Iar dumnezeiescul parinte mi-a zis: “O, Ioan, taina preaslavita iti va descoperi tie astazi Dumnezeu. Iar eu se cade sa-ti arat dragostea ce o are, spre noi, monahii, bunatatea Lui. Acela, prietene prea ales, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, intaiul imparat al crestinilor. Ca s-a pogorat din cer, trimis fiind de Dumnezeu, si mi-a zis: “Fericiti sunteti voi, care v-ati invrednicit a avea petrecere monahiceasca, pentru ca, dupa adevar, a voastra este indumnezeita fericire a Mantuitorului.” Iar eu i-am zis: Si cine esti tu, Domnul meu, care zici acestea si mult ne fericesti pe noi, monahii ? Si mi-a raspuns: Eu sunt cel zis marele Constantin si m-am pogorat din cer, ca sa-ti arat slava, pe care o dobandesc monahii in ceruri, precum si prietenia si indraznirea ce au catre Hristos. Si te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru ca-i indemni pe ei, la aceasta fericita petrecere a pustniciei. Ci, ma prihanesc si ma ocarasc pe mine, ca n-am nimerit o randuiala atat de mare ca aceasta, a monahilor, si nu sufar paguba ce am suferit. Si, iarasi, am zis eu: Pentru ce, o, minunatule, te necajesti pe tine ? Oare n-ai dobandit tu slava cea pururea fiitoare si dumnezeiasca stralucire ? Si mi-a raspuns: Asa este, am dobandit-o, dar nu am aceeasi indraznire ca monahii, nici o cinste intocmai cu a lor. Ci am vazut sufletele unor monahi, care, despartindu-se de trup, zburau ca niste vulturi cu multa indrazneala se suiau la Ceruri. Si ceata cea potrivnica, a dracilor, nu indraznea sa se apropie de ele. Apoi, am vazut ca se deschideau lor usile cerului si intrau inauntru si, aratandu-se Cerescul Imparat, stateau de fata, cu multa indraznire, la Scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru aceasta vrednicie minunandu-ma eu, de voi monahii, va fericesc si ma defaimez pe mine, ca nu m-am invrednicit a lua o indraznire ca aceasta. Ci, o, de as fi lasat, macar la sfarsit, vremelniceasca imparatie si haina imparateasca si coroana si sa ma fi facut sarac si sa fi purtat sac si sa fi primit si alte nevointe ale petrecerii monahicesti!

Iar, eu, iarasi, am zis: Toate bine le zici, o, sfintitule imparat si ne mangai pe noi cu acestea, insa, acestea se cuvin a fi judecatile Dumnezeului nostru, si nu este cu dreptate a zice, altfel, despre dumnezeiasca, dreapta judecata. Ca Dreptul Judecator toate cu dreptate le da; dupa vrednicia fiecaruia si dupa ostenelile fiecaruia ii da si plata. Ca, intr-o privinta, viata ta nu avea ostenelile cele intocmai, nici era asemenea, cu viata monahilor. Ca tu, adica, aveai femeie ajutatoare, pe copiii tai, pe slugile tale si multe feluri de randuieli, de indulciri si de odihne. Iar monahii defaimand toate cele dulci si veselitoare ale acestei vieti, au luat pe Dumnezeu in loc de bunatatile lumii si pe El il au bucurie si bogatie a lor si a face cele bine-placule Lui socotesc ca este desfatare si mare indulcire. Si sunt, cum zice Apostolul, lipsiti, necajiti, rau patimind. Drept aceea, cu neputinta iti este tie, imparatul meu, sa te faci intocmai cu aceia. Deci, in vremea cand ziceam noi acestea, ai venit si tu, fratele meu, Ioan, iar el, indata, s-a suit la ceruri. Acum, dar, invatandu-te, prin aceasta pilda, cate bunatati pricinuiesc durerile pustniciei, intareste pe frati. Acestea auzindu-le eu, Ioan, mari multumiri am dat lui Dumnezeu. Apoi, vorbind impreuna indestul cu dumnezeiescul Paisie, m-am intors la locuinta mea, bucurandu-ma”.

Patericul Egiptean – Despre Avva Culov

Mare a fost numit şi la fel de demn şi slăvitul fiu al Makedoniei noastre, Alexandru. [...] Dar opera Marelui Constantin este superioară operei marelui Alexandru. Pentru că marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de „Imperiul bizantin”. Imperiul bizantin este un stat excepţional şi unic; unic în ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.

În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Care stat de astăzi mai are idealurile, pe care le-a avut Bizanţul? Există vreo 160 de state, ale căror steaguri flutură în curtea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Care din aceste state are idealurile cu care a trăit şi s-a dezvoltat Bizanţul? Care este scopul acestor state astăzi? Dacă scopul omului nu este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie să fie material. Aşadar, scopul statului bizantin nu a fost materia (prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cuceririle). Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul (Πολιτεία) lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii, creştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.

Aşadar, Bizanţul a fost centrul, din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi Apus. Unicul stat în ceea ce priveşte scopul pe care şi l-a impus. Însă unicul şi în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Deschideţi istoria. Câţi ani au durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos în Sparta? Câte zile a avut regatul marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul bizantin, fenomen unic, a ţinut 1100 de ani. Şi a fost centrul întregii lumi, farul, campionul, avangarda care s-a luptat pentru idealurile creştine.

