ai primit Sfantul Botez cu mare bucurie, aducand la dreapta credinta si pe multi altii;
Bucura-te, ca pe Antimie filozoful l-ai dovedit in invataturi spre uimirea tuturor;
Bucura-te, ca si el indata a cerut Sfantul Botez;
Bucura-te, ca episcopul Atenei, auzand ca tu ai faptuit intoarcerea lui Antimie, mult s-a bucurat;
Bucura-te, ca poporul crestinilor a laudat pe Dumnezeu pentru faptele tale cele bune;
Bucura-te, ca de patriarhul Antiohiei, Meletie, ai fost ridicat la rangul preotiei;
Bucura-te, ca si hirotonia de diacon si de preot le-ai primit cu multa smerenie;
Bucura-te, cel care cu sortii episcopilor si cu vointa imparatului Arcadie ai fost chemat la scaunul cel mai inalt al Patriarhiei Constantinopolului, dupa moartea patriarhului Nectarie;
Bucura-te, mare ierarhe Ioane Gura de Aur !

Condacul 5:

Dupa moartea parintilor tai, sfinte, toata averea ramasa tie impartind-o la saraci, robilor dandu-le libertate si rudele lasand, ai slujit Domnului ziua si noaptea. Ca monah in manastire, ca cleric, diacon, preot, arhiereu si patriarh ostenindu-te mult, ai scris carti despre preotie, despre bunatate si blandete, despre smerenie si milostenie, despre pace, adevar si dreptate, toate pline de dovezi, intarindu-le cu insati viata cea aspra ce ai dus; pentru aceea noi, minunandu-ne de rabdarea si de umilinta ta, indraznim a te lauda si a canta cu tine lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 5:

Ca niste albine zburatoare ati umblat in gradina Scripturilor credintei, voi trei mari ierarhi ai lui Hristos, adunand miere din tot felul de flori, pe care ati pus-o inaintea tuturor credinciosior spre indulcire, povatuindu-i la pocainta, descoperindu-le si explicandu-le dogma Sfintei Treimi, cea unita in fiinta dar despartita in Ipostasuri. Pentru aceasta noi crestinii va rugam sa primiti aceste cantari de laude :

Bucurati-va, marilor arhierei, despartiti cu trupurile, dar uniti cu duhul;
Bucurati-va, raze stralucitoare ale lui Hristos soarele dreptatii, Cel ce a luminat toata lumea cu invataturile Sale;
Bucurati-va, parinti vrednici ai Biserici crestinesti, ce ati fost la un obicei cu apostolii;
Bucurati-va, rauri cu ape racoritoare, ce ati adapat tarinile sufletelor crestinilor cele insetate de adevaratele invataturi;
Bucurati-va, trei ierarhi laudati de toti cei ce cred intr-un Dumnezeu slavit in Sfanta Treime;
Bucurati-va, organe bine-glasuitoare ale Bisericii lui Hristos Dumnezeului nostru;
Bucurati-va, slugi alese, care ati inmultit talantii cei dati voua de Donmul Hristos spre pastrare;
Bucurati-va, ca usile ceresti voua vi s-au deschis;
Bucurati-va, doctori iscusiti alesi de Dumnezeu spre a vindeca bolile sufletesti ale crestinilor celor slabi in credinta;
Bucurati-va, luminatorii lumii, cei impodobiti de Dumnezeu cu vrednicia arhiereasca;
Bucurati-va, albine adunatoare de tot felul de invataturi, din gradina Sfintei Scripturi;
Bucurati-va, treime de arhierei mult-laudata !

Condacul 6:

Propovaduitori si stalpi intaritori ai Bisericii lui Hristos si ai poporului crestinesc ati fost Sfintior Trei Ierarhi. Invatand si povatuind pe toti crestinii adevarata credinta, infruntand pe cei ce cautau sa semene neghine eretice in ogoarele inimilor dreptslavitorilor crestini, ati lovit cu prastia cuvintelor voastre in toate invataturile cele potrivnice, inaltand fruntea dreptei credinte si cantand lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 6:

Prin curatia vietii tale cea asemenea ingerilor te-ai ridicat la dumnezeiesti inaltimi si strabatand cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care, ca pe cel mai pretios odor, le-ai lasat Bisericii ca pe o comoara scumpa si nejefuita, Vasile. Pentru aceasta te rugam sa primesti de la noi nevrednicii laudele acestea :

Bucura-te, lauda cea stralucita a arhiereilor;
Bucura-te, dumnezeiescule invatator al dogmelor;
Bucura-te, urmatorul cel credincios al apostolior;
Bucura-te, stalpul cel prealuminat al Bisericii;
Bucura-te, al Treimii ager si osardnic aparator;
Bucura-te, aratatorule luminat al celor ceresti;
Bucura-te, ocarmuitorul corabiei celei duhovnicesti;
Bucura-te, indreptatorul celor chemati la vrednicia preoteasca;
Bucura-te, luminatorule ceresc al celor imbracati cu darul arhieriei;
Bucura-te, preainteleptule povatuitor al pustniciei;
Bucura-te, cel ce trezesti pe cei pacatosi la pocainta;
Bucura-te, mangaietorul celor ce adorm in dreapta credinta;
Bucura-te, mare Ierarhe Vasile !

Condacul 7:

Prin Vasile cel Mare, trambita cea dulce glasuitoare, care a cantat in Biserica arhiepiscopala a Cezareii din Capadocia, laudele cuvenite lui Hristos Dumnezeului nostru, invatand pe toti dogmele Sfintei Treimi si lasand Biserici bogatii alese si scumpe, din care si noi impartasindu-ne, aducem lui Dumnezeu laude si cantari : Aliluia !

Icosul 7:

Deschizand cu dumnezeiasca cuviinta Scripturile, ai scos din ele invataturi temeinice, Sfinte Grigorie, indulcind cu ele inimile credinciosilor cu adevarat, mai mult decit mierea si ai invatat pe toti crestinii a se inchina Treimii intru o unime si unimi in Treime. Pentru aceasta si noi te cinstim cu aceste laude :

Bucura-te, ierarhe Grigorie, inaltimea dumnezeiestilor daruri ale lui Hristos, Dumnezeului nostru;
Bucura-te, cald propovaduitor al dumnezeiescului dor;
Bucura-te, izvorul cuvantarii de Dumnezeu si raul cel limpede al intelepciunii;
Bucura-te, fluier pastoresc, ce ai biruit trambitele ritorior;
Bucura-te, cercetatorul adancului, care ai dobandit frumusetile vorbelor;
Bucura-te, privighetorule al darului si gura cea inalta a duhului;
Bucura-te, pazitorul turmei celei cuvantatoare a lui Hristos;
Bucura-te, smulgatorul neghinelor eretice si vanatorul lupilor imbracati in piei de oaie;
Bucura-te, semanatorul cel minunat al dogmelor;
Bucura-te, izgonitorul celor defaimatori de Dumnezeu;
Bucura-te, ca chipul Mantuitorului Hristos l-ai avut in toata viata ta, inaintea ta;
Bucura-te, mare ierarhe si teologule Grigorie !

Condacul 8:

De Dumnezeu graitorule, Sfinte Ierarhe Grigorie, pe limbile cele veninoase si vatamatoare ale ereticilor pornite impotriva lui Dumnezeu le-ai ars cu duhul cuvintarilor gurii tale, graind slava lui Dumnezeu; si cu scrisorile tale, insemnand fiinta cea prea puternica a Sfintei Treimi celei nevazute, ai taiat din radacina eresurile cele spinoase, luminat descoperind invataturile cele drept-slavitoare si cantand lui Dumnezeu laude : Aliluia !

Icosul 8:

Femeia eparhului Antiohiei impreuna cu sotul ei erau orbiti de invataturi eretice si cazand ea intr-o boala grea si neputindu-se vindeca de nimeni, auzand de tine, Sfinte Ioane, ca faci semne multe si minunate, a rugat pe barbatul sau sa o aduca la tine. Acela aducand-o, a lasat-o la usa bisericii, neindraznind ca eretic a o aduce inauntru, rugandu-se episcopului si tie, Sfinte Ioane, pentru a le da ajutorul vostru cel puternic. Deci iesind, le-ai spus sa lepede eresul si sa primeasca adevarata credinta; iar ei fagaduind, ai poruncit tu, sfinte, sa aduca apa, rugand apoi pe episcop sa toarne acea apa in chipul cruci peste ea si indata dupa turnare, s-a vindecat femeia ca si cum n-ar fi fost bolnava. La aceasta minune atat ei, cat si toti cei ce erau de fata, au preaslavit pe Dumnezeu. Ereticii lepadandu-se de invataturile lor cele ratacite si intorcandu-se la adevarata credinta, s-au numarat intre dreptmaritori crestini; iar noi iti aducem laudele acestea :

Bucura-te, Ioane Gura de Aur, tablita scumpa cu aur ferecata;
Bucura-te, organ dulce rasunator, de Dumnezeu insuflat;
Bucura-te, gura cea aleasa impodobita cu cuvinte de aur;
Bucura-te, imbogatitorul Bisericii cu scrieri minunate si preascumpe;
Bucura-te, pierzatorul eresurilor elinesti si evreiesti;
Bucura-te, ca femeia aceea auzandu-te inalt vorbind a fost luminata de Dumnezeu si te-a numit ” Gura de Aur “;
Bucura-te, ca putul invataturilor tale adancit fiind, ai dat crestinilor funii minunate, ca sa ajunga la apele invataturilor tale;
Bucura-te, ca de toate Bisericile esti numit ” Gura de Aur “;
Bucura-te, tamaduitorul femeii eparhului;
Bucura-te, ca te-ai asemanat Botezatorului Ioan cu numele si cu viata ta aspra;
Bucura-te, ca si tu, Sfinte Ioane, ca si Ioan Botezatorul, ai predicat popoarelor pocainta;
Bucura-te, ca si tu, ca si Ilie Tezviteanul, cu credinta, cu rugaciunile si cu postul te-ai indeletnicit in toata viata ta de 63 de ani;
Bucura-te, mare ierarhe Ioane Gura de Aur !

Condacul 9:

In vremea preotiei tale, sfinte mare ierarhe Ioane, predicand in biserica si inalt ritorisind, celor neinvatati erau neintelese unele din cuvintele tale. Atunci o femeie din popor, care asculta cu mare evlavie invataturile duhovnicesti, a ridicat glas in popor si a zis : ” Invatatorule duhovnicesc, sau mai bine Gura de Aur, adanca este apa putului sfintelor tale invataturi, dar funia mintii noastre fiind scurta, sa ajunga la apa nu poate “; si de atunci tot poporul ti-a dat numirea de ” Gura de aur “; deci si noi minunandu-ne de darurile cu care Dumnezeu te-a impodobit, te laudam pe tine si lui Dumnezeu cantam : Aliluia !

