Romanii si Apocalipsa – TUDOR VLADIMIRESCU

Până aici am tot vorbit de francmasonerie. Unii cititori se vor întreba că ce este această francmasonerie? Francmasoneria vorbeşte mereu de Hiram – arhitectul Templului lui Solomon. Nicăieri în Vechiul Testament nu se găseşte această menţiune. Se vorbeşte de regele Hiram al Tirului (3 REGI 5,1), care nu este constructor, ci rege şi nu putea fi un simplu supus al lui Solomon. Se mai aminteşte de un Hiram din Tir (3 REGI 7,13-50), care nu este nici el arhitect, ci turnător de metale: “Şi a trimis regele Solomon şi a luat pe meşterul Hiram din Tir. Acesta era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru de aramă” (3 REGI 7,13-14).

De asemenea, în Sfânta Scriptură se vorbeşte de un Adoniram, fiul lui Abda (3 REGI 4,6), numai că nici acesta nu era arhitect, ci strângător de biruri (era peste dări). În rest, nicăieri nu este vorba de un Hiram, arhitect al Templului lui Solomon. Cuvântul “MASON” nu înseamnă altceva decât zidar. Franc-masoneria nu era iniţial decât breasla zidarilor liberi, care îşi păstra cu sfinţenie secretele meseriei şi avea grijă să-i iniţieze în ele pe cei profani. Cei vechi au acordat întotdeauna o atenţie cu totul specială meseriei de zidar, deoarece ei i se datorau atât construcţiile sacre (temple, catedrale, biserici), cât şi cele laice somtuoase, care făceau gloria stăpânitorilor de odinioară.

De câtă atenţie se bucurau maeştrii zidari din vechime reiese şi din balada românească a Meşterului Manole, unde voievodul însuşi tratează cu zidarul arhitect şi inspectează cu grijă ctitoria. (Fără îndoială că atunci când a fost culeasă, prelucrată şi publicată întâia dată de către Vasile Alecsandri, Balada Meşterului Manole va fi avut reverberaţii profunde în conştiinţa contemporanilor. Secolul al XIX-lea, ca şi cel care l-a precedat, reprezintă epoca de glorie a francmasoneriei, iar în Principatele Române întreaga “intelighenţie” paşoptistă era înregimentată în lojele francmasoneriei). Acesta este cadrul pe care s-a pliat francmasoneria modernă, “speculativă”.

Spre deosebire de breasla zidarilor liberi, francmasoneria speculativă n-are nimic de-a face cu zidăria, folosindu-se de numele breslei în mod parazitar, în sens metaforic. Cu toate că recurge la numeroase gesturi rituale, constituindu-şi de-a lungul timpului un cult foarte bogat în obiecte şi acte cu caracter simbolic, francmasoneria, cel puţin în discursul propriu gradelor inferioare (ucenic, calfă, maestru), nu se vrea o religie, fapt subliniat de fiecare dată cu obstinaţie.

Cu precădere, Marele Orient al Franţei a căutat cu grijă să înlăture orice suspiciune în acest sens, iar aceasta nu pentru a nu deranja cumva Biserica, ci, dimpotrivă, mai curând la presiunea membrilor francezi ai primelor grade impregnaţi de spiritul ateist propriu iluminismului (perioada de maxim succes al francmasoneriei), membri care au manifestat permanent o anumită suspiciune faţă de aspectul religios al ritualurilor francmasone. În acest sens, Marele Orient al Franţei va merge până acolo, încât, în 1877 va respinge obligativitatea de a crede în Dumnezeu şi în “Marele Arhitect al Universului”. Cu toate acestea, în cadrul ritualului scoţian al celui de-al 33-lea grad (ultimul şi cel mai important al francmasoneriei – suveran mare inspector general) se vorbeşte de instaurarea unei religii masonice ca ultim ţel al ei, după ce, în prealabil, se va fi petrecut distrugerea Bisericii Catolice ca paradigmă a tiraniei, intoleranţei şi fanatismului. De asemenea, în ritualul celui de-al 32-lea grad, al principelui sublim al secretarului regal, grad răspândit cu precădere în ţările anglo-saxone (SUA, Marea Britanie, Canada), era vorba (cel puţin până în anii ‘40) de o nouă cruciadă, ultima, care să elibereze Ierusalimul, în urma căreia masonii să reconstruiască Templul solomonic. La fel, cel de-al 30-lea grad, cel de cavaler (kadoş – sacru) în ebraică, este înţeles ca fiind combatant împotriva guvernanţilor şi preoţilor (fapt simbolizat prin călcarea în picioare, în cadrul ritualului, a tiarei papale).

