Predica la marele Praznic al ADORMIRII MAICII DOMNULUI

Cantari inchinate Maicii Domnului

IPS Bartolomeu – Hram Man. Nicula (audio)

PREDICĂ LA MARELE PRAZNIC AL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

“Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Muta-tu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre” (TROPARUL PRAZNICULUI ADORMIRII MAICII DOMNULUI).

“Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea în rugăciuni neadormită şi în folosinţă nădejde neschimbată, mormântul şi moartea nu o au ţinut, căci ca pe Maica Vieţii, la viaţă o a mutat Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei cel pururea fecioresc” (CONDACUL PRAZNICULUI ADORMIRII MAICII DOMNULUI).

DREPT MĂRITORI CREŞTINI!
Înainte de dureroasele Patimi ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Hristos, Maica Domnului văzând răutatea şi ura cărturarilor şi fariseilor, era copleşită de iubire şi de îngrijorare pentru soarta iubitului său Fiu, Iisus Hristos. Fraţii Domnului, care se numeau: Iacov, Simeon, Iuda – şi Iosif logodnicul, născuţi din căsătoria cu Salomeea, fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia preotul, nu vedeau cu ochi buni activitatea şi minunile Domnului Iisus Hristos; de aceea, considerând că a depăşit limita, ei stăruiesc pe lângă Maica Domnului şi vin împreună cu ea spre a încerca să-L convingă ca El să-Şi schimbe comportarea. În această privinţă, Sfântul Evanghelist Matei ne relatează următoarele: “În timp ce El încă le vorbea mulţimilor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El. Cineva I-a zis: Iată, mama şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-ţi vorbească. Iar El i-a răspuns celui ce-I vorbea: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi întinzându-Şi mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată-i pe mama Mea şi pe fraţii Mei! Că tot cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă” (MATEI 12,46-50).

Asupra acestor versete biblice este bine să zăbovim puţin pentru a le înţelege sensul.

Cuvântul grecesc adelfoi, ca şi ebraicul achiym, înseamnă fraţi, dar nu numai în înţeles propriu, ci şi rude apropiate, în special verişori. Aşa trebuie înţeles în textul de faţă, ca şi în următoarele texte biblice:

-”Iar mulţimea şedea împrejurul Său. Şi I-au zis: Iată, mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară şi Te caută” (MARCU 3,32);

-”Oare nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi a lui Iosif şi a lui Iuda şi a lui Simon? Şi nu sunt oare surorile Lui aici la noi? Şi se poticneau întru El” (MARCU 6,3);

-”Şi au venit la El mama şi fraţii Săi; şi nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii. Şi I S-a dat de veste: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi vor să Te vadă” (LUCA 8,19-21);

-”După aceea S-a coborât în Capernaum, El, precum şi mama Sa şi fraţii Săi şi ucenicii Săi; şi n-au rămas acolo multe zile” (IOAN 2,12);

-”Atunci fraţii Săi I-au zis: Pleacă de aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care le faci, că nimeni nu poate face ceva în ascuns, ci caută a se face cunoscut; dacă faci acestea, arată-Te lumii. Pentru că nici fraţii Săi nu credeau într-Însul” (IOAN 7,3-5);

-”Toţi aceştia, într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui” (FAPTELE APOSTOLILOR 1,14);

-”Oare nouă nu ne stă-n putere să purtăm cu noi o femeie-soră, ca şi ceilalţi Apostoli şi ca fraţii Domnului şi ca şi Chefa?” (1 CORINTENI 9,5);

-”Dar pe altul din Apostoli n-am văzut, decât, numai pe Iacov, fratele Domnului” (GALATENI 1,19), unde se vorbeşte despre “fraţii” Domnului.