Icosul 9:

Imparatul Valent sprijinind pe arieni multe biserici ortodoxe le-a dat acelora, spre mahnirea adevaratilor crestini si pe tine, Sfinte Vasile, mult te-au amarat cu prigonirile, caci acest imparat, cand a venit in Cezareea si tu l-ai intampinat cu paine si sare, el a poruncit de ti-a dat fan din hrana cailor lui. Si tu, Sfinte Grigorie, fiind nascut din oameni de bun neam si drepti, Grigorie si Nona, ai dobandit o crestere adevarat crestineasca si ai razbatut, ca nimeni altul, tot mestesugul si stiinta invataturilor, facandu-te talcuitor si dascal lumii, cinstind cu cuvinte de lauda pe marele Vasile, pe tatal tau Grigorie, pe fratele tau Chesarie si pe sora ta Gorgonia, la inmormantarile lor. Iar tu, Parinte Ioane Gura de Aur, ai dat sfaturi dumnezeiesti poporului incredintat tie spre pastorie, dandu-te pe tine singur pida de nevointa, de cumpatare si de rabdare, mancand deseori putina zeama de orz si dormind putin, nu stand pe pat, ci deseori sezand pe scaun. Fiind ales si chemat la scaunul patriarhal din Constantinopol, ai mustrat pe Eudomia imparateasa, pentru ca a rapit o vie a unei vaduve sarace, ce se numea Calitropia, care striga cerandu-si dreptul ei. Si tu sfinte ai sfatuit pe imparateasa sa nu fie lucrul strain luat cu sila; de care sfaturi ea netinand seama, a fost asemanata de tine cu Izabela, sotia imparatului Ahav, si ti-ai atras minia ei, exilandu-te; dar ai fost adus iar pe scaun si a doua oara ai fost exilat prin mijlocirea unor episcopi invidiosi care se purtau mai mult silniceste decat crestineste. Deci noi, minunandu-ne de viata voastra sfanta, si de faptele voastre, ne sarguim a va aduce laude bine meritate :

Bucura-te, Ierarhe Vasile, sprijinitorul si aparatorul binecredinciosilor crestini;
Bucura-te, curajosule mustrator al imparatului Valent, partinitorul arienilor;
Bucura-te, cel ce ai suferit mania imparatului pentru painea neagra cu care l-ai intimpinat, pentru ca cu acelea se hranea poporul;
Bucura-te, vrednicule ierarhe, mare indreptator al Bisericii lui Hristos;
Bucura-te, Grigorie, care cu agera ta minte ai razbatut toate stiintele si adancurile filozofiei;
Bucura-te, ca tu, sfinte, toate dogmele le-ai lamurit invatand pe toti crestinii adevarata teologie;
Bucura-te, cel ce ai fost dascal de dreapta invatatura tuturor crestinilor;
Bucura-te, cel ce ai laudat pe marele Vasile, la moartea caruia ai plans cu lacrimi de adevarata fratie;
Bucura-te, Ioane Gura de Aur, mustratorul celor rapitori ai lucrului saracului asuprit si amarat;
Bucura-te, cel ce ai fost surghiunit de imparateasa Eudoxia pentru asemanarea ei cu Izabela, sotia lui Ahav;
Bucura-te, ca ai suferit si pornirea cea rautacioasa a unor episcopi nerecunoscatori;
Bucura-te, Ioane cel aspru prigonit si dus in exil tocmai in Armenia, unde ai fost chemat la ceruri de Domnul Hristos;
Bucura-te, mangaietorule al episcopului Chiriac, cel asemenea exilat;
Bucura-te, treime de arhierei mult-laudata !

Condacul 10:

Mari invatatori si deobste izbavitori oamenilor si indreptatori ai obiceiurilor v-ati aratat sfintilor, intelepti si impodobiti de Dumnezeu : Vasile cel Mare, cel ce aratat ai cuvantat cu intelepciune tare si neschimbata, ingrozind pe eparhul si mustrand pe imparatul Valent; Grigorie Teologul, cel ce ai fost desfatarea limbii, dulceata auzului, mangaierea inimii si ingereasca paine de suflete hranitoare; si Ioane Gura de Aur, raul darurilor celor duhovnicesti, umplut pana la varsare, organ aurit al predicilor, al pocaintei, milosteniei, smereniei, umilintei, al privegherilor, al iubirii de aproapele si aparatorul celor asupriti si nedreptatiti. Noi, impreuna cu voi, dorim a canta lui Dumnezeu laude : Aliluia !

Icosul 10:

Darul lui Dumnezeu ti-a descoperit, Sfinte Vasile, faptele bune ale prezbiterului Anastasie, la care ai mers cu clerul arhiepiscopalei tale biserici, spre a cunoaste viata acestui vrednic preot, care vietuind intr-un sat, cu femeia sa Teognia, petreceau viata lor intru curatie, socotita fiind ea, ca o tarina neroditoare; iar Anastasie a fost luminat de Dumnezeu si stiind cu duhul ca ierarhul sau Vasile voieste sa-l cerceteze, a zis sotiei sale : ” Eu ma voi duce la camp, sa lucrez pamantul, iar tu sora mea, in ceasul al noualea aprinzand luminari, vei iesi intru intimpinarea Sfantului Vasile, arhiepiscopul nostru “. Deci facand Teognia asa, cum zisese Anastasie, a intampinat pe Sfantul Vasile, care cunoscand cu duhul ca Anastasie este in casa, l-a chemat; si el iesind intru intimpinarea Sfantului si sarutandu-i picioarele i-a zis : ” De unde mie aceasta, ca a venit arhiereul Domnului la mine ?”. Iar Sfantul Vasile i-a zis : ” Bine ca te-am aflat, sa mergem in biserica si sa facem dumnezeiasca slujba “. Mergand toti in biserica a poruncit Sfantul Vasile lui Anastasie sa slujeasea Sfanta Liturghie, zicandu-i : ” Cu toate lucrurile tale cele bune, sa ai si ascultare “. Si cand slujea Anastasie, Sfantul Vasile si ceilalti care erau vrednici, au vazut, in vremea inaltarii sfintelor si infricosatoarelor Taine, pe Preasfantul Duh in chip de foc pogorandu-Se si pe Anastasie inconjurandu-l. De aceste fapte minunate noi mirandu-ne te intimpinam, Sfinte Vasile, cu aceste frumoase laude :

Bucura-te, Ierarhe Vasile cel luminat la minte de Dumnezeu;
Bucura-te, cunoscatorul vietii si al faptelor bune ale prezbiterului Anastasie;
Bucura-te, ca dupa sfanta slujba ai binevoit a fi ospatat in casa vrednicului preot;
Bucura-te, cel ce ai stiut cu duhul ca Teognia nu-i este lui sotie, ci sora si asa i-ai zis sa o numeasca;
Bucura-te, sfinte, care ai cercetat intr-un bordei, din casa lui Anastasie, pe un bolnav stricat de lepra, pe care il ingrijeau preotul si sora lui;
Bucura-te, milostive, ca si tu ai voit sa slujesti o noapte pe acel om bolnav, ce era deseori manios si ocarator, spre a te face partas la plata dunmezeiasca;
Bucura-te, ca toata noaptea ai petrecut-o cu acel bolnav in bordei, stand in rugaciune, iar a doua zi pe bolnav l-ai scos din bordei intreg si sanatos;
Bucura-te, ca Sfantul Efrem Sirul, rugandu-se lui Dunmezeu, a avut o vedenie minunata : un stalp de foc, al carui cap ajungea la cer si un glas din cer i-a zis : ” Efreme, Efreme, in ce chip vezi pe acest stalp de foc, in acest fel este Vasile “;
Bucura-te ca sfantul acesta Efrem, dupa vedenia aceasta, s-a dus la Cezarea Capadociei in ziua Aratarii Domnului, cu un talmaci fiindca el nu cunostea greceste si te-a vazut pe tine, Sfinte Vasile, mergand la biserica cu multa evlavie;
Bucura-te, ca tu sfinte, cunoscand cu duhul ca Efrem Sirul este in biserica, ai poruncit arhidiaconului tau sa se duca sa-l cheme la tine in sfantul altar;
Bucura-te, ca acela se apara prin talmaci ca nu ar fi el cel chemat, ci un altul poate; insa tu sfinte ai zis arhidiaconului ” mergi si spune strainului monah : Doamne Efrem, vino si intra in sfantul altar, ca te cheama arhiepiscopul “; si apoi l-ai hirotonit diacon zicandu-i sa spuna ecteniile in limba greceasca, ceea ce Efrem a indeplinit;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !

Condacul 11:

Buna mireasma lui Hristos facandu-te, Sfinte Ierarhe Vasile, toata lumea ai umplut de mirosul cel placut al Sfintei Evanghelii; si imbracand vesmantul luminat al arhieriei, ai slujit cu toata vrednicia Biserica lui Hristos Dumnezeul nostru; iar noi minunandu-ne de viata ta cea ingereasca, cantam impreuna cu tine lui Dumnezeu : Aliluia !

Icosul 11:

Pastorind Biserica patriarhala a Constantinopolului timp de 12 ani pana la soborul al doilea, te-ai retras la mosia ta Arianz, unde ai petrecut o viata de sfintenie, pana la varsta de optzeci de ani, cand Domnul te-a chemat din viata aceasta pamanteasca la imparatia cea cereasca si acolo te bucuri de ostenelile tale si de luptele ce ai avut pentru buna intarire a Bisericii lui Hristos, avand multumirea ca la retragerea ta de pe scunul patriarhal, ai lasat numai o biserica eretica in Constantinopol, iar pe cele ce mai inainte fusesera date arienilor, le-ai readus la starea de mai inainte a dreptcredinciosilor. Deci noi, cinstind pomenirea ta, te laudam cu aceste cantari de lauda :

Bucura-te, Ierarhe Grigorie, mintea cea luminata de Dumnezeu;
Bucura-te, chimval rasunator in toata lumea, a cuvintelor tale teologhicesti;
Bucura-te, curatitorul si starpitorul neghinelor eretice;
Bucura-te, plugarule, care ai arat pamanturile sufletesti ale crestinilor;
Bucura-te, semanatorule al graului dumnezeiesc, care hraneste si satura omenirea crestina;
Bucura-te, adapatorul celor insetati de apa cea vie a Sfintei Evanghelii;
Bucura-te, alauta darului cea de Dumnezeu vestitoare;
Bucura-te, intaritorul cel adevarat al dogmelor parintilor celor dreptcredinciosi;
Bucura-te, carmaci bine priceput al corabiei Bisericii crestinesti;
Bucura-te, rau plin de apele darului;
Bucura-te, noule David, cel ce ai cantat laude alese lui Dumnezeu, Cel slavit in Sfanta Treime;
Bucura-te, mare ierarhe si teologule Grigorie !

Condacul 12:

Nou Samuel te-ai aratat, Sfinte Grigorie Teologule, cu curatia vietii tale si cu marea ta intelepciune; impodobit fiind si cu darul oratoriei, ai fost ca un nou David cantand cu fluierul cel pastoresc al cuvantarii de Dumnezeu, incat s-a putut spune despre tine ca, daca s-ar fi aflat vreo icoana si vreun chip impodobit, acela ai fi tu, Sfinte Grigorie; pentru care si noi eintam lui Dumnezeu impreuna cu tine : Aliluia !