Constantinopolul, în care marele Constantin şi-a mutat reşedinţa dinadins, a devenit noua capitală. În el cea mai înaltă construcţie era o coloană, deasupra căreia iradia o cruce mare. Marele Constantin, cu dumnezeiască insuflare, şi-a dat seama că este o nedreptate să fie prigoniţi creştinii, care nu sunt elemente răufăcătoare, vrednice de nimicire. S-a convins că creştinii, oriunde s-ar afla, fie ca soldaţi şi ofiţeri, fie ca funcţionari, fie ca simpli cetăţeni, sunt sarea şi lumina lumii. Şi în timp ce Roma decădea, noua Romă, Constantinopolul, înflorea cu elementul creştin.

Pe acest nou element înfloritor, pe acest teren solid, şi-a întemeiat statul său marele Constantin, stat cu o unică orientare: să trăiască el însuşi, dar să răspândească şi altora Evanghelia. Şi în asta constă marea lui contribuţie. Şi nu doar Constantinopolul, ci şi Tesalonicul, a doua cetate a imperiului, a fost un centru misionar. Din Tesalonic şi din Constantinopol au pornit vulturii Duhului, marii misionari şi apostoli ai neamurilor. Au pornit Chiril şi Metodie şi au propovăduit sârbilor, bulgarilor…; au ajuns până nordul extrem semănând sămânţa Evangheliei… şi botezând.

Tot pe terenul Bizanţului s-au întrunit Sinoadele Ecumenice şi Locale. Marele Constantin a făcut începutul. În 325 d.Hr. a invitat la Niceea Bitiniei 318 Părinţi purtători de Dumnezeu la primul Sinod Ecumenic, care a alcătuit cel mai important text după Sfânta Scriptură. Nu există, subliniez asta, o filozofie mai mare în lume decât adevărurile care sunt cuprinse în cuvintele scurte ale Simbolului de Credinţă, ale Crezului. Crezul este scris nu doar cu creionul şi cu cerneală; este scris cu sângele eroilor credinţei noastre. Pe terenul Bizanţului s-au întrunit şi toate celelalte sinoade ecumenice ulterioare.

În hotarele statului bizantin au luat fiinţă şi faimoasele mănăstiri. Mănăstirile nu au fost, cum calomniază ateii şi necredincioşii, focare ale trândăviei, indolenţei şi lenevirii, ci au fost universităţi ale epocii; graţie acelor mănăstiri, şi în principal Sfântului Munte, a fost salvată bogăţia filozofiei, istoriei şi poeziei eline.

Aşadar, Constantinopolul a ţinut 1.100 de ani. Şi apoi? O, nenorocire! Pe 29 mai – comemorarea anuală la care trebuie să plângă întregul neam, iar clopotele să bată funebru în tot elenismul – , pe 29 mai 1453 mulţimi barbare, asiatici neciopliţi împinşi de mania distrugerii au intrat în Cetate prin foc şi fier. Şi atunci, pe meterezele ei, a căzut ultimul împărat care a purtat acelaşi nume cu primul, acel Constantin I (324-337), şi iarăşi, acest Constantin al XI – lea Paleologul (1449-1453). Şi prima faptă a ocupanţilor care a fost? Un barbar s-a urcat pe turla Sfintei Sofia, a smuls Cinstita Cruce şi în locul ei a înălţat semiluna, simbolul întunericului şi al barbariei. De atunci s-a stins capodopera Bizanţului, a murit Imperiul bizantin.
A murit? Nu, nu! Oamenii mor, ideile nu mor. Ideea Imperiului bizantin trăieşte în inimile elinilor. Trăieşte ca un rai, ca o legendă, ca o istorie. Trăieşte! Eu cred neclintit şi în ciuda păcătoşeniei mele proorocesc, întemeindu-mă pe cuvintele Sfântului Cosma Etolianul că – nu neamul nostru, nu generaţia noastră, pentru că a păcătuit mult şi etnic, şi politic, şi religios – o nouă generaţie, care vine, va vedea împlinindu-se cuvintele „Din nou, cu ani şi vremi, iarăşi ale noastre vor fi”. Aceştia, cred asta şi o strig, se vor învrednici să prăznuiască şi să liturghisească în biserica Sfintei Sofia.

Acest vis va deveni realitate cu o condiţie. Dacă statul nostru, ca urmaş al Bizanţului, insuflat de idealurile marelui Constantin, dacă vom avea ca emblemă a noastră „În acest semn vei învinge” („En touto nika”). Celelalte state pe steagurile lor au alte simboluri. Elada are Cinstita Cruce. Prin „En touto nika” vom merge înainte. Şi cu toate piedicile sunt sigur că neamul acesta, mic în întindere, dar mare în idealuri, va trăi în Hristos Iisus, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

de Mitropolitul de Florina, părintele Augustin

În timpul răcelii şi al nesimţirii mintea cu greu va rămâne atentă la cuvintele rugăciunii, dar tot este posibil. Trebuie să facem contra noastră… Tocmai această ostenire a noastră va fi mijlocul prin care îl vom îndupleca pe Domnul la milă şi vom întoarce harul. [I, 190]

Rugăciunea v-a slăbit… din pricina uscăciunii şi a răcelii inimii. Împotriva acestora există rugăciuni scurte, mai ales rugăciunea lui Iisus. Învăţaţi pe de rost cele 24 rugăciuni scurte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în şirul rugăciunilor de seară… Şi rostiţi-le când uscăciunea vă cuprinde inima…

Poate că se întâmplă să staţi în biserică cu neatenţie şi atunci… vine uscăciunea ca pedeapsă pentru acest lucru. [HI, 476]

(extrase din: Sfaturi intelepte – Sf. Teofan Zavoratul, Ed. Egumenita)

Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus.

Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.

Aşa şi ucenicii, delegaţii noştri de lângă Dumnezeu, îl întrebau pe Iisus: “Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”

Când nu poţi nimic, faci “ştiinţă”, întrebi de cauză, iar când cauza e un păcat, faci morală. Oricum, chiar încercuiţi în neputinţă, încercăm o măsură preventivă. Ceea ce au păţit alţii, tu poţi să nu păţeşti dacă ocoleşti greşelile lor.

Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasă pe care o au păcatele, greşelile împotriva vieţii, tendinţa de a schimonosi viaţa omului şi a o chinui în întunericul orbirii şi a altor suferinţe.

Acum să vedeţi deosebirea dintre noi şi Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era şi este Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut; şi mulţi nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să ştie).

Vindecarea aceasta minunată a orbului din naştere face dovada Dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale.

Noi ocolim “lazării”, dar Iisus îi cunoştea şi îi chema la Sine. Îl cunoştea pe Natanael pe când era copil mic, ascuns sub frunzele de smochin de urgia lui Irod. Cunoaşte acum pe orbul acesta mai înainte de a se naşte, dezvăluindu-ne cu el o taină a lui Dumnezeu: că nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici pentru păcatele părinţilor săi, ci ca să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.

Într-o altă împrejurare, Iisus Se mărturiseşte a fi mai înainte de Avraam; iar în alta, mai înainte de a fi lumea. O icoană îl arată pe Iisus zidindu-l pe Adam. Şi aşa este: “Toate printr-însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

A face ochi vii din pământ şi scuipat, nu mai e treabă de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege nişte ochi, a tăia albeaţa de pe ei o mai fac şi doctorii, dar a face ochi noi şi încă din aşa material şi pe care îi mai şi trimiţi la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naştere, aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mâna Sa din ţărână.

Acesta este tâlcul tămăduirii orbului din naştere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, ca Creator al lumii şi ca autor al vieţii. La această voinţă a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus, Şi-a însuşit această voinţă ca o misiune a Sa în lume, aşa cum e într-o lumină aprinsă însuşirea de a lumina! Această voinţă a Tatălui s-a aprins în Duhul lui Iisus, prin El luminând lumii adevărul.

Cunoscând Iisus pe orb că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o revelaţie – descoperire – a Fiului ca autor al vieţii, cunoscând voia Tatălui pe care Şi-a însuşit-o drept misiunea vieţii Sale pământeşti - model pentru noi pământenii – cu această siguranţă dumnezeiască a scuipat pe pământ şi a făcut tină şi a uns ochii orbului, adică găurile ochilor, şi a zis: “Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.

Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termină cu nişte ochi de reparat. Deşi pentru noi oamenii ar fi totuşi un lucru convingător pentru simplul motiv că, până azi, ştiinţa a făcut aparate ca ochiul – aparatul de fotografiat şi altele – dar ştiinţa omenească n-a putut face cu viaţă nici măcar un bob de grâu sau un ou de muscă.

Împărăţia vieţii este Împărăţia lui Dumnezeu. Natura vieţii, naşterea şi susţinerea ei atârnă de Dumnezeu, de la creaţia ei, până la sfârşitul lumii: “Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. Dar întorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 29-30).

Deci să ne cunoaştem marginile şi îl vom cunoaşte pe Dumnezeu.
Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieţii, îi pun pe oameni în multe nedumeriri. Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, care a căpătat vederea prin minune.

Vecinii şi cei care îl cunoşteau şi-l văzuseră orb, s-au minunat şi începură a se nedumeri întrebându-se, despre el: Cine o fi, el sau altul care seamănă cu el? Iar el zicea: “Eu sunt!” Dar oamenii nu ies aşa uşor din nedumerire. Mărturisirea orbului despre Omul care se cheamă Iisus şi care i-a făcut ochii din pământ, nu i-a lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.

Şi era sâmbătă, zi sensibilă pentru farisei. Deci, de la început ancheta era sortită să iasă rău. Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptându-se cu Dumnezeu. Dar iată-l şi pe orbul din naştere transformat în misionar. Urmează un schimb de întrebări şi răspunsuri, despre cum a decurs căpătarea vederii, precum şi despre Cel ce i-a dat vederea. Orbul îl apăra pe Dătătorul ochilor săi. Fariseii îl huleau zicând că-i un păcătos, deşi unii recunoşteau că un om păcătos nu poate da vedere orbilor. Neisprăvind nimic, au chemat pe părinţii orbului. Aceştia, înfricoşaţi de farisei, dau doar mărturia că acesta care a fost orb din naştere, e fiul lor. Dar cum vede acum şi cine i-a dat vederea, ei nu ştiu. Se lepădau de a mărturisi pe Dumnezeu, lăsând darul mărturisirii fiului lor, că-i în vârstă. Deci însuşi el să grăiască despre sine!

Jidovii se sfătuiseră între ei să dea afară din sinagogă pe oricine va mărturisi pe Iisus că este Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, aşteptatul neamurilor. Aceasta o ştiau toţi, deci şi părinţii orbului, de aceea au şi fugit de un răspuns răspicat, precum că unde nu erau ochii din naştere, numai Dumnezeu putea să-i pună.

Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi-l sileau, în numele lui Dumnezeu, să zică vorbe rele de Iisus, cum că e păcătos. Dar el n-a zis. Şi din nou l-au pus să povestească vindecarea sa. Omul şi-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: “Acum v-am zis şi n-aţi auzit? Ce, iarăşi voiţi să auziţi? Au doară, vreţi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui?” Au sărit deci iudeii cu ocara pe el, grăind totuşi adevărul: “Tu eşti ucenic al Aceluia; iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi ştim că Dumnezeu cu Moise a grăit; iar pe Acesta nu-L ştim de unde este!” (Ioan 9,1-29).

În altă împrejurare au fost şi mai nestăpâniţi la mânie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul (Matei 12, 24).

Aşa-i firea omului păcătos; când îi loveşti dracii, îţi zice că tu ai drac. Ajunge la această sucită întorsătură de minte pe care o fac prejudecăţile în capul fariseilor, şi care îi opreşte de a şti de unde este Iisus.

Omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi vederea sufletească, şi auzim una dintre cele mai frumoase mărturisiri: “Întru aceasta este minunea că voi nu ştiţi de unde este, iar El a deschis ochii mei. Şi ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 30-33).

Aceasta era credinţa tare ca muntele a acestui nou misionar al lui Iisus.

Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el, l-au ocărât: “În păcate tu te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi”, pe cei drepţi, tainele lui Dumnezeu? Şi l-au dat afară.

Iată tragismul situaţiei. Orbul capătă vederea, iar fariseilor li se întunecă mintea, ochii, de mânie asupra lui şi asupra lui Iisus. Un duh rău îi ţine de inimă ca să nu recunoască pe Iisus şi să le lumineze şi ochii sufletelor lor.

Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbirea răutăţii, care nu are leac, dar are pedeapsă.

Deci să urmărim desăvârşirea vederii orbului din naştere şi desăvârşirea orbirii sufleteşti a fariseilor.

Când a auzit Iisus că l-au gonit afară din sinagogă, aflându-l, i-a zis: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: “Cine este Acela, Doamne, ca să cred Într-însul?” Şi i-a zis Iisus: “L-ai văzut pe El. Cel ce grăieşte cu tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne!” şi I s-a închinat Lui.

Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Său, Creator al vieţii, dându-i din tină o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la rându-i, de descoperirea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu, prin însăşi dumnezeiască mărturisire.

De puţine ori S-a descoperit Iisus pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu. O dată samarinencii, a doua oară acestui orb din naştere şi a treia oară ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi.

Poate că aceasta a fost în lumea aceasta recunoaşterea lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tăgăduitorilor Săi, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiască.

Orb fiind şi a căpăta prin minime o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.

A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.

Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus.

(extrase din: Rostul Incercarilor – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iasi 2004)

Cam la toată suflarea îi este frică de moarte. Lucrul ăsta l-a pus însuşi Dumnezeu, frica morţii. Sigur că-i trecere din lumea aceasta la alta, dar fiindcă nu suntem apropiaţi cu desăvârşire de Adevăr, de aceea ne e frică. Că vedeţi cum spune însuşi Sfântul Apostol Pavel: “A trăi este Hristos, iar a muri dobândă”. Vedeţi? El se bucura, fiindcă era îndumnezeit. Dar noi, fiindcă suntem copleşiţi de păcate, de aceea ne e frică. Da’ dacă punem adevărată pocăinţă, oricât de depărtaţi am fi de Dumnezeu, Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor, şi dacă ne pocăim, tot atuncea ne iartă şi ne îmbrăţişează. Dar trebuie ca pocăinţa să fie sinceră, nu dintr-o parte. (Conv. cu studenţi la Teologie)

Ne-a scris o fată din Cipru: “Să-mi spuneţi dacă până în ziua cutare mă schimbă de la Poştă. Să-mi spuneţi, că voi ştiţi. Dacă nu-mi spuneţi până atuncea, eu…” Vezi, ce întrebări?

Adică vrei să-l ai pe Dumnezeu la dispoziţia ta, să facă Dumnezeu ce zici tu. Da’ Dumnezeu veşnic face ce ne e de folos. Niciodată nu dă Dumnezeu greş. Rar când automat ţi-ajută. Dar dacă e nevoie, automat, atuncea face acolo.

Ei, cum m-o păzit pe mine de atâtea, trei-patru primejdii înfricoşate! Automat. Da’ o fost nevoie. Insă când zicem: “Trebuie să fac aşa, că acolo nu-i bine”, sau “aici, uite, mi-a zis cuvântul cutare. Da’ ăştia-s oameni răi. Acuma eu vreau să mă duc în altă parte. Da’ până-n ziua cutare trebuie să ştiu dacă mă duc”, suntem aşa, ca şi cum i-am porunci noi lui Dumnezeu ce să facă. Doamne!…

Cel ce va răbda până în sfârşit, scriu Sfintele Scripturi, acela se va mântui. Răbdare trebuie. Mai cu seamă în viaţa monahală, cu răbdare. Smerita cugetare. Păi da, dacă am avea astea trei haruri dumnezeieşti - ascultarea, tăierea voii şi smerita cugetare -, toate le-am socoti că-s bune. Chiar să te lovească toată ziua sau să te otrăvească cu nişte cuvinte, dacă am avea noi astea trei haruri despre care ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi, toate le-am socoti că-s bune.

Da’ dacă nu le avem… tot vrem ce vrem noi. “Ce, voia mea e bună! Uite ce-a făcut şi a greşit. N-a mers după cum trebuie”. Aşa, dacă tu te hotărăşti să faci ascultare orice ţi s-ar zice, să-ţi tai voia, nu ce vrei tu să faci, niciodată, atuncea eşti acoperit de harul Sfântului Duh, deodată. Da. Ş-apoi să ai smerita cugetare. Smerita cugetare, adică trebuie să te socoteşti totdeauna mai inferior ca orişicare. (2003)

Mintea noastră n-ajunge să înţeleagă căile lui Dumnezeu. Merge mintea, judecă, merge după Dumnezeu, vezi ceva lucruri nepotrivite, şi de-acuma începi a te întreba de ce nu i-a păzit Dumnezeu pe oamenii aceia, pe ei de ce nu i-a păzit, sute şi mii şi milioane de mucenici? Nu se ridică mintea noastră să înţeleagă aşa lucru. Dacă sfinţii apostoli, cei mai mari sfinţi apostoli au îndurat cele mai mari chinuri! Vezi?