Limbajul biblic se cere abordat nu numai filologic, ci şi în dimensiunea lui interioară. Iisus avea doar 12 ani când mama Sa Îl află în Templu (LUCA 2,41-49). Deşi ea ştia cel mai bine că nu Iosif este tatăl Lui, I-a spus: “Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat” (LUCA 2,48). Cuvântul, astfel rostit în planul social şi juridic, este “prins din zbor” de Iisus, Care îl transferă imediat în planul duhovnicesc şi-l majusculează, zicând: “Cum se face că Mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (LUCA 2,49).

Văzut din două perspective diferite, acelaşi cuvânt are un conţinut diferit: tată – Tată. Acelaşi transfer duhovnicesc se petrece şi în cuvântul fraţi din textele amintite. Verii Îi sunt prezentaţi lui Iisus ca fraţi reali (deşi nu sunt, ca şi în cazul lui Iosif), dar El atestă imediat o altă realitate fraternă, în plan duhovnicesc prin cuvintele: “Iată pe mama Mea şi pe fraţii Mei! Că tot cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă” (MATEI 12,49-50).

În nici un caz în versetele amintite nu se poate presupune că Iisus Îşi reneagă familia. Cât despre mama Sa, a cărei realitate nu poate fi negată, ea devine garanţie şi exemplu suprem al aceluiaşi transfer duhovnicesc, precum în împrejurarea relatată de Sfântul Evanghelist Luca: “Şi a fost că pe când spunea El acestea, o femeie din mulţime, ridicându-şi glasul I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi pieptul la care ai supt. Iar El a zis: Iar el a zis: Într-adevăr, fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (LUCA 11,27-28), când Iisus îi conferă maternităţii un sens duhovnicesc generalizat. Iisus confirmă aserţiunea (afirmaţia) femeii şi o generalizează, extinzând-o asupra tuturor celor ce, asemenea şi după modelul Maicii Sale, ascultă şi îndeplinesc voia lui Dumnezeu, după cum Maica Domnului îi zice Arhanghelului Gavriil în ziua Buneivestiri: “Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (LUCA 1,38).

Aşadar, “fraţii” Domnului nu sunt fraţi de sânge. Rigoarea filologică a unor exegeţi de nuanţă protestantă şi sectară duce la erezii groaznice, lovind cel mai tare în pururea fecioria Maicii Domnului.

Domnul nostru Iisus Hristos devenise celor ce-L ascultau piatră de poticnire sau pricină de sminteală, în sensul că faptele şi puterea Sa contrariau simţul comun. A te poticni întru Hristos înseamnă a nu-I acorda creditul total şi necondiţionat pe care Dumnezeu i-l pretinde omului, a te expune căderii în necredinţă, contrar cuvintelor Lui: “Fericit este acela care nu se va poticni întru Mine” (MATEI 11,6), adică a cărui încredere în faptele lui Iisus nu se va clătina.

Dacă de multe ori cuvintele lui Iisus au fost şi sunt şi astăzi piatră de poticnire, cu atât mai mult pururea fecioria Maicii Domnului. Biserica Ortodoxă ne învaţă că Fecioara Maria, Maica Domnului:
- a fost fecioară înainte de naştere;
- a fost fecioară în timpul naşterii;
- a rămas fecioară după naştere.

Acest adevăr al pururea fecioriei Maicii Domnului, reiese din gura proorocului Iezechiel, care în sens metaforic prooroceşte pururea fecioria Ei, zicând: ,,Atunci m-a adus (îngerul Domnului) îndărăt pe calea exterioară a porţii templului, cea care cată spre răsărit; iar aceasta era încuiată. Şi mi-a zis Domnul: Uşa aceasta va fi încuiată; ea nu se va deschide şi nimeni nu va trece prin ea; căci Domnul Dumnezeu lui Israel va intra printr-însa, şi ea va fi încuiată” (IEZECHIEL 44,1-2).

Dar iată că Maica Domnului auzind şi văzând pe căpeteniile iudeilor făcând sfat să-L omoare pe Iisus şi când Îl aude chiar pe Însuşi Fiul ei iubit prevestindu-şi moartea Sa, se umple de şi mai multă îngrijorare. Aceasta o silea a merge după El şi a face tot ce-i stă în putinţă spre a nu-L lăsa să cadă în mâinile mânjite de sânge ale căpeteniilor poporului său. Sabia prezisă de dreptul Simeon (LUCA 2,35) începe, încet dar dureros, să-i străpungă inima ei cea plină de negrăită iubire.