Oswald Wirth, unul din principalii teoreticieni francmasoni, vorbeşte în acest caz deschis de caracterul subversiv, anti-eclezial al francmasoneriei. Cu alte cuvinte fiecare mason POATE AVEA RELIGIA LUI, sau SĂ NU AIBĂ NICI O RELIGIE. Ritualic, găseşti de toate la masoni: elemente de kabbala, săbii, cap de mort, şorţuri, tichii, figuri geometrice, mistrie, compas. Ceea ce contează la ei cu adevărat este conştiinţa faptului că masonul este mason prin jurământ şi ascultare – iar nu dumnezeul lui, cu care s-a dus acolo sau pe care l-a părăsit. Dacă porunca superiorului este contrară dumnezeului lui, tu, ca mason, trebuie să asculţi de şeful mason, nu de dumnezeul tău [GAVRIIL, Mihail - BISERICA, SINAGOGA, LOJA; Editura Puncte Cardinale; Sibiu - 2007; pag. 79-82].

După ce am explicat pe scurt ce este francmasoneria, să trecem la tratarea subiectului menţionat în titlu. În anul 1808, francmasonii ruşi, treziţi din adormire de Ţarul Alexandru I, au constituit Marea Lojă Directorială numită VLADIMIR LA ORDINE!, din care făceau parte numeroase personalităţi de la curtea ţarului: jurisconsultul ţarului Mihail Speranski, generalul conte von Benkendorf, consilierul particular al ţarului, contele Razumovski, aghiotantul ţarului, Alexandru Ipsilanti şi scriitorul german Kotzebue. Mai târziu şi această lojă s-a federalizat în sânul Marii Loji “Astrea”. Potrivit istoricului Andrei Oţetea, cam în aceeaşi perioadă, în Bucureşti, în casa francmasonului Samurcaş, în care a fost găzduit, a fost iniţiat într-o lojă eteristă şi Tudor Vladimirescu, făcându-se frate de cruce cu Iordache Olimpiotul.

Născut în anul 1780 în comuna Vladimir (Oltenia), în tinereţe a fost alimentat cu ideile revoluţionare apusene ce aveau la bază cele trei principii: libertate, egalitate, fraternitate. Erou al războiului ruso-turc din 1806 şi 1812, decorat de ţarul Alexandru I Romanov cu ordinul Sf. Vadimir, el a fost înălţat la gradul de locotenent în oastea ţarului. În aceste condiţii l-a cunoscut şi a colaborat cu francmasonul Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei [HRISTEA, Ieronim; op. cit., pag. 266-267]. Despre originea Eteriei există mai multe supoziţii: după unii autori, Eteria ar fi fost organizată la Odesa în 1814 de un emigrant grec Xanthos de Patmos, care era francmason şi i-a dat numele de Philike-Hetairia (de unde şi numele de Eteria), păstrând ritualul francmasonic. După alţi autori Eteria ar fi fost organizată la Viena de către prinţul Alexandru Ipsilanti, care făcea parte din Marea Lojă Directorială din Petersburg. Obiectivul declarat al Eteriei era: UNIREA ARMATĂ A TUTUROR CREŞTINILOR DIN IMPERIUL OTOMAN, PENTRU A FACE SĂ TRIUMFE CREŞTINISMUL ASUPRA ISLAMULUI TURCESC [Ibidem, pag. 267].

