Patericul Maicii Domnului (VI)
Sfântul Maxim Kavsocalivitul a avut dintotdeauna o singură dorinţă: să dobândească harisma rugăciunii neîncetate a lui Iisus, care se numeşte şi Rugăciunea minţii. Ea este chemarea neîncetată a dumnezeiescului Nume al lui Iisus Hristos cu buzele, cu mintea şi cu inima, simţind în acelaşi timp prezenţa lui Dumnezeu şi căutând să dobândim Harul prin fiecare lucrare a noastră. Rugăciunea este alcătuită din cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
În perioada când Sfântul Maxim se nevoia în Sfântul Munte (în prima jumătate a secolului al XIV-lea) a venit aici şi Sfântul Grigorie Sinaitul. Acesta auzise multe despre dascălul liniştirii şi al Rugăciunii minţii, precum şi despre petrecerea sa peste fire. Dumnezeiescul Grigorie a fost cuprins de dorinţa fierbinte de a-l cunoaşte.
Când cei doi stâlpi de foc ai vieţii ascetice s-au întâlnit, s-au sărutat cu “sărutare sfântă”.
- Spune-mi, te rog, frate, ai Rugăciunea minţii? Sfântul Maxim, după ce a zâmbit puţin, i-a răspuns:
- Nu vreau să-ţi ascund, prea cinstitul meu părinte, minunea Maicii Domnului pe care a făcut-o cu mine nevrednicul. De mic copil aveam mare dragoste, evlavie şi credinţă în Stăpâna mea Născătoarea de Dumnezeu şi o rugam cu lacrimi să-mi dăruiască acest har al Rugăciunii minţii. Într-o zi, mergând în Biserica ei din Vlaherne aşa cum obişnuiam, am rugat-o iarăşi cu o nespusă dorinţă a inimii. La un moment dat, în timp ce sărutam cu dor nestăpânit sfânta ei icoană, am simţit în piept şi în inimă o căldură şi o flacără care izvorau din icoana ei. Acea flacără nu mă ardea, ci mă răcorea şi îmi îndulcea sufletul, pricinuindu-mi multă umilinţa.
De atunci, Părinte, inima mea a început să spună Rugăciunea lui Iisus, iar mintea mea se îndulceşte de aducerea aminte a lui Iisus şi a Maicii Domnului; de atunci mintea mea pomeneşte neîncetat, iar din inima mea nu a lipsit Rugăciunea minţii.
(extrase din Patericul Maicii Domnului – p. 191-192)

