Icosul 12:

Dupa atatea veacuri trecute gandindu-ne si noi, Sfinte Ioane, la izgonirea ta de pe tronul patriarhal al Constantinopolului si citind cele scrise de tine episcopului Chiriac cel asemenea izgonit, ne miram de mintea ta cea luminata si de cuvintele de mangaiere scrise de tine acelui episcop, care pot sluji tuturor crestinilor la cazuri de necazuri si suparari. Tu, Sfinte Ioane Gura de Aur, ai scris episcopului Chiriac acestea : ” Vino sa-ti scot rana mahnirii si sa-ti risipesc negura cugetului. Furtuna ce a venit asupra Bisericii este amara si grea, iar corabierii, neputand face nimic pentru incetarea furtunii, stau incremeniti, plang, se tanguiesc, se roaga si asteapta sau pieirea lor in valurile marii, sau incetarea furtunii. Nu te mahni, frate Chiriac, ca eu cand am fost izgonit din Constantinopol, nu ma ingrijeam de nimic, ca ziceam intru mine : de este voia imparatesei sa ma izgoneasca, izgoneasca-ma. De va vrea sa ma fierastruiasca, am pilda pe profetul Isaia. De va vrea sa ma arunce in mare, imi voi aduce aminte de profetul Iona. De ii este voia sa ma bage in groapa, am pe Daniil bagat in groapa leilor. De va vrea sa ma ucida cu pietre, am pe Stefan intiaul mucenic, ce a patimit aceasta. De va vrea sa-mi ia capul, am pe Ioan Botezatorul. De va vrea sa-mi ia averea, de o am, s-o ia, caci gol am iesit din pantecele mamei mele, gol ma voi si duce din viata. De as fi placut oamenilor, nu as fi sluga lui Hristos; iar proorocul David ma inarmeaza : Grait-am marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat “. Iar noi citind aceste cuvinte ne minunam si-ti aducem aceste laude:

Bucura-te, minte inalta de Dumnezeu insuflata;
Bucura-te, organ de aur ce ai cuvantat mai frumos decat toti inteleptii lumii;
Bucura-te, ca in timpul surghiunului tau multe suferinte si amaruri ai avut;
Bucura-te, ca de la Comane, unde ai fost ingropat, dupa 33 de ani, moastele tale au fost aduse la Constantinopol;
Bucura-te, ca nu ai voit a te lasa ridicat pana cand imparatul Teodosie nu ti-a trimis epistola sa;
Bucura-te, ca aducandu-ti-se moastele tale la Constantinopol au fost intampinate de imparatul si de toti sfetnicii cei mai insemnati ai imparatiei;
Bucura-te, ca moastele tale au fost duse in biserica Sfantului Apostol Toma;
Bucura-te, ca de acolo au fost asezate in biserica Sfintei Irina unde au fost puse pe tronul patriarhal;
Bucura-te, ca de la biserica Sfintei Irina moastele tale fiind puse cu racla intr-o careta imparateasca, au fost duse la biserica Sfintilor Apostoli;
Bscura-te, ca in acea biserica patriarhala moastele tale au fost ingropate in sfantul altar;
Bucura-te, ca un bolnav suferind de neputinta a incheieturilor, atingandu-se de racla moastelor tale s-a izbavit cu totul de boala;
Bucura-te, mare ierarhe Ioane Gura de Aur !

Condacul 13:

Viata voastra cea sfanta, slujbele cele impodobite, cuvantarile voastre cele mai alese si mai scumpe decat toate avutiile lumii, scrierile voastre, ce sunt ca niste tezaure de cel mai mare pret, v-au facut sa fiti pentru toata lumea crestina cei mai vrednici de toata cinstirea si venerarea noastra, fiind luati de cei mai vrednici pastori ai Bisericii ca pilde de viata curata si sfanta, de mari si neintrecuti luminatori si aparatori ai dreptei credinte, ai vietii celei nemateriale, ai suferintelor si asupririlor la care ati fost supusi de oameni cu cugete rele ce nu va puteau privi bine din cauza pornirii inimii lor celor lacome si invidioase; dar voi, sfintilor, pe toate le-ati suferit cu credinta in Dumnezeu, cu intelepciune, cu rabdare, cu postul, cu rugaciunile si cu viata voastra cea nemateriala, pentru care noi, minunandu-ne de taria sufletelor voastre, indraznim a va aduce laude, cantand cu voi lui Dumnezeu : Aliluia ! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi se zice iarasi Icosul 1 si Condacul 1

Izvoare vii de credinţă, de neasemuită gândire teologică, de minunată tâlcuire a cuvântului lui Dumnezeu şi de înaltă trăire creştină a duhului evanghelic, numiţi cu înţelepciune de Biserica Ortodoxă: “Mari dascăli ai lumii şi Ierarhi”, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur, ne-au adunat la sărbătoarea lor comună de astăzi, mai întâi la rugăciune şi apoi, la cuvânt de învăţătură. Ne-am rugat cu rugăciunile cu care s-au rugat şi ei, iar acum dorim să-i cinstim împărtăşindu-ne din învăţătura lor teologică şi din experienţa lor bogată, experienţa de preoţi, de conducători bisericeşti, de învăţători ai Cuvântului divin, de oameni duhovniceşti. Biserica i-a numit pe Sfinţii Trei Ierarhi: Mari. Şi pe bună dreptate, căci ei au fost mari prin sfinţenia vieţii lor, prin cugetarea lor genială, prin ortodoxia învăţăturii prin dragostea lor fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, prin lucrarea lor uriaşă pentru îmbunătăţirea vieţii semenilor în sufletul carora le vedem chipul lui Dumnezeu, prin virtutea lor, prin slujirea lor într-o vreme de mari frământări, de ambiţii, de nelinişte, de contradicţii, de tensiune în interiorul Bisericii.

În secolul al IV-lea, numit secolul de aur al creştinismului, s-a înregistrat un progres considerabil în dezvoltarea literaturii teologice, în cult şi în arta creştină, în organizarea bisericească şi în dezvoltarea vieţii monahale. Cele două Sinoade ecumenice din Niceea (325) şi Constantinopol (381) cu hotărârile dogmatice luate şi canoanele fixate, au contribuit şi ele la ridicarea Ortodoxiei pe noi culmii ale dezvoltării ei.

Sfinţii Trei Ierarhi, înzestraţi cu calităţi morale şi intelectuale deosebite, au dat stralucire Bisericii timpului lor, atât că teologi, dar mai ales ca preoţi şi ierarhi. Ei au slujit Biserica lui Hristos cu toată râvnă şi cu toată dragostea. Ei au dorit ca Biserica, Mireasa lui Hristos, să fie pururea frumoasă şi fără pată, prin grija, oboseala, credinţa şi dragostea preoţilor, cărora li s-a încredinţat aceasta slujire prin porunca dumnezeiască. Sfinţii Trei Ierarhi s-au străduit să trăiască preoţia în toată dimensiunea acestei Taine Sfinte, constituind în această privinţă, de-a lungul timpului, pilde neîntrecute de urmat, pentru preoţi şi pentru cei ce se pregătesc să devină preoţi. Mai este şi astăzi actuala gândirea Sfinţilor Trei Ierarhi despre preoţie ? Din tezaurul de gândire teologică şi de viaţă creştină al Sfinţilor Trei Ierahi, bogat în teme şi probleme, care fac neîncetat obiect de studiu, Sfânta Taină a Preoţiei, constituie punctul central al întregii activităţi şi al întregii vieţi pentru aceşti mari luceferi ai Bisericii Ortodoxe. De aceea cercetarea învăţăturii Sfinţilor Trei Ierarhi cu privire la preoţie, la pregătirea pentru preoţie şi la împlinirea acestei vrednicii, de către preoţi şi de către viitorii preoţi, este şi o datorie, dar şi un omagiu, cel mai frumos omagiu pe care-l aducem celor între Sfinţii Părinţi ai noştri Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz sau Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Sfinţii Trei Ierarhi au meditat îndelung asupra Tainei preoţiei. Sfinţii Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur socoteau preoţia o taină atât de sublima şi o răspundere atât de mare şi sfântă încât au stat mult în cumpănă până să o primească socotindu-se nevrednici şi nepregătiţi pentru o slujire aşa de aleasa. Ei au scris două tratate despre Preoţie. Sfântul Vasile cel Mare a alcătuit rugăciuni minunate pentru preoţi, a dat sfaturi cu privire la ţinuta preoţilor, a alcătuit canoane pentru îndreptarea moravurilor; şi a luat măsuri hotărâte, în timpul episcopatului sau, pentru că preoţii de sub jurisdicţia sa să-şi împlinească slujirea lor cu demnitatea cuvenită.

Sfinţii Trei Ierarhi afirma că este o singură preoţie sacerdotală, cea care vine de la Mântuitorul Hristos, prin Sfinţii Apostoli, împlinită prin alegere şi hirotonie, de către episcopi, preoţi şi diaconi. Demnitatea fiecărei trepte din ierarhia bisericească pretinde însă aceeaşi pregătire şi aceeaşi ţinută morală. Preoţia este rânduită de Dumnezeu. “După cum în trup, unele mădulare conduc şi stau în frunte, iar altele sunt conduse şi supuse, spune Sfântul Grigorie, tot aşa şi în Biserică a rânduit Dumnezeu – atât în virtutea dreptăţii Sale, care dă fiecăruia după merit, cât şi în virtutea purtării Sale de grijă, prin care uneşte pe toate – că unii să fie păstoriţi şi conduşi şi îndreptaţi prin cuvânt şi fapta spre cele de trebuinţă, iar alţii, care depăşesc marea mulţime în virtute şi în asemănarea cu Dumnezeu, să fie păstorii şi învăţători, spre desăvârşirea Bisericii (Efes. 4, 11-12); să fie ceea ce este sufletul pentru trup sau mintea pentru suflet, pentru că cele două părţi, păstorii şi păstoriţii, unindu-se şi împreunându-se, în chipul mădularelor trupului şi legându-se între ei prin legătura Duhului, să arate un trup desăvârşit, vrednic cu adevărat de însuşi Hristos, Capul nostru”.

Preoţia este rânduită de Dumnezeu. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, preoţia coboară din ceruri, căci preotului i s-au încredinţat lucruri cereşti atunci când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: “Câte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer” (Matei 16, 19). Iar în altă parte: “Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduială a lucrurilor cereşti. Şi pe bună dreptate; căci slujba aceasta n-a rânduit-o un om, sau un înger sau un arhanghel, sau alta putere creată, ci însuşi Paracletul. Sfântul Duh a orânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. De aceea, trebuie că preotul să fie aşa de curat, ca şi cum ar sta în ceruri între puterile cele îngereşti”.