Dacă Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, Sfântul Ioan Evanghelistul, patruzeci de zile să steie în mare, de ce nu l-a ajutat Dumnezeu? În secunda aceea Dumnezeu putea să-l scoată la mal, nu-i aşa? Nu să steie acolo. Da’ l-a ţinut cu viaţă şi când a venit la mal, cum şi-a revenit, în loc să aibă de-acuma bunătăţi, înălţimi, a avut parte de alte primejdii. Vezi? Sunt nişte chestiuni atâta de înfricoşate că mintea omului nu poate să le rezolve. (14-07-2003)

Părinte Dionisie, cum este smerenia corectă, cum poţi să te consideri rău şi în acelaşi timp să nu cazi în deznădejde?

Apoi când ai începe a citi cu de-amănuntul, cum trebuie să fii, apoi îţi vine… cazi în altă parte, diavolul te aruncă în deznădejde. Ei, nu! “Eu sunt al lui Dumnezeu, orice ar fi, oricum aş fi!”, aşa să cugeţi. Dar trebuie să te smereşti faţă de toţi oamenii ş-atuncea eşti apropiat de Dumnezeu.

Eu să mă osârduiesc, fiindcă ştiu că patimile, orice patimi sunt rele. Orice patimă e rea şi ca să mă apropii de Dumnezeu trebuie să mă smeresc, să nu fiu arţăgos. Dacă eşti arţăgos, la orice cuvânt te tulburi, îţi tulburi şi sufletul, îţi tulburi şi ideile tale şi-l tulburi şi pe celălalt.

Există şi o smerenie falsă, de suprafaţă, de genul “sunt cuvios”.

Auzi, încă-i bună şi aceea falsă, ş-aceea încă-i bună! Da, sigur. Ştii, că de multe ori îşi zice omul: “Ei, las’ să mă smeresc, că ştiu eu cine e ăsta, da’ am să mă smeresc ca să nu se facă tulburare.” Şi aceea-i bună. (Părintele râde) “Hai să mă smeresc că cu ăsta n-o scot la capăt, că dacă oi sta contra de-acuma ne luăm la ceartă”. Şi aceea-i bună.

Există o smerenie la care te sileşti tu, una silită, şi o smerenie la care ajungi cu darul lui Dumnezeu, oferită ca un dar?

Aceea o primeşti dacă eşti apropiat de Dumnezeu şi de-acuma o socoteşti un fel de nimica, smerenia. Atâta te-ai cufundat în smerenie că o socoteşti ca o nimica, adică nu-i cum vedem acuma, că-i ceva greu. Dacă te-ai cufundat în harul Sfântului Duh, n-o socoteşti nimica. Orice s-ar întâmpla, e cel mai uşor, ca şi cum ar fi normal. Uite, ăsta m-a ocârât. “Păi aşa trebuia!” Uite, m-a înghiontit. “Păi aşa trebuia!”

Aşa ajunge omul, prin harul Sfântului Duh, sigur, să zică precum Sfântul Ioan Damaschin în Bogorodicina: “Doamne, mântuieşte-mă pe mine, care sunt mai păcătos decât orice om pe pământ. Pentru rugăciunile Maicii Tale, ajută-mi, că-s cel mai rău om, mai rău decât orişicare om de pe pământ. Şi mai rău ca diavolul.” Atâta de cufundat era el în smerita cugetare că s-a socotit ultimul om. Vezi câtă smerenie când ajunge omul la desăvârşire? “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”. Vezi, cât de simplu? “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”. Dacă nu te smereşti, cum să te mântuieşti, vezi? Curat vorbeşte…

Şi nu-i grea smerenia, da’ dacă omu-i întărit în voile lui, e cea mai grea, cea mai titanică greutate, fiindcă eşti întărit în voile tale. Da’ cu ajutorul lui Dumnezeu, nădejdea la Maica Domnului… (septembrie 1999)

<<va urma>>
(extrase din: Staretul Dionisie – Vol. 3, Ed. Prodromos, 2010)

1. Fericiţi sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi tră­dează.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viata lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei şi nu nevointa seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să nedreptăţească şi primesc netulburati şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură, ci slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în rai împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie şi au trăit o viaţă duhovnicească albă slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în casieria lui Dumnezeu afecţiunea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dăzrădăcinat dobândind Împărăţia lui Dumnezeu “intru sudoarea fetii”[1] lor.

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, zburătorii prin rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi) şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel[2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua paradisiacă prin care beau şi se îmbată mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în rai fără paşa­port. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,
Fratele vostru, Monahul Paisie.

Foloseşte te de citire: nu de ceea care ar face din tine învăţat, ci de cea care ţi omoară patimile şi-ţi arată calea scurtă care duce la Dumnezeu, care te înalţă repede… spre lucrarea luminoasă pe care o urmăreşte vieţuirea ta singuratică.

E vorba de citiri care nu se exprimă în chip confuz sărind de la una la alta şi care nu introduce lucruri vătămătoare care să tulbure meditarea ta duhovnicească la cele de dincolo de lume. Nu citi nici ceea ce este exprimat oricum, nici ceea ce se adresează fără deosebire, atât ţie, cât şi tuturor oamenilor, nici ceea ce învaţă deopotrivă pe toţi, nici ceea ce te-ar face să deprinzi arta disputei orale, ori cea a înţelepciunii lumeşti, nici ceea ce te informează despre treburile şi controversele ce au avut loc în Biserică, sau despre legile şi treburile regilor, despre biruinţele şi faptele lor, nici opera polemice sau apărări şi respingeri de o parte şi de alta.