Maica Domnului a reprezentat cel mai sublim dar ce l-a putut oferi omenirea, lui Dumnezeu şi prin care, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât la noi şi S-a făcut Om, iar Ea a dvenit Născătoare de Dumnezeu, rămânând pururea fecioară. Dar pentru această cinste şi plinătate a darurilor de care s-a bucurat Maica Preasfântă şi Preacurată, a trebuit să treacă prin cea mai cumplită şi arzătoare durere ce a putut să încerce şi să guste vreo fiinţă omenească în existenţa sa. Datorită iubirii şi sensibilităţii sale fecioreşti şi de Maică totodată, ea a simţit şi a trăit întreaga suferinţă a Scumpului Ei Fiu, pe tot parcursul Calvarului şi al răstignirii pe Cruce până în clipa când a încredinţat-o protecţiei şi purtării de grijă a ucenicului iubit, feciorelnicul Ioan, astfel: ,,Şi lângă crucea lui Iisus stăteau mama Sa şi sora mamei Sale, Maria lui Cleopa (Deşi Maria lui Cleopa este numită ca soră a Fecioarei Maria, ea nu i-a putut fi soră în sensul literar al cuvântului, deoarece nu pot într-o familie ca doi fraţi sau două surori să poarte acelaşi nume. Aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte pe ,,fraţii” lui Iisus) şi Maria Magdalena. Atunci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi i-a zis ucenicului: Iată, mama ta Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o la sine” (IOAN 19,25-27).

În aceste versete Iisus se adresează Fecioarei Maria cu cuvântul ,,femeie”, nu în sens ironic (că atunci, El ca Învăţătorul Cel mare ne-ar fi învăţat ca şi noi să ne dispreţuim mamele) cum şi de data aceasta susţin sectarii, ci în sensul că aşa cum Eva devine ,,mama tuturor celor vii”, femeia  Maria – Eva cea nouă – devine şi este Maica lui Mesia şi, prin El, a tuturor celor vii din Împărăţia lui Dumnezeu. Semnificaţia este atestată şi de faptul că Iisus ascultă de rugămintea mamei Sale la Nunta din Cana Galileii de a-şi începe lungul şir al minunilor care-I adeveresc Dumnezeirea.

Faptul că Sfântul Evanghelist Ioan a luat-o pe Fecioara Maria în grija sa, denotă că acest lucru este o dispoziţie testamentară consemnată de însuşi Ioan, cel implicat direct în ea, de unde reiese încă odată limpede că Iisus era unicul fiu al Mariei şi că aceasta, după moartea Lui, nu avea pe nimeni ca s-o ocrotească. Dimensiunii filiale i se adaugă cea duhovnicească, prin care Maria – Eva cea nouă – devine Maica tuturor credincioşilor.

Amintindu-ne de clipele grele trăite de Maica Domnului în timpul patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, de nepreţuită valoare a fost prezenţa şi dragostea femeilor mironosiţe care au sprijinit-o şi au mângâiat-o neîncetat.

După ce Mântuitorul Şi-a dat duhul pe Cruce, Vineri la ceasul al nouălea, Iosif din Arimateea a mers şi a cerut de la Pilat trupul Domnului pentru a fi îngropat. Pilat i-a aprobat cu uşurinţă şi întorcându-se pe Golgota, ajutat de Nicodim şi de alţi credincioşi, împreună cu sfintele femei, au coborât cu grijă Trupul Domnului de pe Cruce. Preagătirea s-a făcut în mare grabă, căci ziua era pe sfârşite şi a doua zi erau Paştile în timpul cărora era interzisă orice lucrare după apusul soarelui. În tot acest timp, Maica Preacurată primind şi sărutând pe Preadulcele său Fiu, vărsa pâraie de lacrimi, tânguindu-se astfel: “Vai mie, Preadulcele meu Fiu Iisuse, cum mă voi atinge de Trupul Tău cel nestricăcios? Şi cu ce mâini Te voi pune în mormânt? Fiul meu iubit! Vai mie…! Dureri şi necazuri covârşitoare m-au aflat, văzându-Te mort pe Tine, Care ai înviat pe cei morţi!…”. Acestea şi multe alte zicea Maica Sfântă plângând cu amar.