Sfântul Grigorie de Nazianz precizează că preoţia are drept scop ca să facă sufletul să păzească chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26) dacă nu l-a pierdut; dacă e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea, ca să-l păstreze; iar dacă şi l-a striciat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor (Efes. 3, 17). Şi, în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este să-l facă Dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus, pe om”. Cu alte cuvinte, scopul preoţiei este mântuirea credincioşilor: “În vederea acestui scop, continua Sfântul Grigorie, a venit Omul cel nou în locul omului vechi, adică Mântuitorul Hristos S-a întrupat, a pătimit, a murit, a înviat, S-a înălţat, şi tot ceea ce s-a petrecut, s-a propovăduit. Toate acestea au fost învăţătura dată nouă de Dumnezeu şi vindecare a slăbiciunii noastre… Preoţii sunt slujitorii şi lucrătorii acestei vindecări”, adică ai restaurării chipului lui Dumnezeu în credincioşii pe care îi păstoresc, iar acest lucru îl cere de la preoţi toată iconomia dumnezeiască pentru care S-a întrupat Mântuitorul. La rândul său Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preţul preoţiei şi demnitatea acesteia este Mântuitorul Iisus Hristos Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, Care n-a pregetat să se golească de slava Sa, să se facă om şi să ia chip de rob, să fie scuipat şi pălmuit şi să moară cu trupul de moarte de ocară.

Preoţia din secolul al IV-lea este aceeaşi cu cea exercitată de Apostoli, căci Jertfă euharistică este neschimbată. “Este aceeaşi Jertfă spune Sf. Ioan Gură de Aur, pe care Hristos a dat-o ucenicilor şi pe care o săvârşesc preoţii acum. Aceasta nu este cu nimic mai mică decât aceea că şi pe aceasta nu oamenii o sfinţesc ci Acela care a sfinţit-o şi pe aceia. După cum cuvintele pe care le-a rostit Dumnezeu sunt aceleaşi pe care le zice preotul şi acum, tot aşa şi Jertfă euharistică este aceeaşi… Cel ce socoteşte că aceasta este mai mică, decât aceea nu ştie că Hristos este prezent şi acum şi lucrează şi acum”.

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte preoţia semnul iubirii pentru Hristos şi semnul iubirii credincioşilor, arătând prin aceasta cât de minunată este puterea cu care Dumnezeu poate investi un om. Preotul trebuie să-i iubească pe credincioşi cu iubirea Mântuitorului Hristos şi să facă pentru credincioşi ce a făcut El. De aceea, preoţia este nu numai taină sfântă dar şi înfricoşătoare. Nu este o slujire ca oricare alta, ci este o slujire mai mare decât cea a îngerilor. “Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca om fiind şi îmbrăcat încă în trup şi sânge să te poţi apropia de fericită şi nemuritoarea Fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh. Prin preoţi se săvârşeşte şi sfânta Jertfă şi alte slujbe, intru nimic mai prejos de Sfânta Jertfă şi în ce priveşte vrednicia preoţească şi în ce priveşte mântuirea noastră. Oameni care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au luat o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: “Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18)… Puterea de a lega a preoţilor leagă sufletele şi străbate cerurile. Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ. Stăpânul aprobă hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preotilor decât toată puterea cerească? Domnul a spus: “Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (Ioan 20, 23). Ce putere poate fi mai mare decât aceasta? Domnul a spus iarăşi: “Tatăl a dat toată judecata Fiului” (Ioan 5, 22). Văd însă că toată această putere a fost încredinţată de Fiul, preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti”.

Vrednicia preoţiei sta şi în faptul că preoţilor li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez; prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos; prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu; prin preoţi ajungem mădulare fericitului cap al lui Hristos. Ei sunt mai mult decât părinţii noştri trupeşti, căci preoţii ne nasc pentru viaţa viitoare. Privind la măreţia, la natura dumnezeiască, la răspunderile înfricoşătoare ale preoţiei, Sfinţii Trei Ierarhi au pus un accent cu totul deosebit pe pregătirea morală şi intelectuală a preotului, pe alegerea şi hirotonia acestuia, ca şi pe activitatea lui. Învăţătura lor în privinţa pregătirii pentru preoţie au scos-o mai întâi din experienţa lor personală, pentru că ei au făcut din preoţia lor o realitate profundă, cuceritoare şi transformatoare de inimi. “Pentru preot e nevoie de multă pricepere, spune Sf. Ioan Gură de Aur, iar înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viaţă curată, de virtute mai mare decât omenească”.

Este necesară o pregătire temeinică înainte ca cineva să fie investit cu puterea preoţiei, care să fie îndreptată spre cele trei laturi ale slujirii sacerdotale: de conducere, de învăţare şi de sfinţire. Sfântul Grigorie Teologul spunea că “preoţia, arta de a conduce pe om, fiinţa cea mai complexă şi mai felurita în gând şi fapta, este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”, arătând prin aceasta ca preotul trebuie să fie pregătit temeinic. Comparaţia pe care o face el între preoţie şi medicină, duce la concluzia că preoţia este mai grea prin natura ei şi prin scopul lucrării ei, căci “preoţia se ocupă cu sufletul, care-i din Dumnezeu şi dumnezeiesc”. “Că a încerca să înveţi pe alţii, continuă el, înainte de a fi tu destul de învăţat, să înveţi olăritul, după cum spune proverbul, făcând de-a dreptul oale, să înveţi tu adică dreapta credinţă atunci când înveţi pe alţii, ei bine, acest lucru mi se pare tare nebunesc şi îndrăzneţ. Nebunesc, pentru că nu-ţi dai seama de neştiinţă ta; îndrăzneţ, pentru că tu cutezi să faci un lucru pe care ştii buni că nu îl ştii”.

Pregătirea pentru preoţie cere timp şi efort, “zăbovire cu cap” cum zice acelaşi Părinte. “Cine este cel ce pune grabă înaintea temeiniciei faptei şi a folosului? Cine este cel ce crede că poate plăsmui, într-o singură zi, că pe o statuie de lut, pe preot, pe aparatorul dreptei credinţe, pe cel ce vă sta împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce va înălţa jertfele la jertfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreună cu Hristos, pe cel ce va plăsmui din nou pe om, pe cel ce va reface chipul lui Dumnezeu în om”. Pregătirea nu are limită anumită; nu se termină cu dobândirea harului preoţiei. Într-adevăr, “cel ce adăuga ştiinţa adăugă durere” (Ecl. 1, 18), pentru că nu-i mai mare bucuria pentru ştiinţa ce am dobândit-o, decât durerea pentru ştiinţa care ne lipseşte”.

Pentru zidirea Bisericii trebuie curaj, interes şi dragoste, dar mult contribuie la aceasta, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, că preoţii să fie învăţaţi, căci altfel Bisericile suferă mult. De aceea, Apostolul Pavel, împreună cu alte virtuţi, cu iubirea de ospitalitate, cu bunăvoinţă, cu purtarea frumoasă, numără şi pe această zicând: preotul trebuie să fie învăţat. Învăţătura este necesară mai cu seamă la explicarea dogmelor. Asaltaţi de învăţături eterodoxe, credincioşii ortodocşi din secolul al IV-lea erau sfătuiţi să fie şi ei pregătiţi pentru apărarea credinţei. În ceea ce priveşte pe preoţi, au îndoită cinstire cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura (I Tim. 5, 17). Preotul este un învăţător desăvârşit atunci când şi prin cele ce face şi prin cele ce învaţa conduce pe credincioşi la viaţa cea fericită pe care a poruncit-o Mântuitorul Hristos. Şi trăirea şi învăţătura sunt necesare pentru o desăvârşită zidire sufletească. Dar, se întreabă Sfântul Ioan, “ce trăire va putea să-i dea cuiva viaţa să îmbunătăţită, când începe lupta pentru credinţa şi când toţi luptă cu argumente din aceleaşi Scripturi? La ce-i va folosi atâta muncă dacă după atâtea osteneli cade, din pricina neştiinţei sale, în erezie şi se desparte de trupul lui Hristos ?… Credincioşii care nu sunt destul de întăriţi în credinţă, dacă ar vedea că povăţuitorul lor e înfrânt, nu pun înfrângerea pe seama neştiinţei acestuia ci pe netrainicia credinţei lor… Chiar dacă credincioşii nu trec cu totul de partea protivnicilor, totuşi sunt siliţi să pună la îndoială învăţăturile de care mai înainte se apropiau cu credinţa nezdruncinată” .

De asemenea, Sfântul Grigorie Teologul socoteşte că cea dintâi dintre îndatoririle preoţeşti este predicarea cuvântului, adică a învăţăturii celei dumnezeieşti şi înalte. Ca să chivernisească bine adevărul dogmelor creştine, preotul trebuie să vorbească despre toate învăţăturile aflate în Sfânta Scriptură legate de mântuire şi anume, despre lume şi lumi, despre materie, despre suflet, despre spirit, despre firile cele spirituale, atât ale îngerilor cât şi ale demonilor, despre pronia lui Dumnezeu, care uneşte şi cârmuieşte totul, despre pacea cea dintâi a omului, despre restaurarea sa cea din urmă, despre simboluri şi adevăr, despre legăminte, despre întâia şi a doua venire a lui Hristos, despre întruparea Lui, despre patimileLui, despre moartea Lui, despre înviere, despre sfârşitul lumii, despre judecată, despre rasplatirea celor buni şi pedepsirea celor răi şi despre învăţătura cea mai înaltă, Sfânta Treime. Sfântul Grigorie ridică vocea în repetate rânduri împotriva celor care erau nepregătiţi şi care vorbeau de Dumnezeu în orice împrejurare. Nu poate oricine să vorbească despre Dumnezeu. “Voi adăuga, spune el, că nu se cade a vorbi despre Dumnezeu nici în orice vreme, nici oricui şi nici orice, ci este o vreme când trebuie să vorbim despre El şi cui trebuie să vorbim despre El şi cât trebuie să vorbim despre El. Nu este în puterea oricui să filozofeze despre Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot să-l facă cei care s-au cercetat cu de-amănuntul şi care au înaintat pas cu pas pe calea contemplaţiei şi care, înainte, de aceste îndeletniciri, şi-au curăţat şi sufletul şi trupul, sau care cel puţin se silesc să se cureţe”.

