Romanii si Apocalipsa – Lovitura monstruasei coalitii p.1

Voi începe acest capitol cu o continuare a introducerii la Apocalipsă. Unul din cei mai sângeroşi persecutori ai creştinilor este Domiţian. Îi cade victimă şi Sfântul Ioan Evanghelistul, foarte bătrân, retras în Efes. În anii 94-95 el este exilat în insula Patmos. Aici, în stări de extaz, primeşte de la Dumnezeu prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le va consemna în cartea menită să încheie canonul cărţilor Noului Testament şi, totodată, să-i reconforteze pe creştinii care vor crede că, în ciuda uriaşelor şi devastatoarelor ofensive ale răului, binele suprem va triumfa prin Iisus Hristos; întru El se vor bucura atât cei ce au rezistat ispitelor căderii, cât şi cei ce au murit mărturisindu-şi credinţa [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD...].

Acum să trecem să tratăm subiectul capitolului. Când împăratul Napoleon Bonaparte trata la Erfurt cu Alexandru I al Rusiei asocierea acestuia la Blocul subcontinental împotriva Angliei, o delegaţie de boieri din Valahia şi alta din Moldova i-au înmânat o jalbă în care îi cerea ca cele două principate să nu fie negociate şi vândute ruşilor, ci să fie luate sub protecţia Franţei [HRISTEA, Ieronim, op.cit., pag. 270].

Suplica (jalba) nu a fost citită de Napoleon Bonaparte şi a “dospit” în arhiva Ministerului de Externe francez vreo patruzeci de ani, până când a fost informat despre aceasta Napoleon al III-lea, care a cerut explicaţii consilierilor Jean Vaillant de la Bucureşti şi Victor Place de la Iaşi. Aceştia au confirmat că este vorba de un popor latin care are tradiţii şi dreptul de a exista întregit [Idem]. Referatele lor au fost date la doi istorici: Edgar Quinet şi Jules Michelet, care au confirmat afirmaţiile consilierilor şi cele două principate au trecut sub protecţia Franţei. De altfel, în Dicţionarul politic editat la Paris în acea vreme era confirmată existenţa Moldovei şi a Valahiei, iar la demografie erau trecuţi: indigeni, pe locul al doilea erau evrei, apoi ţiganii şi alte etnii [Idem]. Locul doi deţinut de evrei ca număr de locuitori pe la mijlocul secolului al XIX-lea se explică prin faptul că, după Tratatul de la Adrianopol (1829) a avut loc o invazie de evrei în România. A fost o invazie organizată. Aceştia veneau cu ceva capital împrumutat sau donat de finanţa evreiască internaţională pentru a pune la cale o afacere: un atelier, ceva comerţ, o fabrică, o bancă, ferme agricole, etc. Totul organizat sub supravegherea cahalelor [Idem].

Ideea unirii provinciilor româneşti într-un stat naţional dăinuia dintotdeauna, însă s-au opus cu regularitate marile imperii: Rusia, Turcia, Austria şi mai ales Anglia [Idem]. Turcia era potrivnică unirii pentru că, separate, cele două principate puteau fi ţinute mai uşor sub suzeranitatea sultanului. Anul 1877 a demonstrat că turcii aveau dreptate [Idem]. Austria, care stăpânea teritoriile româneşti de dincolo de munţi: Banatul, Crişana, Transilvania, Maramureş şi Bucovina, era împotriva unirii, fiindcă nutrea planul de a-şi mai întinde stăpânirea şi asupra celor două principate: Muntenia şi Moldova şi se temea ca nu cumva să piardă şi teritoriile de dincolo de Carpaţi [Ibidem, pag. 271]. Rusia nu avea nevoie de un vecin puternic în intenţia sa de expansiune în Balcani [Idem]. Dacă opoziţia celor trei imperii amintite era justificată, a fost învăluită în mister opoziţia Angliei, care se afla la cealaltă margine a Europei. Anglia ajunse un mare imperiu cu ajutorul finanţei evreieşti, căreia îi era şi continuă să fie subordonată şi în mileniul al III-lea. Finanţa evreiască dorea să înfiinţeze un stat evreiesc între Carpaţi şi Nistru, Israelul european, idee pe care nu au abandonat-o niciodată [Idem].

Aşa cum vom vedea în continuare, cercurile financiare evreieşti au căutat să populeze cu evrei aceste teritorii în repetate rânduri: şi în 1829, şi în 1878, în urma războiului de independenţă, şi în 1919, după primul război mondial [Idem]. Împăratul Napoleon al III-lea, adevăratul părinte al unirii, a trebuit să o mintă pe Regina Victoria a Angliei şi să-i promită că unirea nu se va face niciodată, fapt pe care l-a plătit doisprezece ani mai târziu, în timpul Comunei din Paris [Idem].

Începutul Unirii s-a declanşat în fapt prin Regulamentul Organic când în 1832, s-a desfiinţat vama dintre Muntenia şi Moldova şi când s-a instituit o organizare asemănătoare în cele două principate [Idem]. La propunerea Franţei, la Congresul ce a avut loc în 1856 la Paris după Războiul Crimeii, marile puteri europene au discutat această problemă. Congresul a hotărât înfiinţarea Comisiei Dunării şi a reglementat atât circulaţia pe Dunăre, cât şi organizarea ţărilor române [Idem].

În Ţara Românească şi Moldova s-au format două curente: unul progresist, favorabil Unirii, şi altul reacţionar, potrivnic Unirii. Atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, prin falsificare, alegerile pentru Divanul Ad-Hoc au dat o majoritate reacţionară. Este relevantă în această acţiune poziţia consulului Franţei la Iaşi, Victor Place, care a luat atitudine împotriva grosolanei acţiuni de falsificare a alegerilor din iulie 1857 din Moldova, apreciindu-le drept parodie şi informându-l pe ministrul de externe al Franţei, Walewski. A fost necesară intervenţia fruntaşilor unionişti: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alexandri şi alţii în Moldova, a lui A.G.Golescu (Arăpilă), C.A .Rosetti şi alţii în Muntenia, pentru a organiza noi alegeri [Idem].  <<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagian

Articole asemanatoare:

1. Romanii si Apocalipsa – Lovitura monstruasei coalitii p.3
2. Romanii si Apocalipsa – Lovitura monstruasei coalitii p.2
3. Romanii si Apocalipsa – Lovitura monstruasei coalitii p.5
4. Romanii si Apocalipsa – Lovitura monstruasei coalitii p.4
5. Romanii si Apocalipsa – Lovitura monstruasei coalitii p.6