După ce au făcut pregătirea impusă de Lege şi de respectul şi dragostea ce-o aveau cu toţii faţă de Domnul, vărsând lacrimi multe, au ridicat şi condus Trupul neînsufleţit spre o grădină apropiată, unde se afla un mormânt nou, ce aparţinea lui Iosif şi care l-a dăruit pentru îngroparea Domnului. După ce L-au aşezat aici cu grijă şi cu nespusă dragoste şi întristare, cu greu s-au despărţit de El. Au prăvălit o piatră mare peste uşa mormântului, iar cărturarii şi fariseii, de frică să nu fie furat Trupul Domnului din mormânt, au sigilat intrarea şi au pus de pază 100 de ostaşi.

După aceste trei zile de cumplită suferinţă pentru Maica Preacurată, iată că în zorii zilei a treia, Duminica, Fiul Ei Cel Preaiubit, Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi şi a ieşit afară din mormânt fără să dea piatra la o parte, sau să strice sigiliul, precum când a venit în lume născându-Se din Preacurata Sa Maică, i-a păzit nestricată fecioria.

În acel timp, Maria Magdalena, Maria – mama lui Iacov şi Salomeea, au cumpărat miresme şi au venit să-L ungă (MARCU 16,1). Iată, cum relatează Sfântul Evanghelist Matei acest eveniment:

-”Întru târziul Sâmbetei, când se lumina spre ziua cea dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. (Acţiunea aceasta s-a petrecut înainte de revărsatul zorilor, la întâlnirea dintre noaptea  de sâmbătă, ziua de odihnă a Evreilor – Sabatul – şi cea următoare, cu care începe săptămâna lor, adică Duminica noastră – Domini Dies = Ziua Domnului – numită astfel întru amintirea şi celebrarea Învierii lui Hristos). Şi iată, cutremur mare s-a făcut; că îngerul Domnului, pogorându-se din cer şi venind, a prăvălit piatra de la uşă şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca a fulgerului, iar îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca nişte morţi. Iar îngerul, răspunzând, le-a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi: nu este aici, căci S-a sculat precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fuses pus; şi mergând degrabă, spuneţi-le ucenicilor Săi că S-a sculat din morţi; şi iată că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veţi vedea, Iată, eu v-am spus vouă. Şi plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare alergau să-i vestească pe ucenicii Lui. Dar pe când mergeau ele să-i vestească pe ucenici, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, I-au cuprins picioarele şi I S-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi-i pe fraţii Mei să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea” (MATEI 28,1-10).

Să nu uităm că vestea Învierii Domnului, adusă de femeile mironosiţe, a umplut de o nespusă bucurie pe Maica Preacurata. Deşi Scriptura nu menţionează, este de neconceput ca Iisus după Înviere să nu Se arate Maicii Sale şi să-i umple inima îndurerată, străpunsă de sabia suferinţelor sufleteşti de pe drumul Calvarului, de bucuria duhovnicească a Învierii Sale din morţi.