Preotul este deci chemat să teologhisească, să înveţe cuvântul adevărului. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte pe larg despre însuşirile pe care să le aibă predicatorul şi predica pentru a face să pătrundă cuvântul lui Dumnezeu la inima credincioşilor. O astfel de predica cere osteneala, simt critic şi mai ales smerenie. Singurul îndreptar şi singura călăuză în alcătuirea desăvârşită a predicilor este Dumnezeu. Predicile, aşadar, trebuie să fie alcătuite astfel, că “ele să placă lui Dumnezeu”. Preotului i se cere, nu numai învăţătura ci şi o viaţă ireproşabilă. Sfinţii Trei Ierarhi se opresc cu multă stăruinţă asupra acestei lături a preoţiei. Sfântul Vasile cel Mare da sfaturi preoţilor pentru a avea o ţinută cu totul vrednică de slujirea preoţească, mai ales în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii. El socoteşte că cel ce vine la hirotonie a fost, deja examinat cu multe mărturii cu privire la învăţătura şi purtare, de aceea îndemnul se îndreaptă la împlinirea Tainei Preoţiei cu multă atenţie. “Ia seamă la tine însuţi, o preotule, spune Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, şi fii cu luare aminte la dregatoria preoţească, pe care ai primit-o, cu scopul s-o săvârşeşti intru frica lui Dumnezeu (Col. 4, 17). Gândeşte-te bine, că nu ţi s-a încredinţat o slujire pământească, ci cerească, nu omenească, ci îngereasca. Învaţă că să te înfăţişezi lucrător cinstit, drept îndreptând cuvântul adevărului. Ia seama că să nu stai la rugăciune având duşmănie cu cineva ca să nu te depărtezi de Mângâietorul. Până la ceasul Liturghiei, citeşte şi te roagă şi numai aşa să te apropii de Sfântul Altar, fiind adânc pătruns de duhul pocăinţei”. Sfântul Grigorie de Nazianz socoteşte că preotul trebuie să fie el mai întâi curat şi apoi să curateasca pe alţii. Să fie el înţelept ca să înţelepţească pe alţii. Să fie el lumina, ca să lumineze pe alţii. Să fie el aproape de Dumnezeu, ca să apropie pe alţii. Să fie el sfânt, ca să sfinţească pe alţii. Preotul trebuie să fie curat, fără păcate şi să nu fie rău. Dar aceasta nu e de ajuns, ci el trebuie să strălucească şi în bine, potrivit poruncii care spune: “Să se abată de la rău şi să facă binele” (Ps. 36, 27). Preotul “nu trebuie numai să şteargă din sufletul lui pildele cele rele, ori să întipărească în ei şi pe cele bune, în aşa fel încât să covârşească pe credincioşii săi cu virtutea mai mult decât îi, depăşeşte cu dragostea. Nu trebuie să cunoască hotar binelui şi propăşirii în bine şi nici să nu se uite mai mult la câştigul binelui săvârşit decât la pagubă ce-o are de pe urmă binelui pe care a evitat să-l facă, ci să facă totdeauna din binele săvârşit treaptă pentru paşii următori. Să nu se mândrească dacă întrece pe păstoriţii săi, ci să socotească pagubă dacă viaţa sa e mai prejos de vrednicia dregătoriei sale. Să-şi măsoare faptele sale cu poruncile, nu cu faptele vecinilor, fie răi, fie săvârşitori de fapte de virtute”.

La rândul său Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că preotul este pândit de multe primejdii, între care slava deşartă, mânia şi invidia ţin loc de frunte. La acestea se adăugă tristeţea, ceartă, hula, pâră, minciună, făţărnicia, uneltirea, urgia împotriva celor ce nu ne-au făcut nici un rău, bucuria şi mulţumirea sufletească pricinuite de greşelile celorlalţi slujitori, mâhnirea cauzată de succesele şi bunăstarea altora, plăcerea de a fi lăudaţi, dorinţa după onoruri. De aceea este necesar ca preotul să depună eforturi statornice pentru a-şi păstra nevătămată frumuseţea cea duhovnicească. “Sufletul lui trebuie să fie mai curat decât razele soarelui, pentru că Duhul Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi pentru ca să poată spune : “Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20)… Ca şi cum i s-ar fi încredinţat întreaga lume, ca şi cum ar fi părintele tuturor oamenilor, aşa se apropie preotul de Dumnezeu, rugându-se să se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze tulburările şi cerând, atât în rugăciunile de acasă cât şi în rugăciunile din biserică, pace, an îmbelşugat, izbăvire grabnică de toate necazurile ce supăra pe fiecare… Spune-mi, te rog, unde vom pune pe preot când cheamă Duhul Sfânt, când săvârşeşte prea înfricoşată jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere. Gândeşte-te, ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât orice sufletul care a primit atâta Duh ?”.

Sfinţii Trei Ierarhi constată cu durere că sunt unii nedemni de slujirea preoţească. După cum remarca Sfântul Grigore de Nazianz, aceştia intra în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate şi cu sufletele necurate şi fără a fi vrednici se apropie de cele sfinte, se ating de altar, se împing în jurul sfintei mese, ca şi cum ar socoti că preoţia nu este un mod de a trăi virtuos, ci un mijloc de trăi, nu este slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Preoţia, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu are nici o vină de păcatele celor ce o practică, dar preoţia ne va învinui, pe bună dreptate, dacă nu o întrebuinţam cum trebuie, de aceea el face următoarea recomandare: “Din respect faţă de preoţie, dacă i se întâmplă cuiva să săvârşească un păcat care trebuie pedepsit cu caterisirea, să nu aştepte să-l judece alţii, ci să o ia înaintea judecăţii lor părăsind această înaltă slujire”.

Pentru a preîntâmpina astfel de cazuri, adică de pătrundere în rândul preoţilor a unora nepregătiţi sau nedemni, Sfinţii noştri Părinţi recomanda unele măsuri, sau, în vremea păstoriei lor iau ei înşişi măsurile trebuitoare. Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează necesitatea cercetării canonice, adică cercetarea mai dinainte a vieţii şi a sufletului celui propus pentru preoţie pe baza unor mărturii serioase, la care să se adauge şi părerea mulţimii. Sfântul Vasile cel Mare, la începutul episcopatului sau, scrie episcopilor ca să fie mult mai atenţi şi să aplice canoanele Părinţilor, atunci când recomanda pe cineva pentru diaconie sau preoţie, deoarece subliniază el, s-au strecurat în rândul clerului mulţi nevrednici, admişi fie din motive de rudenie, fie din alte motive afective, mai ales că mulţi vor să scape de serviciul militar.

Întreaga activitate pastorală şi misionara, teologică şi învăţătoreasca, desfăşurată de Sfinţii Trei Ierarhi ca diaconi, preoţi şi episcopi se poate caracteriza ca un act de dragoste faţă de Mântuitorul Hristos şi faţă de turma sa lăsată în paza dragostei Sfinţilor Apostoli şi a ierarhiei bisericeşti de mai târziu. Din dragoste faţă de oameni a apărut Vasiliada, cetate a milei creştine după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, şi din floarea dragostei a răsărit apelativul de “Ambasadorul săracilor” dat Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru dragostea fierbinte pe care le-a arătat-o cu inima şi cu fapta, miilor de oropsiţi din timpul lui. De altfel, el afirmă că “fără dragoste şi unire între oameni toate celelalte calităţi şi fapte ale omului n-au valoare, pentru că nu promovează viaţa şi fericirea. Dragostea este viaţa, este mers înainte, este lumina, este izvor spre înălţimi, este biruinţă asupra întunericului şi a morţii. Dragostea trebuie să înflorească în orice om şi în orice situaţie, mai ales în împrejurările grele. Trebuie să iubim pe orice om, indiferent dacă ne este prieten sau nu, cunoscut sau necunoscut, drept sau păcătos. Omul e cel mai preţios lucru din câte există în lume şi mai valoros decât lumea întreagă”.

O problemă majoră din timpul Sfinţilor Trei Ierarhi, ca şi a tuturor timpurilor a fost realizarea păcii între oameni. Bunul păcii spune Sfântul Vasile este un lucru mare şi minunat şi vrednic de cercetat de cei care iubesc pe Domnul. “Nimic nu este, într-adevăr, mai propriu creştinului decât să fie făcător de pace, de aceea, pentru acest lucru, Domnul ne-a făgăduit cea mai mare răsplată”. “Ce este mai dulce de auzit decât numele păcii ? Sau ce este mai sfânt şi mai plăcut Domnului decât să te străduieşti pentru ea ?… Nu pot să mă numesc adevărat slujitor al lui Hristos, fără dragostea mea faţă de alţii şi fără să fiu în pace cu toţi atât cât depinde de mine”.

Sfântul Grigorie Teologul numeşte pacea “prietenă scumpă” şi nu găseşte nimic asemănător cu ea, căci “Dumnezeul nostru este în mod esenţial, spune el, Dumnezeul păcii şi al dragostei. În această stau toate atributele care plac cel mai mult inimii Sale. Îi place să se numească Dumnezeul păcii şi al dragostei ca să ne avertizeze că prin practicarea acestei virtuţi ne apropiem cel mai mult de El”. “Pacea este chezăşia armoniei şi frumuseţii universului: “popoarele, oraşele, familiile, comunităţile se conservă prin pace, de aceea, e mai bine să ne facem mijlocitori de unire şi iubire, decât de dezbinare şi despărţire”.

La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai mare iubitor, propovăduitor şi apărător al păcii, socoteşte pacea că mama a tuturor bunurilor şi temelie a bucuriei şi darul cel mai minunat al sufletului omenesc. Pacea trebuie să domnească mai întâi în sufletul fiecăruia de acolo, ea trece la semeni şi-i uneşte pe toţi într-o comunitate a păcii. Implorăm pacea spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci nimic nu este asemenea ei, iar dacă lipseşte aceasta toate celelalte sunt de prisos.

Lucrarea preotului este sublimă şi complexă. Ea pretinde de la preot calităţi deosebite, pregătire temeinică, suflet ales, perseverenţă, răbdare, dar mai ales dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. “Nimic nu ne poate face imitatori ai lui Hristos, observă Sfântul Ioan Gură de Aur ca zelul pentru binele semenului. Poţi să posteşti şi să te culci pe pământ, să te mortifici, dacă nu ai grijă de aproapele n-ai realizat nimic… Dacă nu aduci un folos semenului n-ai făcut nimic”. Preotul este pilda vie pentru credincioşi. Credincioşii doresc ca preotul lor să fie bun, curat şi sfânt, cu sufletul alături de ei.

de Pr. Prof. Ştefan Alexe

Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele ţinuturi ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a spusnici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

Nimeni nu poate gusta din dulceaţa binelui dacă nu stăruieşte în bine, pentru că pe calea binelui gustăm la început amărăciune şi abia după aceea dulceaţă.

Întreaga fire ne învaţă stăruinţa. Ar mai ajunge puieţii de brad pădure, dacă s-ar înspăimânta de ameninţarea furtunii şi a zăpezii? Ar mai ajunge râurile râuri dacă nu şi-ar săpa albii adânci? Aleargă cumva furnicile să-şi ia viaţa când căsuţele lor sunt strivite de roţi în drum? Nu, ci îndată, cu stăruinţă, încep să-şi facă altele. Dacă vreun om fără suflet strică un cuib de rândunică de la casa sa, rândunica se duce, fără să cârtească, la altă casă şi îşi face acolo alt cuib. Orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor şi animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverenţa cu care duc la bun sfârşit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Câtă vreme planta retezată are putere să crească din nou, creşte. Câtă vreme animalul rănit are o cât de mica scânteie de viaţă, trăieşte.

Viaţa de zi cu zi ne învaţă stăruinţa. Soldatul stăruitor câştigă bătălia; meşteşugarul stăruitor îşi desăvârşeşte iscusinţa; negustorul stăruitor se îmbogăţeşte; un preot stăruitor îşi aduce pe calea cea dreaptă enoriaşii; un rugător ajunge, prin stăruinţă, la sfinţenie; un artist stăruitor arată frumuseţea lumii; un savant stăruitor descoperă legile firii. Nici cel mai isteţ copil n-are să înveţe vreodată să scrie dacă nu deprinde scrisul prin stăruinţă; şi poate să aibă cineva cea mai frumoasă voce din lume, n-are să ajungă un bun cântăreţ dacă nu exersează. Nu este zi în care să nu ni se aducă aminte, şi să nu amintim şi noi altora, câta nevoie este de perseverenţă în orice lucru. Perseverenţa este, am putea spune, singura faptă bună de care nu se îndoieşte nimeni, pe care o recomandă oricine. Dar stăruinţa aceasta în lucrare, atât de lăudată şi de pomenită, e doar o şcoală a stăruinţei pe tărâm duhovnicesc. Toată stăruinţa dinafară întru a înfrumuseţa şi cultiva lucruri, întru a strânge avere, ştiinţă şi iscusinţă, e doar o icoană a minunatei stăruinţe pe care trebuie să o avem în a ne înfrumuseţa şi cultiva inima, în a ne îmbogăţi sufletul, fiinţa noastră lăuntrică, nemuritoare.

