Românii şi Apocalipsa – NICOLAE TITULESCU

“Descoperirea [traducerea grecescului apokalipsis (apocalipsă)] lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o pentru ca să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă-n curând; şi El prin trimiterea îngerului Său [Îngerul Său: intermediarul dintre Iisus Hristos şi autorul scrierii], i-a destăinuit-o robului Său Ioan, care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, pe toate câte le-a văzut.

Fericit este cel care citeşte şi cei ce ascultă cuvântul acestei profeţii şi păstrează cele scrise într-însa!; pentru că vremea e aproape. Ioan, celor şapte Biserici care sunt în Asia [Provincia romană Asia, în vestul Asiei Mici, a cărei capitală era Efesul. Bisericile din ea (enumerate în versetul 11) sunt selectate în funcţie de cifra 7, simbolul plenitudinii şi al universalităţii.]: Har vouă şi pace de la Cel-ce-Este şi Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine [Întreita dezvoltare a numelui Yahve, în jurul definiţiei din IEŞIRE 3,14: "Zisu-i-a Dumnezeu lui Moise: Eu sunt Cel-ce-Este (Text fundamental pentru modul în care Dumnezeu Se defineşte pe Sine. Definiţia este concentrată în celebra tetragramă YHWH - care se poate citi IAHVE sau, mai rar, IEHOVA, al cărui nucleu este verbul "a fi".

Textul ebraic are câteva variante de traduceri: "Eu sunt Cel ce Sunt" - Fiinţă prin Ea Însăşi; "Eu sunt fiindcă Sunt" - care conţine în Sine propria-I cauzalitate şi chiar "Eu sunt Cel ce voi fi" - Cel pe Care oamenii Îl vor percepe prin revelaţii succesive. Septuaginta preferă sensul "Eu sunt Cel ce Este" - Dumnezeu există în Sine, singura realitate adevărată şi cauza unică a tuturor realităţilor; aşa traduce şi Biblia de la Ierusalim, revendicându-şi aplicarea unei riguroase sintagme ebraice".)] şi de la cele şapte duhuri care sunt înaintea tronului Său, şi de la Iisus Hristos, Martorul Cel credincios, Cel Întâi-Născut din morţi ["Pârga celor adormiţi" (1 CORINTENI 15,20); primul fruct al învierii, garanţia că toate celelalte vor veni după El.] şi Domnul împăraţilor pământului. Celui ce ne iubeşte şi prin sângele Său ne-a dezlegat de păcatele noastre şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său, Lui fie-I slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (APOCALIPSĂ 1,1-6) [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD....].

***

Într-un articol publicat în revista “România Mare”, Ileana Vulpescu scria că istoria o fac nebunii, iar mincinoşii o scriu [HRISTEA, Ieronim - op.cit., pag. 280]. Nu cred că în ultimii şaizeci de ani a existat în România o personalitate mai mediatizată şi mai idolatrizată decât fostul diplomat Nicolae Titulescu: cel mai strălucit elev din Craiova, cel mai grozav student din Franţa, ilustru profesor universitar, cel mai dinamic diplomat al mileniului, gândirea sa fiind un izvor de aleasă inspiraţie pentru descifrarea şi judecarea istoriei, un exemplu de abordare lucidă şi constructivă a treburilor lumii şi o pledoarie pentru soluţii care să dea sens şi continuitate devenirii, care să lase comunităţii noastre şansa de a intra în mileniul trei [Idem].

Citatul de mai sus nu a fost extras din Cartea roşie a lui Mao Tzedun, ci dintr-un ……. cuvânt introductiv semnat de dl. Theodor Meleşcanu la cartea Nicolae Titulescu – politica externă a României [Idem]. Osanalele înălţate lui Lenin, Mao Tzedun, Kim Ir Sen, Ho Şi Min şi alţii, pălesc în faţa celor înălţate mongoloidului român. Coriştii care-l venerau nu au dorit să spună nici o vorbă despre adevăratul Nicolae Titulescu, despre diplomaţia antiromânească şi consecinţele ei, deşi le cunoşteau foarte bine [Idem].

N. Titulescu s-a născut la Craiova, în ziua de 4 martie 1882. A urmat cursurile liceale la Craiova, iar Facultatea de Drept la Paris, unde şi-a luat doctoratul. A fost conferenţiar la Universitatea din Iaşi, profesor la Universitatea din Bucureşti, ministru de finanţe în Guvernul de Uniune Naţională de la Iaşi în 1917, pentru a doua oară ministru de finanţe în 1920, ministru plenipotenţiar la Londra, delegat permanent la Societatea Naţiunilor în 1922, între anii 1927 şi 1930 şi din nou în 1935 membru în Consiliul Societăţii Naţiunilor, iar în 1930 şi în 1931 preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor, ministru al afacerilor externe între 1927 şi 1928, pentru a doua oară ministru plenipotenţiar la Londra între 1928 şi 1932. Între 1932 şi 1936 a fost din nou ministru al afacerilor externe a României. A decedat în Franţa la Cannes, la 17 martie 1941, fiind înhumat în cimitirul rusesc, în cimitirul poporului pe care l-a venerat după sovietizare [Ibidem, pag. 280-281].