După Învierea Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, împreună cu Sfinţii Apostoli şi cu ceilalţi ucenici ai Domnului, au luat parte la marele eveniment al Înălţării la cer a Domnului, pe Muntele Eleonului, după cum relatează Sfântul Evanghelist Luca:

-”Întâia mea carte (Evanghelia după Luca, a cărei continuare este Faptele Apostolilor),  Teofile (Teofil, nobil din Roma, proaspăt convertit sau pe cale de convertire, este destinatarul prim şi direct al Evangheliei a treia şi al cărţii Faptele Apostolilor), am întocmit-o despre toate câte a început Iisus a face şi a învăţa până în ziua când S-a înălţat la cer, după ce prin Duhul Sfânt le-a dat porunci Apostolilor pe care i-a ales, cărora după patima Sa li s-a şi arătat pe Sine viu, cu multe semne doveditoare, timp de patruzeci de zile arătându-li-Se şi vorbindu-le despre cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi-n timp ce era împreună cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de la Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui (plinirea făgăduinţei de a-L trimite pe Sfântul Duh, ceea ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii), pe care a-ţi auzit-o de la Mine: că Ioan a botezat cu apă, dar voi ve-ţi fi botezaţi întru Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, L-au întrebat, zicând: Doamne, oare în acest timp aşeza-vei Tu la loc împărăţia lui Israel? Iar El le-a zis: Nu al vostru este să ştiţi anii sau vremile pe care Tatăl întru a Sa stăpânire le-a pus; dar putere veţi primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh şi-Mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n toată Iudeea şi-n Samaria şi până la marginea pământului. Şi aceste zicând, în timp ce priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat din ochii lor. Şi privind ei, în timp ce El mergea la cer, iată că lângă ei au stat doi bărbaţi în haine albe, care au zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va şi veni, cum L-aţi văzut voi mergând la cer. Atunci ei s-au la Ierusalim de la Muntele ce se cheamă al Măslinilor, care era aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă (Calea de o sâmbătă era distanţa pe care evreii aveau voie s-o parcurgă în zi de Sabat; ceva mai puţin de un kilometru). Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei Petru şi Ioan, Iacob şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii Lui” (FAPTELE APOSTOLILOR 1,1-14).

Maica Domnului participă şi la marele eveniment al Pogorârii Sfântului Duh care a avut loc la 50 de zile după Învierea Domnului şi la 10 zile după Înălţarea Sa la cer, după cum tot Sfântul Evanghelist Luca ne relatează următoarele:

-”Şi când a sosit ziua Cincizecimii (care este împlinirea perioadei de 50 de zile de la Paşti, sărbătoare prin care evreii celebrau legământul dintre Dumnezeu şi Israel şi înnoirea legământului), erau toţi împreună la un loc (cei 12 Apostoli). Şi fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi limbi ca de foc (semn văzut al darului de a vorbi în limbi străine) li s-au arătat, împărţite şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (FAPTELE APOSTOLILOR 2,1-4).

După Pogorârea Sfântului Duh, Sfinţii Apostoli au lucrat în Ierusalim vreo 12 ani, având în mijlocul lor şi în sfatul lor pe Preacurata Maică. Ei, adunaţi în sobor (sinod), fiind de faţă şi Maica Domnului, au tras la sorţi, pentru a vedea ce părţi ale lumii le va rândui Domnul fiecăruia în propovăduirea Sfintei Evanghelii. Fecioara Maria nu s-a dat înapoi de la această lucrare sfântă, ea nefiind Apostol în sensul propriu al cuvântului, dar a avut un statul special în comunitatea celor 12 Apostoli. Ei i-au căzut sorţii să predice în Iviria, dar primind mai târziu înştiinţare de la Îngerul Domnului, acesta i-a făcut cunoscut că Iviria rămâne sub protecţia Ei, dar voia lui Dumnezeu este să meargă să lumineze mai întâi altă latură a pământului. Lazăr cel mort şi înviat a patra zi de Domnul, fiind urmărit de vrăşmaşii Domnului spre a fi omorât, a fugit în insula Cipru, el fiind episcop al oraşului Kition din această insulă (a se vedea Sinaxarul din Triod de la Sâmbăta lui Lazăr). Pavel şi Barnaba – care erau în Insula Ciupru – având mare dragoste şi dorind s-o mai vadă pe Maica Domnului, i-au scris şi au rugat-o să vină la Dânsa în Cipru, căci Lazăr nu putea să meargă în Ţara Sfântă din cauza celor ce-l urau de moarte. Maica Preacurată i-a răspuns că va veni, dar să-i trimită corabie, lucru pe care Lazăr la şi făcut. Pregătindu-se de plecare şi luând şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul şi alţi ucenici credincioşi, au plecat spre Cipru, călătorind în linişte. Dar după un timp oarecare de călătorie, prin voia lui Dumnezeu, s-a pornit o furtună puternică care i-a înspăimântat pe toţi, iar această furtună a abătut corabia, peste voia lor, spre poalele Muntelui Ascalon (Athosul de azi).