Sfânta Scriptură ne învaţă, cu fiecare pagină, stăruinţa pe tărâmul duhovnicesc; ne învaţă şi cu cuvântul şi cu pilda stăruinţei şi nestăruinţei omeneşti. Două preaînfricoşate pilde de nestăruire în bine le avem în Adam, strămoşul neamului omenesc, şi în Iuda, care din apostol a ajuns vânzătorul lui Hristos. Amândoi fuseseră aşezaţi, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în cea mai strânsă apropiere de El; Adam era cu Dumnezeu în rai, Iuda cu Hristos pe pământ. Amândoi au început cu ascultare şi au sfârşit cu necredinţă, însă starea lui Iuda a fost cu mult mai rea decât a celuilalt, pentru că Iuda avusese în faţă pilda lui Adam şi a nesocotit-o. Saul nu a stăruit şi şi-a pierdut minţile; Solomon nu a stăruit şi regatul s-a frânt în două. Dar ce stăruinţă la Avraam în credinţă! Ce stăruinţă la Iacov în smerenie, la Iosif în castitate, la David în pocăinţă, la dreptul Iov în răbdare! Ce pildă preaminunată la preacurata Fecioară în feciorie, la dreptul Iosif în ascultare, la apostoli şi la următorii lui Hristos în dragostea de Domnul! Sfânta Scriptură este plină de atâtea pilde care ne arată că stăruinţa e biruitoare şi se încununează, încât nimeni din cei ce o citesc n-are să poată spune că nu a ştiut, că nu i s-a spus. Cum de au ştiut atâta mulţime de sfinţi şi mucenici, de la întruparea lui Hristos şi până astăzi, iar noi nu? Dar nu ştiinţa ne lipseşte, ci îndrăzneala. Să cunoşti ce este stăruinţa în bine şi să fii lăsător aduce după sine îndoită osândă. Cine nu a urmat calea aceasta pentru că nu a auzit de ea, puţin va fi bătut, dar cine o cunoaşte şi nu o urmează va primi bice multe.

Cărarea binelui duce în sus, de aceea e foarte anevoioasă la început pentru cel obişnuit să meargă pe drum neted sau să coboare. Cine o ia pe calea binelui şi se întoarce apoi din drum, nici măcar nu rămâne în locul de unde a pornit la început, ci se prăbuşeşte tot mai adânc în întuneric şi pierzanie. De aceea spune Domnul: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu (Luca 9, 62).

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre uimitoarea pildă de stăruinţă pe care a dat-o o femeie de rând, şi aceea dintre păgâni. Fie această pildă foc viu în cugetul tuturor celor ce zic că sunt credincioşi, dar sunt învârtoşaţi şi reci la inimă ca piatra.

Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. De unde venea Iisus? Din Galileea, din ţinutul locuit de israeliţii coborâtori din binecuvântatul Sem. Şi unde se ducea? Se ducea în ţinuturile locuite de cananeenii coborâtori din Ham, cel blestemat. Domnul, aşadar, pleca de la cei binecuvântaţi şi Se îndrepta către cei blestemaţi. De ce? Pentru că cei binecuvântaţi uitaseră de Dumnezeu şi astfel ajunseseră blestemaţi, iar dintre cei blestemaţi unii mărturisiseră pe Dumnezeu şi ajunseseră binecuvântaţi. După ce i-a certat pe cărturari şi farisei pentru că ţineau obiceiurile dinafară încălcând poruncile lui Dumnezeu privitoare la milostenie şi la cinstirea părinţilor, Domnul împreună cu ucenicii săi a trecut în părţile acestea păgâne.

De ce S-a dus între păgâni de vreme ce abia mai înainte le poruncise ucenicilor să meargă mai degrabă către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6)? Mai întâi pentru că, precum zice înţeleptul Gură-de Aur, El nu este legat de nici o poruncă pe care le-o dă ucenicilor. Apoi, fiindcă a văzut că iudeii îşi întorc faţa de la El şi a ştiut că până la sfârşit se vor lepăda de Dânsul. Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale. A făgăduit că va trimite poporului iudeu pe Mântuitorul şi L-a trimis. Dar poporul iudeu, prin capii săi, S-a lepădat de Mântuitorul. Însă Dumnezeu e bogat în căile Proniei Sale; lucrarea mântuirii nu s-a zădărnicit prin lepădarea iudeilor de Mântuitorul. Mântuitorul a trecut hotarele iudeilor şi s-a dus la alte neamuri. Credincios făgăduinţei Sale, Domnul a trimis pe apostoli mai întâi la iudei însă, după Răstignire, Domnul înviat i-a trimis la toate neamurile (Matei 28, 19). În al treilea şi ultimul rând, Domnul a vrut să-i ruşineze încă o dată pe iudei prin credinţa păgânilor, ca să-i aducă astfel la pocăinţă şi la întoarcerea către Dumnezeu. Mai întâi a căutat să facă acest lucru prin sutaşul roman din Capernaum, care, fiind roman, ţinea de seminţia iafetiţilor, şi a cărui credinţă în Hristos a fost cu adevărat pilduitoare. Iafetiţii şi hamiţii vor fi aşadar chemaţi la masa împăratului, pe când semiţii, aleşii, întâii-chemaţi, nu vor să vină. Domnul a căutat să-i mustre şi să-i întoarcă pe iudei dar, pentru că au rămas de piatră, au fost lepădaţi de Cel de care S-au lepădat.

Priviţi acum la credinţa cea mare a femeii cananeence. A ieşit în întâmpinarea Domnului; L-a chemat: Doamne! şi: Fiul lui Da vid! Auzise, fără îndoială, despre acest Hristos Făcător de minuni, pentru că faima Lui se răspândise până departe, la popoarele învecinate. Auzind că trece prin ţinuturile lor, a alergat la El cu mare credinţă şi bucurie. După Evanghelistul Marcu, Domnul a intrat într-o casă, pentru că voia ca nimeni să nu ştie (Marcu 7, 24). E limpede că prin aceasta urmărea să se vadă şi mai bine cât de mare este credinţa între păgâni. El nu li S-a arătat, dar ei L-au descoperit. El S-a ascuns, dar n-a putut să rămână tăinuit. I-a găsit credinţa cea tare a femeii cananeience. Poporul chemat nu a venit, pe când poporul care locuia întru întuneric… şi… în latura umbrei morţii (Isaia 9, 1) a ieşit să-L caute. A fost găsit de către cei de care S-a ascuns.

Vedeţi că femeia nu-i spune Domnului: “Ai milă de fiica mea”, ci “Ai milă de mine!” Fiica acestei femei era nebună; era chinuită de diavol; mama însă a cerut milă pentru ea însăşi. De ce? Pentru că fiica, în nebunia ei, nici nu mai ştia de sine; nici nu-şi mai dădea seama de grozăvia chinurilor pe care le încerca, precum îşi dădea seama mama. De aici se vede şi dragostea cea mare a acestei femei pentru copilul ei. Mama suferea de răul fiicei de parcă ar fi fost al ei. Cel care are milă de fiica ei, de ea are milă, de nefericita mamă. Cum să ai milă de ea fără să ai milă de fiica ei? Fără îndoială că nebunia fetei îndurera întreaga casă, pe toate rudele, pe toţi prietenii. Vecinii îi ocoleau, duşmanii se bucurau. Mormânt era acolo, nu casă. Nu răsuna dintrînsa decât plânset şi hohotele nebuneşti ale fetei bolnave. Putea mama să vorbească despre altceva, să ceară altceva? Se poate să fi avut pe suflet şi vreun păcat pentru care să se fi abătut asupra fetei asemenea nenorocire. De aceea a spus: Miluieşte-mă!

El însă nu i-a spus nici un cuvânt. Nu obişnuia Hristos să nu răspundă la întrebările şi cererile oamenilor. I-a răspuns până şi Satanei, ispititorului din pustie. A tăcut numai la întrebările nedrepţilor Săi judecători, Caiafa şi Pilat. Atunci de ce n-o ia în seamă pe această biată femeie? Pentru ca ochii celor care nu văd nici să nu se deschidă; pentru ca femeia să dea şi mai mult glas credinţei sale, şi toţi cei dimpreună cu Hristos să vadă şi să înţeleagă.

Şi apropiindu-se, ucenicii Lui îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Vedeţi cu câtă înţelepciune lucrează Domnul neîmplinind dintr-o dată ruga femeii, rămânând tăcut în faţa cererii ei? Ucenicilor li s-a şi făcut milă de ea. “Slobozeşte-o” poate să însemne fie “dă-i ce cere”, fie “scapă de ea”, numai să nu mai strige atât. La rugămintea ucenicilor, Domnul a răspuns că este trimis doar către oile cele pierdute ale casei lui Israel: adică la iudei.

De ce a dat Domnul un răspuns ca acesta? Mai întâi, ca să arate că Dumnezeu e credincios făgăduinţei Sale; şi apoi, ca să le dea de gândit ucenicilor asupra faptului că şi păgânii sunt copiii lui Dumnezeu, că şi ei au nevoie de mântuire. A vrut totodată să le arate ucenicilor, prin această sărmană femeie plină de credinţă, cum să se scuture de ideia îngustă cu care se încântau iudeii, cum că Dumnezeu are grijă numai de iudei, ca şi când ar fi numai Dumnezeul iudeilor. Anume a vorbit aşa Domnul, pe limba iudeilor, ca să le deschidă ucenicilor mintea asupra a cât de greşit e acest fel de a gândi înrădăcinat în minţile acestei naţii, tot atât de greşit şi de strâmb ca şi apostazia acestui popor, ca şi lepădarea lui de Hristos. Mântuitorul învăţa pe ucenici nu numai prin cuvânt ci şi prin pilde vii, luate din viaţă. De astă dată, în loc de cuvinte a lăsat ca însăşi întâlnirea cu această femeie să le fie ucenicilor o învăţătură de neuitat. Pentru aceea a şi trecut în părţile păgâne, ca să le dea ucenicilor învăţătură prin aceste mari întâmplări. Dar vedeţi cum îşi arată cananeianca nezdruncinata ei credinţă în Hristos:

Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. Era încredinţată că nimeni pe lume nu poate s-o ajute afară de Hristos. Fără îndoială că trecuse în zadar pe la toţi doctorii şi vrăjitorii din păgânatatea aceea. Fata tot nebună rămăsese. Acum însă era aici Vindecătorul tuturor chinurilor, tuturor bolilor. Auzise de El şi crezuse mai înainte să-L vadă. Iar acum, când Îl vedea, creştea întrînsa credinţa în puterea Lui dumnezeiască. Acesta putea face ceea ce n¬meni nu putea să facă; putea să facă orice voia. Cananeianca credea că Hristos poate, şi toată strădania ei era să-i câştige lucrarea pe care nimeni altul în întrega lume n-o putea săvârşi. Deci, văzând că nu-i răspunde şi că nici la rugămintea însoţitorilor Săi nu o bagă în seama, i-a alergat în faţă, a căzut în genunchi şi a strigat: Doamne, ajută-mă!