Toate acestea şi cele asemănătoare acestora să le lăsăm celor sănătoşi. Iar noi, cei bolnavi, să ne folosim de leacuri şi de ce a fost cules şi strâns pentru tămăduirea patimilor noastre; vieţile sfinţilor de odinioară, şi a celor care au vieţuit singuratic mai presus de lume, relatările descoperirilor şi învăţăturilor pe care le-au primit de la Dumnezeu despre rânduiala acestei vieţuiri, despre patimile şi luptele pe care le-au dus spre povăţuirea lor şi a celor ce umblă pe urmele lor, şi despre biruinţele şi înfrângerile de tot felul, despre căderile şi ridicările pe care le-au îndurat.

(extras din Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, Deisis, Sibiu, 2003.)
sursa

http://www.calauzaortodoxa.ro/wp-content/uploads/2012/05/28.-Sf-Isaac-Sirul.jpg

Texte:
1. Cunoaşterea Sfintei Treimi este viaţa veşnică, zice Domnul: “Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
2. “Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi pe el, şi la el vom veni şi ne vom face locaş la el” (Ioan 14, 23).
3. “Iar voi fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).

Iată, deci, cele trei însuşiri sufleteşti: cunoaşterea de Dumnezeu ca o condiţie a vieţii veşnice; iubirea, ca o condiţie a îndumnezeirii omului, şi voinţa, ca o condiţie a desăvârşirii.

Nu ni se cer lucruri imposibile în desăvârşire. Să nu sperie pe nimeni. În fiecare e ascunsă o măsură a sa pe care o poate ajunge. Fiecăruia i s-a dat cel puţin un talant, cu care-şi poate câştiga mântuirea. Ni se cere doar o centrare a puterilor noastre sufleteşti în jurul lui Iisus, “în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii”. El e “calea” şi “uşa” împărăţiei.

Cuvântul: “De se vor aduna doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20) se poate înţelege în mai multe feluri. După Sfinţii Părinţi, se pot înţelege: şi oamenii, şi cele trei puteri ale sufletului de care am vorbit mai sus, şi cele două, sufletul şi trupul (sau cele trei părţi ale omului: sufletul, trupul şi duhul).

Subliniem această centrare a făpturii noastre în jurul persoanei lui Iisus, fiindcă de această concentrare a firii noastre în jurul sau în mijlocul lui Dumnezeu atârnă calitatea creştinismului nostru.

E un creştinism defectuos acela care exaltă numai câte una din aceste trei însuşiri ale sufletului. De pildă: creştinismul nu e numai cunoaştere, căci aceasta duce la “raţionalism” – la o micşorare a lui pe măsura minţii omeneşti, mărginită şi neajutorată; nu e nici numai iubire sau sentiment, căci aceasta duce la misticism care nu e sănătos în cele mai multe cazuri şi sfârşeşte în fanatism; nu e nici numai voinţă, căci numai cu această însuşire se ajunge la activism şi la autoritarism – un fel de “dictatură în numele lui Iisus”.

Prin urmare, câtă vreme facultăţile sufleteşti nu-s unificate în Hristos, omul nu e centrat în jurul lui Dumnezeu. Creştinismul său, în acest caz, e un creştinism sectar sau un creştinism dătător de sectă.

Şi în confesionalisme[1] este ceva sectar când se exaltă deosebirile şi li se dă o importanţă pe care nu o au.

Îmbinarea armonică a însuşirilor sufleteşti, asta e ceea ce urmăreşte creştinismul pentru crearea omului moral, omului nou, căci aşa erau acestea în Iisus.

Unde îl găsim pe Iisus?

1. Ascuns în poruncile Sale.
2. Descoperit în Tainele Sale.
3. Nevăzut de faţă în orice suferinţă în viaţă, în orice cruce a vieţii.
4. Întreg în Biserică, în marea obşte a credincioşilor.

+++

Găsind pe Iisus ne găsim pe noi înşine, destinul şi veşnicia noastră.

Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte decât prin Iisus Hristos, Care-i calea noastră la Tatăl. Iar pe Iisus Hristos nu-L putem câştiga fără poruncile, Tainele, Crucea şi Biserica Sa, prin care făptura noastră se strămută din vraja celor de aici în pacea împărăţiei ce va să fie..

Note:
[1] Confesionalism – concepţie teologică care consideră obligatorie apartenenţa la o anumită confesiune (n. ed.).

(extrase din: Rostul Incercarilor – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iasi 2004)

Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui (Ioan 4, 23).

Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.

Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos, precum a dat El mărturie despre Sine: Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6). Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17, 17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dumnezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt este Dumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor, văzutelor şi nevăzutelor (Ioan 1, 1, 3; Col. 1, 16). Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (Ioan l, 18). Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, L-a mărturisit înaintea oamenilor, L-a arătat pe deplin oamenilor pe Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu le-a arătat oamenilor adevărul la care ei singuri nu puteau ajunge, mărturisind şi întărind în chip de netăgăduit adevărul prin preaîmbelşugata dare a harului dumnezeiesc. Din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har: că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut (Ioan l, 16-17). Asta înseamnă: Iisus Hristos nu a adus vreo înţelegere mai mult sau mai puţin amănunţită şi limpede a harului şi adevărului, ci însuşi harul, însuşi adevărul au fost date oamenilor, sădite în oameni fiinţial. Am fost făcuţi părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru 1, 4).