Acest munte era plin de capişti idoleşti, având cea mai mare înălţime, capiştea idolului Apolon. Diavolii ce locuiau în acest idol făceau tot felul de năluciri ce păreau minuni, pentru a înşela poporul şi vesteau prin ghicire multe evenimente viitoare. Pe măsură ce corabia se apropia de mal, diavolii ce locuiau în idoli au început să cunoască şi să simtă apropierea Maicii lui Dumnezeu de aceste locuri, precum şi izgonirea şi pedepsirea lor, lucru pentru care ei au început să răcnească înfiorător. Diavolul cel mare ce locuia în idolul Apolon, fiind silit de Dumnezeu, a strigat în gura mare şi cu glas omenesc, zicea: ,,Oamenilor! Popoarelor! Bătrâni, bărbaţi şi copii! Alergaţi la limanul lui Clement şi primiţi pe Maria, Maica Marelui Împărat Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvântul!”. Astfel, demonii care erau idoli, fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, contrar voinţei lor, mărturiseau adevărul înaintea lumii.

După cuvintele acestea ale demonilor, idolul Apolon s-a rupt din înălţimea locului său şi cu diavolul cel mare ce locuia în el, dimpreună cu o coamă de piatră din munte, s-au prăbuşit în mare. Poporul, auzind şi văzând acestea, a venit la ţărmul mării şi aici a întâmpinat pe Maica Domnului, căreia cu toţii i s-au închinat şi au rugat-o să le vorbească despre Fiul Său şi despre Răscumpărarea neamului omenesc ce s-a făcut prin El. Atunci, Maica Preacurată povestindu-le cu multă dragoste toate cu deamănuntul, au crezut toţi cei de faţă în Răscumpărarea şi Iertarea ce ne-a fost adusă prin Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi s-au botezat cu toţii în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, punându-le păstor sufletesc pe unul dintre ucenicii ce se aflau cu Dânsa pe corabie; iar la despărţire, Maica Preacurată, a rostit cu faţa luminată aceste cuvinte: “Darul lui Dumnezeu să fie peste locul acesta şi aupra celor ce vor vieţui aici cu credinţă, cu evlavie şi cu dragoste, păzind poruncile Fiului şi Dumnezeului meu. Şi toate cele trebuincioase vieţii pământeşti le vor avea cu îndestulare şi cu puţine osteneli, vieţuitorii pioşi ai acestui loc; viaţă cerească li se va dărui şi mila Fiului nu se va ridica de la ei până la sfârşitul veacurilor. Locului acestuia eu îi voi fi apărătoare şi fierbinte mijlocitoare pentru el către Dumnezeu şi pentru cei ce vor petrece aici după voia şi plăcerea Fiului Meu, Hristos-Dumnezeu-Cuvântul”. Aşa a ajuns Muntele Athos un munte sfânt, unde vieţuiesc numai călugări, parte femeiască neavând ce căuta acolo.

După vizita făcută în Insula Cipru, prietenului Domnului – Lazăr din Betania, ea era cuprinsă de dorul după Fiul Ei Cel dumnezeiesc. În timp ce se gândea la Iisus Hristos, i s-a arătat Îngerul Domnului într-o lumină mare şi i-a zis: “De astăzi în trei zile, vei fi luată din trup, căci Fiul tău te aşteaptă cu dor, pe tine Maica Lui”.