În Ţara Românească existau grave nemulţumiri determinate atât de ocupaţia otomană, cât şi de inegalitatea socială şi mizeria economică. Dominat de ideile francmasonice şi cunoscând treburile războiului, Tudor Vladimirescu era omul potrivit să organizeze, nu o răscoală spontană, ci o revoluţie care să conducă la LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE adevărată, cât şi la eliberarea naţională, ceea ce însemna a lua de coarne doi duşmani deodată: bogătaşii vremii (boieri şi negustori) pentru a înlătura mizeria economică, şi Imperiul Otoman, pentru a realiza independenţa naţională [Idem].

Revoluţia a început în ianuarie 1821 de la Padeş (Mehedinţi) şi a cuprins toată Oltenia. La armata de panduri s-au alăturat şi arnăuţii din Craiova, târgoveţii din oraşe, ţăranii liberi şi clăcaşii. În timpul revoluţiei, boierii şi mai marii negustori au fugit din ţară: unii în Rusia, alţii în Austria şi alţii la turci. În drum spre Bucureşti, la Goleşti, la 18 mai 1821, Tudor Vladimirescu a încheiat un acord cu Iordache Olimpiotul, căpetenie eteristă, care mai târziu îl va trăda. Prin acest acord, cei doi se angajau să se sprijine reciproc în cazul unui atac turcesc [Idem].

Pentru a înţelege la ce se referă Apocalipsa, vom face un mic studiu introductiv la această minunată carte din Sfânta Scriptură. În cea de a doua jumătate a secolului I, istoria creştinismului devine dramatică şi nu rareori, capătă aspecte tragice. Noua religie se diferenţiază de iudaismul cu care unii încercaseră s-o confunde, îşi defineşte individualitatea proprie, se organizează în unităţi distincte. Bisericile locale, păstrându-şi în acelaşi timp dimensiunea ecumenică, îşi defineşte ierarhia. Conflictele cu iudaismul şi cu ereziile sunt acum mai mult de natură ideologică. În schimb se ascute conflictul dintre creştinism şi puterea imperiului roman. Nucleul acestui conflict îl constituie apariţia fenomenului cunoscut sub numele de APOTEOZA IMPERIALĂ.

Conducătorii unui imperiu vast, cosmopolit şi cu mare diversitate religioasă îşi dau seama din ce în ce mai mult că unitatea lui poate fi menţinută şi consolidată numai dacă şeful statului îşi va asuma şi atribute divine. Începutul prudent se făcuse după moartea lui Iulius Cezar, căruia i se acordase titlul de DIVUS (divin, dumnezeiesc). Octavian August face pasul decisiv; el se proclamă zeu şi porunceşte ca în toate oraşele imperiului să i se ridice statui, alături de acelea ale noii zeiţe Roma [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD, Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ SEPTUAGINTA, REDACTATĂ ŞI ADNOTATĂ DE BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI; Edituta Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI - 2001].

După această scurtă introducere la Apocalipsă care va mai continua, să revenim la Tudor Vladimirescu. Acesta, organizând cu pricepere şi hotărâre revoluţionarii, gândind cu intelectualii patrioţi ai vremii, viitoarea legiuire a libertăţii poporului şi a înlăturării mizeriei economice, a ajuns până în Capitală, unde a declarat că nu este dispus să verse sânge românesc pentru greci şi că nu doreşte ca printr-o măsură pripită să aducă daune poporului român. Armata eteristă a grecului francmason Alexandru Ipsilanti s-a comportat ca o armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi distrugeri condamnabile, ceea ce l-a determinat pe Tudor Vladimirescu să ia măsuri de pedepsire a abuzurilor. La 21 mai, profitând de un complot al unuia dintre căpitanii nemulţumiţi de energica pedepsire a jafurilor şi nesupunerilor, fratele său francmason, grecul Iordache Olimpiotul, în care nu mai puteai avea încredere nici când îţi aducea daruri, sub pretextul unor tratative secrete, l-a ridicat pe Tudor Vladimirescu din mijlocul taberei sale şi, în ciuda acordului încheiat cu două zile mai devreme, l-a închis în temniţa Mitropoliei de la Târgovişte, iar odiosul criminal Vasile Caravia a fost însărcinat să-i ia un interogatoriu. Acest scelerat l-a supus la tot felul de chinuri, numai ca să afle unde a ascuns banii, căci credea că are bani mulţi. Tudor Vladimirescu a suportat totul cu o tărie neobişnuită, răspunzând că nu are nimic şi că el a venit acolo pentru a se uni cu eteriştii împotriva turcilor. După două zile de chinuri crâncene, Caravia l-a anunţat că-l trimite la divan şi legându-l, au ieşit noaptea afară din Târgovişte. Apropiindu-se de Dâmboviţa, Caravia l-a împuşcat, apoi l-a decapitat şi i-a aruncat trupul în râu, iar capul într-o fântână părăsită [HRISTEA, Ieronim - op. cit. pag. 268].