El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Cumplit cuvânt! Aici Domnul nu vorbeşte de la sine, ci pe limba iudaismului din vremea aceea, după care numai iudeii erau copiii lui Dumnezeu iar cei de alt neam, câini. Mântuitorul voia ca ucenicii să-şi dea singuri seama cât de rea era această exclusivitate şi să apropie mintea lor de gândul pe care-l va rosti mai târziu asupra fariseilor şi cărturarilor: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vedeţi că cei numiţi copii s-au făcut asemenea câinilor, iar cei socotiţi câini au ajuns copiii lui Dumnezeu. Acestora din urma iudeii le ziceau câini din răutate, însă lucrul era în mare parte adevărat. Păgânii din Tir şi Sidon, la fel cu cei din Egipt şi de prin alte părţi, trecuseră cu vederea pe Dumnezeul cel viu, punându-se în slujba demonilor care erau mai răi decât câinii. Aici Hristos nu o mustră pe femeie ci neamul ei întreg, şi cu acesta toate popoarele păgâne care se închinau dracilor în statui şi lucruri moarte, cu felurite vrăjitorii şi jertfe necurate.

Dar iată ce răspunde această femeie, mai tare în credinţă şi decât iudeii cei aleşi şi decât păgânii cei dispreţuiţi: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Câtă smerenie! Ea nu tăgăduieşte că ar fi făcând parte dintr-un neam ce poate fi numit de câini. Nici nu se dă în lături să-i numească pe iudei stăpâni – cu toate că era mai bună decât ei. A prins repede înţelesul cuvintelor figurative ale Mântuitorului. Credinţa te face înţelept; credinţa găseşte cuvântul potrivit. Smerenia faţă de Domnul, dragostea pentru copilul ei o face surdă la faptul că i s-a spus câine. Dar cine nu se simte ca un câine necurat în faţa preacuratului Domn? Nimeni care are o scânteie de credinţă întrînsul. Nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu, I-a spus Domnului sutaşul păgân (Luca 7, 6). Nici această femeie păgână nu se ruşinează să fie numită câine înaintea Domnului. Câtă vreme omul nu-şi simte păcătoşenia nu poate face nici un singur pas spre mântuire. Mulţime de sfinţi, mai curaţi şi mai luminaţi decât milioane de alţi oameni, nu s-au dat în lături să se socotească câini.

Toţi oamenii cu adevărat trezi, care s-au dezmeticit din beţia pământului şi a patimilor trupeşti şi şi-au dat seama cât de adânc s-au cufundat în mlaştina păcatului, înţeleg lucrul acesta. Până atunci, prins în îmbrăţişarea morţii, omul nu numai că nu are credinţă dar nici măcar nu vede trebuinţa de a avea. Câtă vreme câinelui nu-i e ruşine că e câine nici nu-şi doreşte să fie leu; câtă vreme broasca nu se îngreţoşează de noroiul în care trăieşte nici nu vrea să iasă din el şi să zboare ca un vultur. Femeia despre care citim astăzi simţea adânc mizeria lumii păgâne cu decăderea, cu ticăloşia şi cu tot noroiul ei respingător. Ea năzuia spre ceva mai puternic, mai curat, mai strălucitor. Şi toate acestea i s-au dezvăluit în Hristos cu nemăsurat mai multă slavă. De aceea nu dă înapoi, îndură a fi socotită între câini, şi nu numai că îndură, dar recunoaşte singură că este. Aşa fiind, cerşeşte doar o fărâmitură din pâinea cea de viaţă dătătoare trimisă lui Israel de Dumnezeu. Pâinea este Hristos, iar fărâmiturile sunt până şi cele mai mărunte milostiviri ale Sale. Câinii flămânzi, care nu au nici măcar atât, sunt mulţumiţi să le primească.

O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. Abia după ce lucrurile au ajuns aici vorbeşte Domnul. Nici să fi fost această femeie fiică a lui Avraam, n-ar fi putut arăta mai multă credinţă. Cine are ochi de văzut şi urechi de auzit, vede şi aude. Acum ajunge. Până şi Iuda a văzut ce credinţă tare are această cananeiancă. Asemeni şi Petru, puţin credinciosul. Şi Toma. Domnul nu a lăudat niciodată atât pe vreun apostol. Cui i-a mai spus El: Mare este credinţa ta? Tuturor le-a spus măcar o dată: O, voi puţin credincioşilor! Dar numai o dată? Neam necredincios şi îndărătnic! i-a mustrat cândva (Matei 17, 17). De aceea îi şi luase în ţinutul Canaan: ca să-i înveţe, prin păgânii necunoscători de Lege şi de profeţi, credinţa tare şi puterea ei. Îi trecea prin şcoala credinţei. Le dădea învăţătură temeinică tocmai aici, în păgânatate. Câtă credinţă la această femeie care nu învăţase de la ai săi nimic bun! Fusese învăţată să se închine la lună şi la soare, la dobitoace şi la pietre. Se născuse şi trăise în întuneric, neştiinţă şi ruşine. Mai ţinea şi de neamul nelegiuit al cananeienilor, pe care Dumnezeu îi izgonise din Pământul Făgăduinţei ca să le facă loc evreilor, aleşii Săi. Cu adevărat, multe temeiuri pentru apostoli şi pentru cei din neamul lor ca să chibzuiască asupra căilor lui Dumnezeu, să se ruşineze şi să se căiască.

Apostolii au înţeles învăţătura şi şi-au însuşit-o, dacă nu chiar pe dată, cu siguranţă mai târziu. Au semănat credinţa în Hristos pe tot pământul. Şi-au dat viaţa pentru ea. S-au slăvit prin ea. Dar noi oare am înţeles, ne-am însuşit lecţia credinţei? Astăzi Biserica lui Hristos este poporul ales al lui Dumnezeu în lume, împărăţia cea nouă şi preoţia cea nouă. Vedeţi însă ce nesocotit, ce dispreţuit este Hristos între popoarele creştine! Vedeţi cum cei botezaţi au ajuns să fie nu numai “puţin credincioşi”, ci cu totul lipsiţi de credinţă, un popor stricat. Cred în orice altceva numai în Hristos nu. Caută ajutor oriunde în jur, la stihiile şi materiile oarbe şi surde, numai la Hristos Domnul cel Atotputernic, nu. De aceea şi-au atras cumplită pedeapsă asupră-le, ajungând putrezi, răi, slabi şi ticăloşi precum erau iudeii în vremea venirii lui Hristos pe pământ. Au în mâna cheia împărăţiei cerurilor, dar mulţi nu intră, nici nu-i lasă pe alţii să intre. Se arată mai răi, mai ticăloşi, mai iubitori de sine şi mai legaţi de pământ decât celelalte popoare. Ei îndepărtează astfel de la Hristos neamurile care nu sunt creştine, le împiedică să intre în mult dorita împărăţie. De la masa împărătească a Iui Hristos le cad acelora doar fărâmiturile: le adună şi se hrănesc cu ele. Dar cum să se sature aceşti păgâni când europenii şi americanii care se lăfăie la masă ca stăpâni, sunt atât de lipsiţi duhovniceşte? Oare răbdarea lui Dumnezeu nu va ajunge odată la capăt? Nu se va lepăda curând Domnul de cei ce se leapădă de El, precum a mai făcut odinioară? Nu vor fi lepădaţi cei aleşi şi aleşi cei lepădaţi? Nu vor fi blestemaţi binecuvântaţii de mai înainte iar cei blestemaţi vor primi binecuvântare?

Ce ne rămâne de făcut nouă în neamul acesta fără Dumnezeu? Nimic altceva decât ce a făcut femeia cananeiancă: Să ne rugăm cu stăruinţă lui Hristos Dumnezeu cel viu şi atotputernic, să strigăm către El cu credinţă: Doamne, miluieşte-ne pe noi păcătoşii! Dacă e voia lui Dumnezeu să înlocuiască poporul ales cu un altul, dacă e voia Lui cea sfântă să ia împărăţia de la neamurile creştine şi s-o dea altora, dacă pedeapsa pentru păcat este aproape – chiar şi aşa fiind, nu toţi creştinii vor fi lepădaţi odată cu lepădarea nemurilor lor, după cum nu toţi evreii au fost lepădaţi odată cu lepădarea neamului evreiesc. Între evrei s-au mântuit cei care, după dărmarea Ierusalimului, L-au mărturisit pe Hristos, precum s-au mântuit şi cei care L-au mărturisit în vremea vieţii Sale pe pământ. Mulţi evrei s-au botezat, şi mulţi au ajuns mari sfinţi în Biserica lui Dumnezeu. Se mântuiesc şi astăzi toţi cei ce se întorc la El, cum s-au mântuit strămoşii lor mai înainte de a fi încetat să fie poporul ales. Dumnezeu s-a uitat întotdeauna mai puţin la state decât la popoare, şi mai puţin la neamuri decât la sufletul fiecărui om. Să nu ne înfricoşăm aşadar, să nu spunem: “Statele şi naţiunile creştine de astăzi vor fi distruse, şi vom fi nimiciţi cu toţii”. Nu. Fie cu statele şi cu naţiunile ceea ce trebuie să fie; nici un om care crede în Domnul nu va pieri. Dumnezeu a găsit în Sodoma un singur drept – pe Lot – şi pe acela singur l-a salvat, la nimicirea Sodomei.

Să urmăm şi noi aşadar rugăciunii şi credinţei celei tari a femeii cananeience, să nu dăm înapoi nici o clipă. Să avem credinţă stăruitoare, necontenit străduindu-ne să nu lăsăm focul credinţei să se răcească. Să înălţăm cu stăruinţă rugăciune la Dumnezeu, pentru noi înşine, pentru întreaga Biserică şi pentru tot neamul omenesc. Iar credinţa – numai credinţa – va întări sufletele noastre şi va scoate de la noi toată frica şi toată îndoiala; rugăciunea ne va limpezi sufletele şi ne va umplea de bucurie, de gânduri bune şi de iubire. Fie ca milostivul şi de oameni iubitorul Iisus Domnul nostru să ne întărească în credinţă şi să audă rugăciunile noastre. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea fi în vecii vecilor. Amin.

(extrase din: Predici – Sf. Nicolae Velimirovici)

Si pentru Sfantul Isaac Sirul, ca si pentru toti parintii asceti, viata crestina este o lupta continua, un razboi nevazut, cu ispitele, incercarile si patimile dinlauntru si din afara. El aminteste de mai multe feluri de razboaie ale diavolului impotriva crestinului (Cuvintele LI-LIV), despre “razboaie ale libertatii si razboaie din ingaduinta”. Pentru toate acestea viata crestina cere un eroism pana la martiriu.