Descriindu-l pe Nicolae Titulescu, Henri Prost spunea: “Curios om acest Titulescu. Are o faţă de spân mongoloid, cu un corp cu rotunjimi anormale pentru un bărbat. El seamănă întru totul vechilor birjari scopiţi din Bucureşti, care aparţineau unei secte ce-i obliga la castrare de îndată ce aveau un băiat. Nervozitatea şi susceptibilitatea sa, frecventele deraieri de pe fix, superstiţiile şi teribila frică în faţa celui mai neînsemnat pericol, fără să mai amintim luxul ameţitor în care se complăcea, toate acestea arată temperamentul feminoid al personajului şi explică multe din bizarul său comportament” [Ibidem, pag. 281]. Potrivit secretarului său “…În meseria lui, Nicolae Titulescu era însă serios şi chibzuit – numai astfel putea să-şi satisfacă capriciile costisitoare (cum fac şi azi politicienii de la putere – nota autorului). Studia procesele până în cele mai mici amănunte, îşi scria argumentele cu îngrijire, prevedea orice acţiune a adversarului şi ştia să ceară onorarii. L-am văzut încasând 2-3 mii de lei pentru o pledoarie, iar un proces pentru toate instanţele nu-l angaja cu mai puţin de zece mii de lei. Nici Take Ionescu nu încasa onorarii mai mari decât dânsul. Avea un dar firesc de a le pretinde, care nu lăsa loc la replici” [Idem].

În goana disperată după un ciolan suculent, Nicolae Titulescu a sărit dintr-o barcă în alta, după cum se întrezăreau perspectivele. În cei douăzeci de ani cât a deţinut funcţii în ţară şi în afara ţării, fără nici o jenă a activat şi la Partidul Conservator al lui Take Ionescu şi în Partidul Poporului al mareşalului Averescu şi în Partidul Liberal al Brătienilor şi în Partidul Naţional Ţărănesc. Noroc că în vremea aceea erau mai puţine partide [Ibidem, pag. 283]. Atunci când Nicolae Titulescu şi-a dat seama că zilele guvernului Averescu-Take Ionescu sunt numărate, că vor veni la guvernare liberalii şi că guvernarea acestora va fi lungă, i-a întors spatele celui mai sincer şi mai demn prieten, omului care l-a lansat în viaţa politică: lui Take Ionescu şi a sărit în barca liberală [Ibidem, pag. 283-284].

Conduita faţă de Take Ionescu nu a fost nici începutul, nici sfârşitul meschinăriilor lui Nicolae Titulescu. Pentru a câştiga favoarea regelui Carol al II-lea, pierdută când îşi dăduse arama pe faţă şi făcuse şi unele declaraţii francmasonice prorepublicane, Titulescu, fără scrupule, a căutat şi a reuşit să speculeze criza în care se afla familia regală. Carol al II-lea încercase în repetate rânduri şi sub orice formă să o convingă pe regina Elena să plece din România, întrucât prezenţa ei deranja convieţuirea cu Elena Lupescu Wolf şi compromitea morala Suveranului. Titulescu i-a oferit regelui un ingenios schimb de servicii: regele îi va încredinţa portofoliul afacerilor externe, iar el se obliga, apelând la patriotismul reginei, să o determine pe aceasta să părăsească ţara. Cu elocvenţă şi mijloace de presiune bine calculate, Titulescu a reuşit să o convingă pe regină să părăsească ţara, să renunţe la drepturile ei şi la dreptul de supraveghere a educaţiei fiului său, viitorul rege Mihai. Roadele acestei acţiuni le va culege România mai târziu, aşa cum vom vedea [Ibidem, pag. 286]. <<va urma>>

de Preot Gheorghe Salagia

Articole asemanatoare:

1. Românii şi Apocalipsa – NICOLAE TITULESCU (II)
2. Românii şi Apocalipsa – NICOLAE TITULESCU (III)
3. Romanii si Apocalipsa – Lovitura monstruasei coalitii p.2
4. Romanii si Apocalipsa – TUDOR VLADIMIRESCU
5. Romanii si Apocalipsa – Lovitura monstruasei coalitii p.3