Pentru a înţelege mai bine cele ce urmează, voi continua cu studiul introductiv la Cartea Apocalipsei. Cetăţenii imperilului roman au libertatea de a-şi cinsti zeii proprii, dar şi obligaţia de a aduce rugăciuni şi jertfe la picioarele statuii imperiale, întru cinstirea “zeului” unificator. Paranoia câtorva din urmaşii lui Octavian August va împinge acest fenomen până la forme şi dimensiuni demenţiale. De aici începe conflictul. Creştinii cred şi mărturisesc că NUMAI UN SINGUR OM ESTE, ÎN ACELAŞI TIMP ŞI DUMNEZEU: IISUS HRISTOS. În consecinţă, ei refuză să-i recunoască cezarului titlul de “duvus – divin” şi de “Kyrios – Domn”, refuzând să-i aducă jertfe şi orice alt fel de închinare. Atitudinea lor e interpretată ca un refuz de a-i recunoaşte şefului statului – şi statului însuşi – autoritatea legitimă, şi astfel un proces de conştiinţă pur religioasă se transformă într-un proces politic de o mare încrâncenare şi cruzime, care se anunţă – şi va fi – de lungă durată.

Creştinii sunt suspectaţi, pândiţi, persecutaţi, hăituiţi, vânaţi ca fiarele, târâţi în tribunale, supuşi la îngrozitoare interogatorii şi torturi, condamnaţi la moarte, executaţi în temniţe şi-n arene politice. Unii rezistă şi devin martiri, alţii ajung la capătul puterilor şi apostaziază, alţii pactizează cu stăpânirea şi adoptă forme acoperite. Oricum, pericolul e puternic şi ameninţător [BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD...]. Istoria parcă se repetă.

În zilele de pe urmă DUMNEZEUL-OM – IISUS HRISTOS, va fi înlocuit cu un dumnezeu-om-de-nimic, ANTIHRISTUL, care, după spusele Sfântului Apostol Pavel “se va arăta drept Dumnezeu” (2 TESALONICENI 2,4) şi care va persecuta foarte dur pe cei ce vor crede în Adevăratul Dumnezeu. Să trecem mai departe şi la Tudor Vladimirescu.

Uciderea mişelească a lui Tudor Vladimirescu s-a făcut cu acordul ţarului Alexandru I al Rusiei, care i-a retras decoraţia “Sfântul Vladimir” obţinută pe câmpul de luptă împotriva turcilor şi gradul de locotenent, dezavuândul. De asemenea Metternich, împăratul Austriei, a fost acuzat de unii istorici pentru contribuţia sa la uciderea mişelească a lui Tudor Vladimirescu. Mişelia celor doi împăraţi nu a fost întâmplătoare, boierii şi negustorii, majoritatea francmasoni, fugiţi din calea revoluţionarilor, au ajuns primii la Viena şi Petersburg cu cele mai convingătoare argumente. Ca şi predecesorul său din Ţara Moţilor, Horea, şi Tudor Vladimirescu a avut încredere în împăraţi şi în francmasoni şi a “îmbrăţişat” aceeaşi soartă.