Adevărul are Duhul său propriu. Acest Duh este numit Duhul Adevărului (Ioan 15, 26 şi 16, 13). El este Duhul, Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). El este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ioan 14, 26). El este Duhul Fiului (Galateni 4, 6), întrucât alcătuieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul o singură şi nedespărţită Fiinţă dumnezeiască. Primirea Adevărului este totodată şi primire a Sfântului Duh: fiindcă Adevărul Cel atotsfânt vesteşte despre Sine că El va trimite pe Sfântul Duh de la Tatăl ucenicilor Săi. Este firesc ca Sfântul Duh al Adevărului să adăsteze acolo unde lucrează Sfântul Adevăr şi să pecetluiască lucrările lui. Deopotrivă, unde lucrează Sfântul Duh se află arătarea preaîmbelşugată a Adevărului, precum şi Domnul le-a grăit ucenicilor Săi: Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va povăţui pe voi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Înfăţişând minunata legătură dintre Cuvântul dumnezeiesc şi Duhul Cel dumnezeiesc, Domnul a zis despre Duhul: Acela pe Mine Mă va slăvi, că dintr-al Meu va lua şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt (Ioan 16, 14-15). Duhul vesteşte şi arată oamenilor pe Fiul Cel de o fiinţă cu El – Duhul, Care este atras de oameni prin credinţa acestora în Fiul Cel de o fiinţă cu Duhul. Pe adevăratul creştin, Sfântul Duh îl zideşte duhovniceşte şi îl schimbă la faţă întru sălaş al lui Dumnezeu (Efeseni 2, 22); El zugrăveşte şi sălăşluieşte pe Hristos în omul cel lăuntric (Efeseni 3, 16-17). El aduce oamenilor înfierea de către Dumnezeu, făcându-i asemănători cu Hristos, sălăşluind în ei însuşirile lui Hristos (Ioan 14, 6). Oamenii înfiaţi de Dumnezeu se roagă Lui ca unui Tată, fiindcă Duhul Sfânt mărturiseşte, în chip cu totul învederat şi simţit, duhului omului înnoit de El (Romani 8, 16) despre unirea acestui om cu Dumnezeu, despre înfierea lui de către Dumnezeu. Întrucât sunteţi fii, spune Apostolul, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva Părinte! (Galateni 4, 6). Acest fel de închinători sunt recunoscuţi drept adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu! Pe închinătorii de acest fel, care se închină lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr, îi caută şi îi primeşte Dumnezeu. În afara adevăratului creştinism nu este nici cunoştinţă de Dumnezeu, nici slujire lui Dumnezeu.

Nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine (Ioan 14, 6), a grăit Domnul. Pentru cel care nu crede în Domnul Iisus Hristos nu este Dumnezeu: Tot cel ce tăgăduieşte pe Fiul, nici pe Tatăl nu-L are (I Ioan 2, 23), cel ce nu crede în Fiul nu va vedea viaţă, ci mânia lui Dumnezeu va rămâne peste el (Ioan 3, 36). Nu este cu putinţă să ne apropiem de Dumnezeu, nu este cu putinţă să intrăm în vreo împărtăşire cu Dumnezeu altfel decât prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos, singurul mijlocitor, singurul mijloc de împărtăşire între Dumnezeu şi oameni! Nu este adevărată cunoaştere a Domnului Iisus Hristos fără mijlocirea Sfântului Duh! Nimeni nu poate numi pe Domnul Iisus, a zis Apostolul, fără numai întru Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De n-are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9). În afara creştinismului nu e virtute vrednică de Cer! “Binele”, a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, “nu poate fi nici crezut, nici lucrat, fără numai în Hristos Iisus şi în Sfântul Duh”.[1] Nevrednice sunt de Dumnezeu faptele bune cele după firea omenească, ce vin din firea noastră căzută, în care binele este amestecat cu răul, în care binele în cea mai mare parte de abia se bagă de seamă din pricina mulţimii răului. Firea căzută este în stare cu precădere de rău, precum a dat mărturie Dumnezeu însuşi: Se pleacă cugetul omului cu osârdie spre cele rele din tinereţile lui (Fac. 8, 21). Voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri (Luca 11, 13). Atâta preţ are în faţa Evangheliei şi a lui Dumnezeu bunătatea firească a omului şi faptele ce izvorăsc din ea! În deşert proslăveşte firea căzută faptele sale bune mari şi răsunătoare! Această laudă de sine este mărturie a unei orbiri înfricoşătoare! Această laudă de sine este dare în vileag fără voie a însuşirilor răsunătoarelor fapte bune omeneşti, insuflate şi hrănite de slava deşartă. Răul miros al trufiei, pe care îl răspândesc aceste morminte văruite, este urât de Domnul: Lui îi este pe plac tămâia smereniei.

Din această pricină, Domnul a poruncit lepădarea de firea căzută omenirii căzute şi oarbe, care nu îşi dă seama de amara sa cădere, ci, dimpotrivă, vede în ea un triumf măreţ, care caută să sporească acest triumf. Pentru mântuire este neapărat trebuincioasă lepădarea de păcat! Însă, păcatul ni s-a împropriat până într-atât că ne-a intrat în fire, în însuşi sufletul nostru. Pentru lepădarea de păcat s-a făcut neapărat trebuincioasă lepădarea de firea căzută, lepădarea de suflet (Matei 10, 39), lepădarea nu numai de faptele rele cele văzute, ci şi de faptele bune, mult cinstite şi proslăvite de către lume, ale omului celui vechi; este neapărată nevoie să ne schimbăm felul de a gândi cu mintea lui Hristos, iar lucrarea după imboldul simţurilor şi după îndreptarul cugetării trupeşti s-o înlocuim cu plinirea plină de osârdie a poruncilor lui Hristos. De veţi rămâne în cuvântul Meu, a zis Domnul, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). Minunate şi adânci cuvinte! Învăţătura pe care o desprindem din ele în chip nemijlocit este că păcatul îl ţine pe om în robia sa numai şi numai prin mijlocirea vederilor rătăcite şi mincinoase. Este deopotrivă de limpede faptul că pierzătoarea rătăcire a acestor vederi stă tocmai în recunoaşterea drept bine a ceea ce nu este de fapt bine şi în nerecunoaşterea drept rău a ceea ce este de fapt rău ucigător.