Daca “virtutea este in chip firesc sanatatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului, care intra in fire (prin simturi) si se ivesc in ea si o scot din sanatatea ei”. Sunt patimi trupesti si patimi sufletesti. Inceputul acestora este iubirea de sine, slava desarta, egoismul, care il inchide pe om fata de Dumnezeu si semeni. Sfantul Isaac numeste patimile “lume”.

Duhurile patimilor si ispitelor navalesc si din slabiciuni si din ingaduinta lui Dumnezeu, manifestata prin “toiagul incercarilor”, care este “toiagul Judecatorului”, adica toiagul Pastorului, pentru verificarea, progresul si folosul sufletului, cat si prin parasirea pedagogica a omului de catre Dumnezeu.

Cea mai grea lupta o poarta crestinul ajutat de har, pe terenul si frontul de hotar al simturilor si mai ales al gandurilor, care sunt “o miscare ce trece prin minte ca un vant ce se ridica in mare si inalta valurile”. Gandurile rele trebuie taiate, cele omenesti cercetate si predate sau inchinate lui Dumnezeu, iar cele divine urmate.

Patimile orbesc “ochii mintii”, fiind o perdea la usa inimii si un intuneric furtunos pe cerul straveziu al mintii. Aburul patimilor si gandurilor intuneca mintea, precum “pacla ce se ridica din umezeala pamantului, care incetoseaza aerul” si formeaza un zid in fata virtutilor.

Dupa Sfantul Isaac, curatia sau despatimirea are trei trepte: curatia trupului, a sufletului si a mintii sau a duhului. “Curatia trupului este cuviosia dobandita prin izbavirea de intinaciunea carnii. Curatia sufletului e liberarea de patimile cele ascunse ce se misca in cugetare. Curatia mintii se arata in descoperirea tainelor”.

Sfantui Isaac cunoaste o asceza trupeasca si una sufleteasca, cu mai multe elemente componente. Trupul trebuie disciplinat, curatit si infranat, prin nevointe: osteneli, post cu dreapta socoteala, care este “inceputul nevointei”, priveghere de noapte, metanii dese, prin munca de orice fel sau lucru de mana pentru inlaturarea trandaviei si pentru implinirea milosteniei. Asceza trupeasca, Sfantul Isaac o mai numeste “rastignire”.

Tot pentru curatie, smt necesare necazurile, care au efect purificator, daca sunt rabdate si suportate cu multumire. Acest fapt constituie o nota specifica in asceza Sfantului Isaac Sirul. Necazurile vin de la oameni, diavoli sau trup, prin boli, dureri, suferinte, care sunt nu numai un semn al pedepsei, ci si al Proniei lui Dumnezeu fata de om. Primul pas spre curatire este recunoasterea propriei sale slabiciuni, trezirea constiintei pacatoseniei si a nevredniciei, insotita de rugaciunea: “Eu ca om am pacatuit, dar Tu ca Dumnezeu iarta-ma”.

Pentru curatia sufletului si a mintii, sunt necesare: retragerea si vietuirea in singuratate, in linistea chiliei, cugetarea la tainele iconomiei Mantuitorului, psalmodierea, citirea si cugetarea la intelesul troparelor si a catismelor, cugetarea la moarte si la cele de dupa aceasta, cunoasterea si meditatia la vietile sfintilor, rugaciunea, lacrimile, meditarea neincetata a Sfintei Scripturi, care este lumina sufletului sau “contemplarea Scripturilor”, prin surprinderea “intelesurilor luminoase” ale Evangheliei, intelegerea contemplativa a fapturilor create, prin “flacara lucrurilor” sau ratiunile lucrurilor.

Rugaciunea este cheia intelegerii Scripturii, “rugaciunea citirii”: “Doamne, da-mi sa primesc simtirea puterii celei din ele” precede lectura biblica. “Leaga mintea ta in citirea Scripturilor si in cugetarea la cele din ele”, indeamna Sfantul Isaac Sirul.

Viata crestina trebuie raportata si cercetata neincetat de fiecare in “lumina Scripturilor dumnezeiesti si a Sfintilor Parinti”. Prin toate acestea mintea ajunge “imparateasa peste patimi”, dupa ce a pus stapanire pe simturi: “Cand mintea e atrasa de simturi, se hraneste cu hrana dobitoacelor. Iar cand simturile sunt atrase de minte se impartasesc de hrana ingerilor”.

Sfantul Isaac deosebeste curatia mintii de curatia inimii care urmeaza celei dintai si prin care omul va putea contempla pe Dumnezeu. Curatia este revenirea omului la simplitatea si nevinovatia edenica a firii lui, prin care primeste demnitatea de fiu al lui Dumnezeu si “frate al lui Hristos”. Semnul celui curat cu inima este acela ca “vede pe toti oamenii ca buni si nu-i apare vreunul necurat si intinat”. Curatia aduce sanatatea si “pacea mintii”, tacerea gandurilor, linistea cereasca launtrica: “Cerul este inlauntrul tau, daca esti curat”.

In ascetica Sfantului Isaac Sirul, pe langa rugaciune si lacrimi, ca mijloace ale curatirii de patimi, il ocupa si cugetarea la moarte si pregatirea zilnica pentru primirea ei. “Aducerea aminte de moarte pricinuieste stapanirea cea buna a madularelor din afara”, iubirea linistii este unita cu o asteptare neincetata a mortii, de aceea “sa ne aducem aminte pururea de moarte si prin cugetarea la aceasta sa ne apropiem de Dumnezeu”. Sfantul Isaac indeamna pe monah: “Cand te apropii de asternutul tau, zi catre el: O, asternut, poate noaptea aceasta mi te vei face mormant. Si nu stiu de nu cumva in loc de somnul vremelnic va intra in mine in aceasta noapte somnul cel vesnic”. “De aceea – continua el – cat timp mai ai picioare, alearga spre lucrare… Cat timp mai ai degete, rastigneste-te pe tine in rugaciune, inainte de a ajunge la moarte, cat timp mai ai ochi, umple-i de lacrimi, inainte de a fi acoperiti de tarina”.

Sfantul Isaac recunoaste in cugetarea la moarte o putere de trezvie si trezire a omului, de a privi cu seriozitate sensul si menirea existentei lui. Trairea continua in Dumnezeu, cere o moarte continua fata de pacat, de aceea Sfantul Isaac citeaza pe un ascet: “M-am jurat sa mor in fiecare zi”. Gandul necontenit la moarte este o temelie pentru viata cea noua, o vedere adanca a acelei vieti nesfarsite, care face stravezie viata pamanteasca. Gandul la secera mortii, curata tarana sufletului de patimile pamantesti si pregateste plugaria virtutilor paradisiace.

de Parintele Nacu Stoenescu

Psalmul este alinare a sufletului, dăruitor al păcii, psalmul este adunător al prieteniei, unire a celor despărţiţi, al celor învrăjbiţi împăcător. Psalmul este aducător de ajutorul îngerilor, armă întru frici de noapte, odihnă a ostenelilor de ziuă, pruncilor întemeiere, bătrânilor împodobire, prea îmbătrâniţilor mângâiere, femeilor podoabă prea potrivită. Psalmul pe târguri le înţelepţeşte, al celor noi începători învăţătură de buchie, al celor sporiţi creştere, al celor desăvârşiţi întărire, glas al Bisericii. Acesta pe praznice le străluceşte, acesta pe întristarea cea după Dumnezeu o zideşte. Că psalmul şi din inimă de piatră scoate lacrimi.

Psalmul este lucrul îngerilor, petrecerea cea cerească, tămâia cea duhovnicească. Psalmul este luminare a sufletelor, sfinţire a trupurilor. Pe acesta, fraţilor, să nu încetăm totdeauna cugetându-l: şi prin case, şi prin călătorii, şi dormind, şi sculându-ne, grăind întru înşine cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti.

Psalmul este bucurie a iubitorilor de Dumnezeu. Acesta pe grăirea deşartă o surghiuneşte, pe râs îl domoleşte, pe judecată o pomeneşte, pe suflet către Dumnezeu îl deşteaptă, împreună cu Îngerii dănţuieşte. Unde este psalmul cu umilinţă, acolo este şi Dumnezeu cu Îngerii; iară unde sunt cântările celui străin, acolo este urgia lui Dumnezeu, şi vaiul este răsplătirea râsului. Unde sunt sfinţitele cărţi şi citirile, acolo este veselie a drepţilor şi mântuire a auzitorilor, iară unde sunt alăute şi hore, acolo întunecare a bărbaţilor şi a femeilor şi praznicul diavolului. O, ce viclenie rea şi aflări ale diavolului! Cum prin meşteşug pe fiecare îl împiedică, şi îl amăgeşte, şi îl pleacă să facă pe cele rele, ca pe nişte bune! Astăzi cu părere cântă psalmi, şi mâine cu sârguinţă joacă. Astăzi sunt creştini, şi mâine păgâni. Astăzi bine lăudaţi, şi mâine elini. Astăzi robi ai lui Hristos, şi mâine împotrivitori ai lui Dumnezeu. Nu vă amăgiţi; nici un rob la doi domni nu poate să slujească, după cum este scris: nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi împreună cu diavolul a dănţui. Ca nişte adevăraţi robi ai lui Hristos să-I slujim Lui, Lui să ne închinăm, lângă Dânsul să îngăduim, lângă Dânsul să rămânem până la răsuflarea cea mai de pe urmă şi să nu ne plecăm balaurului, căci ca un leu răcnind înconjoară căutând pe cine să înghită, pe cine să amăgească, căruia staţi-i împotrivă ca nişte tari ostaşi ai lui Hristos, slujindu-I Lui şi dorindu-L.

Nu astăzi să cânţi psalmi, şi mâine să dănţuieşti. Nu astăzi să te pocăieşti de păcatele tale, şi mâine să joci spre pierirea ta. Nu astăzi să citeşti, şi mâine să lăutăreşti. Nu astăzi să te înfrânezi, şi mâine să te apropii aicea şi acolo împrejur purtându-te, şi de toţi batjocorindu-te. Nu, fraţilor, nu aşa să pierdem vremea mântuirii noastre, jucând şi batjocorindu-ne.

Fă-te ca un bun lucrător de pământ, lucrând şi păzind. Să nu socoteşti ca nişte rele, frate, pe merindele vieţii celei veşnice, să nu lepezi mâncarea cea uscată, să nu te depărtezi de priveghere, să nu te leneveşti de culcarea pe jos, să nu părăseşti cântarea de psalmi; că acestea şi cele asemenea acestora, la viaţă şi la bucurie şi la veselie şi la odihna veşnică te vor trimite pe tine. Iubeşte tăcerea despre vorbirea cea rea. Vorbirile mirenilor pe minte de la Dumnezeu o depărtează.

(fragment din scrierile Sfântului Efrem Sirul – sec.IV după Hristos – mare dascăl al pocăinţei, prăznuit de Biserica Ortodoxă, în fiecare an, pe 28 ianuarie)

sursa