Lipsită de aportul luptătorilor valahi şi de un strateg militar ca Tudor Vladimirescu, Eteria a fost zdrobită la Drăgăşani de către armata otomană, care, după această dată a încetat să mai instaleze pe tronul Ţării Româneşti greci din Fanar, care nu mai prezentau încredere, preferând în locul acestora domnitori români [HRISTEA, Ieronim - op.cit. pag. 268-269].

Nici francmasonii n-au avut o soartă mai bună; potrivit lui Daniel Beresniak, un an mai târziu ţarul Alexandru I a hotărât închiderea tuturor lojilor masonice din Rusia, sub următorul motiv: “Existenţa societăţilor secrete trebuie să fie interzisă. Mai cu seamă activitatea lojilor masonice, care, sub pretextul că ar fi societăţi sau organizaţii de binefacere, se ocupă activ de politică şi pun astfel în primejdie securitatea statului, pricinuind tulburări lăuntrice. Am ţinut seama cu precădere, de orice fel de activitate care ar putea fi dăunătoare statului, mai cu seamă când este vorba de “filosofii” de astăzi, ale căror formule subtile au avut în anumite ţări vecine atâtea tragice şi nefaste consecinţe. Socotesc prin urmare că este de folos pentru binele poporului întreg, ca în privinţa societăţilor secrete să decretez cele ce urmează:
-1. Orice fel de societate secretă, sub orice nume ar putea ea să existe, şi toate lojile masonice trebuie să fie închise. Orice întemeiere a unei societăţi de acest gen va fi pe viitor strict interzisă.
-2. Orice membru al acestor societăţi, inclusiv toţi adepţii masoneriei vor trebui să-şi ia angajamentul scris că nu vor lua parte la o nouă întemeiere de lojă şi că nu vor contribui la recrutarea de noi membri.
-3. Întrucât este de NECONCEPUT ca UN FUNCŢIONAR SĂ PRESTEZE JURĂMÂNT DE CREDINŢĂ ŞI STATULUI ŞI UNEI LOJI MASONICE, trebuie neapărat să se obţină, sub directa răspundere a guvernatorilor provinciilor noastre, o declaraţie de bună voie privind afilierea sau neafilierea cuiva, fie la o lojă masonică, fie la vreo societate secretă de pe cuprinsul împărăţiei. Pe de altă parte, se va solicita o declaraţie, sub semnătură proprie, prin care aceştia să renunţe la orice participare, pe viitor, la astfel de societăţi. În cazul în care unii vor refuza să redacteze o asemenea declaraţie, se va notifica numaidecât funcţionarului recalcitrant că este înlăturat din administraţie. Toţi înalţii funcţionari din administraţia guvernamentală au îndatorirea să vegheze în aplicarea strictă a acestor măsuri. În afară de aceasta, orice persoană care va cere o slujbă de stat va fi obligată să declare pe onoare şi în scris că nu face parte din nici o societate secretă şi că este de acord cu paragrafele de mai sus” [Ibidem, pag. 269].

Când face referire la consecinţele nefaste în ţări vecine, fără îndoială că împăratul a avut în vedere şi Ţările Române şi tragediile lui Constantin Brâncoveanu, Horea, Cloşca şi Crişan şi Tudor Vladimirescu, toţi victime ale francmasoneriei. Un asemenea decret dat în 1822 de ţarul Rusie Alexandru I, ar fi foarte util şi astăzi, când politica satanică a francmasoneriei s-a extins şi diversificat fără măsură, hotărând soarta planetei Pământ [Ibidem, pag. 269-270].  <<va urma: ROMÂNII ŞI APOCALIPSA – LOVITURA MONSTRUOASEI COALIŢII>>

de Preot Gheorghe Salagian

Articole asemanatoare:

1. Romanii si Apocalipsa! HOREA, CLOŞCA si CRIŞAN p.1
2. Romanii si Apocalipsa! HOREA, CLOŞCA si CRIŞAN p.2
3. Romanii si Apocalipsa! HOREA, CLOŞCA si CRIŞAN p.3
4. Românii şi Apocalipsa – NICOLAE TITULESCU
5. Românii şi Apocalipsa – NICOLAE TITULESCU (III)