Cel ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă (Ioan 8, 47), a grăit Domnul. Fraţilor! Să ne smerim înaintea Domnului Dumnezeului nostru! Să arătăm – aşa cum n-au făcut-o iudeii împietriţi, care au lepădat pe Domnul şi, totodată, învăţătura Lui – supunere faţă de Domnul, plecându-ne atotsfintei şi mântuitoarei Lui învăţături! Să lepădăm felul de a gândi pe care ni-l aduc firea căzută şi lumea vrăjmaşă lui Dumnezeu! Să ne însuşim felul de a gândi cu care ne îmbie Domnul în Sfânta Sa Evanghelie! Să urmăm Adevărului, şi vom moşteni Adevărul. Adevărul slobozeşte mintea omenească din lanţurile nevăzute ale rătăcirii, în care l-a ferecat păcatul. Şi nu numai atât: atotputernicul Adevăr, aducând libertate duhovnicească minţii, o scoate – după ce a înnoit-o şi înviat-o cu viaţă de Sus – pe calea poruncilor lui Hristos, şi calea nedreptăţii se depărtează de la ea (Ps. 118, 29). Sufletul înviat de Adevăr cântă împreună cu Prorocul cel de Dumnezeu insuflat: Pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai desfătat inima mea. Lege pune mie, Doamne, în calea îndreptărilor Tale, şi o voi căuta pe dânsa totdeauna, înţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta, şi o voi păzi pe ea cu toată inima mea (Ps. 118, 32-34). Un asemenea suflet se face negreşit părtaş al Sfântului Duh, Care nu poate să nu adaste acolo unde adastă şi stăpâneşte Adevărul dumnezeiesc, Care în sfatul Său cel de taină cu Atotsfântul Adevăr vesteşte despre Sine astfel: Părtaş sunt Eu tuturor celor ce se tem de Tine (Ps. 118, 63) [2].

Atâta vreme cât rămâne în firea sa căzută, omul rămâne cufundat în bezna celei mai adânci neştiinţe: el nu ştie cum trebuie să se roage şi nu ştie pentru ce trebuie să se roage (Romani 8, 26), nu e în stare să slujească lui Dumnezeu. Numai credinţa în Hristos aduce cunoaşterea adevărului; credinţa, vădită prin plinirea poruncilor lui Hristos, atrage în inima credinciosului harul Sfântului Duh, precum a zis Prorocul cel de Dumnezeu insuflat: Gura mea am deschis şi am tras Duh, că de poruncile Tale am dorit (Ps. 118, 131). Numai adevăratul creştin, creştinul cu credinţa şi cu faptele, poate fi adevărat închinător al lui Dumnezeu, care se închină şi slujeşte lui Dumnezeu, ca unui Tată, în Duh şi Adevăr. Amin.

(extrase din: Predici la Triod si Penticostar – Sf. Ignatie Brancianinov)

Interesul Episcopiei Greco-Catolice a fost sa filmeze cat mai multe injurii ale nemultumitilor pentru ca apoi sa poata spune lumii: ”suntem victime si am fost agresati”. Pe siteurile greco-catolice au fost postate filmulete cu multimea nemultumita. Alaturi de filmulete erau si anumite informatii prin care se spunea ca, ortodocsii din sat au fost incitati de preotii ortodocsi si au recurs la acte de violenta. E drept ca greco-catolicii s-au temut de furia localnicilor, dar informatiile sunt eronate. Comandantii jandarmilor aflati la fata locului spun ca nu s-au produs incidente violente. Tot pe siteurile greco-catolice suntem informati ca satenii nu merg la biserica de teama ortodocsilor. Aceasta e o alta minciuna deoarece in sat nu sunt decat putine familii declarate greco-catolice, dintre care practicanti sunt doar trei familii avand o varsta foarte inaintata.

Satenii spun ca in 1948 biserica era intr-o stare degradata si, in timp, au facut multe reparatii: ”Daca nu eram sa o renovam si sa o intretinem, azi nu era de ea decat ruinele”. Episcopia Greco-Catolica refuza sa dea despagubiri pentru investitiile facute de sateni, iar cand vine vorba de despagubiri raspunde ca oricand ar putea deschide un alt proces prin care sa ceara Bisericii Ortodoxe chirie pentru folosinta bisericii din sat din 1948 pana in prezent.

Episcopia Greco-Catolica de Oradea spera ca, in viitor, vor fi cat mai multi credinciosi care vor trece la greco-catolici deoarece nu au o alta alternativa: ”unde sa mearga, nu au biserica, ii asteptam sa vina la noi, usile bisericii noastre sunt deschise pentru toata lumea”. Merita amintita si afirmatia protopopului greco-catolic de Beius Ioan Mada, care in urma cu cativa ani, cand a fost retrocedata biserica satului Valanii de Beius (tot cu sprijinul jandarmilor) spunea cu nonsalanta: “A trecut vremea ortodoxiei, acum va incepe sa infloreasca catolicismul”.

Scopul e clar: PROZELITISMUL.
Nu ne mira reactia satenilor. Le intelegem durerea.

In cele ce urmeaza va vom prezenta o inregistrare de la fata locului, postata de reprezentantii Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, care, au fost la fata locului special pentru a cauta imagini prin care sa se victimizeze. Conform informatiilor primite de la autoritatile de ordine, se poate vedea si in inregistrare: “…nu au fost acte de violenta”. Daca ar fi existat astfel de cazuri, cu siguranta “victimele” le-ar fi postat cu toata graba posibila. In inregistrare se poate vedea nemultumirea satului fata de “succesul” realizat de Episcopia Greco-Catolica de Oradea:

Sursa: ASTRADROM