Când a venit vremea să părăsească această lume, s-au arătat cete de îngeri cu stâlpări de finic pe care le-au adus din Rai. Preacurata a poruncit ca acele stâlpări să se poarte la îngropare înaintea Ei, întrucât stâlparea înflorită însemna încoronarea Fecioarei.

În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos să mute din lumea aceasta pe Maica Sa cea cu totul Preasfântă, la viaţa cea cerească şi preafericită ca să împărăţească cu El veşnic, după cum i se cuvenea, împlinindu-se prin aceasta şi proorocia lui David care zice:
-”Stătut-a Împărăteeasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi preaînfrumuseţată” (PSALM 44,11), a poruncit ca să se adune Apostolii din toată lumea de pe unde erau risipiţi, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, în satul Ghetsimani, unde era Preasfânta, ca s-o înmormânteze. Atunci, cu dumnezeiască voie şi chemare, i-au răpit norii şi s-au aflat toţi înaintea Fecioarei, care, văzându-i, s-a bucurat foarte tare. Ea le-a povestit cum că s-a apropiat vremea ca să se ducă şi să se veselească cu Fiul Ei şi Stăpânul nostru. Şi, după ce le-a vorbit ceea ce trebuia ca ei să ştie, sfătuindu-i şi învăţându-i, i-a mângâiat şi aşezându-se cu trupul Ei cel preaslăvit şi cu totul preacinstit pe patul de moarte, i-a binecuvântat şi li-a dat preasfântul ei suflet în mâinile cele preacurate ale veşnicului Dumnezeu.

Atunci, după porunca ei, Apostolii au luat acel preasfânt pat şi, mergând cu bună rânduială şi evlavie, cântau imne de laudă în cinstea Ei. De asemenea şi sfinţii îngeri împreună o petreceau pe Doamna şi Împărăteasa lor, în cântări de laudă care se auzeau în văzduh.

Însă iudeii cei invidioşi şi necredincioşi, arătând ca întotdeauna urâciunea pe care au avut-o către Domnul şi răutatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începător de viaţă al Născătoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor să arunce la pământ şi să necinstească lăcaşul cel cu totul cinstit şi dumnezeiesc; dar îndată i-a ajuns dumnezeiasca osândă pe îndrăzneţii aceia, căci, când s-au apropiat, au orbit cu toţii, iar unul dintre ei, mai obraznic, pe nume Atonie, a îndrăznit cu neruşinare de a apucat acel sfinţit pat, vrând să-l arunce de pe umerii Apostolilor. Însă sfinţii îngeri n-au suferit ca să se facă o ocară ca aceasta Cortului Împărătesc, ci au pedepsit cu dreptate obrăznicia lui, tăindu-i mâinile care au rămas spânzurate de pat în privirea preaînfricoşată şi jalnică a tuturor celor de faţă; iar cel ce a îndrăznit s-o răstoarne pe Maica Preacurata, plângea, tânguindu-se cu amar.

Sfântul Apostol Petru, ca urmaş al Învăţătorului său, s-a milostivit şi s-a întristat pentru lacrimile acestuia şi, apropiindu-se, i-a zis lui: ,,Crede cu toată inima ta, că aceasta este cu adevărat Maica Fiului lui Dumnezeu, Care S-a născut dintr-însa mai presus de fire şi atunci vei cunoaşte puterea ei, ca să-ţi dobândeşti iarăşi mâinile tale”.

La sfatul lui Petru, Atonie a strigat cu lacrimi şi a zis: ,,Cred, Doamna mea şi mărturisesc căci cu adevărat şi fără de stricăciune ai născut pe Stăpânul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul Adevăratului Dumnezeu”.

Atunci, Sfântul Apostol Petru l-a apropiat de mâinile cele tăiate şi punându-i-le la locul lor s-au lipit şi toţi au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Sa Maică. Ceilalţi care au orbit, deşi erau aspri şi învârtoşaţi la inimă, însă ca să-şi redobândească vederea, au mărturisit păcatul lor şi au crezut în Domnul, iar Petru le-a zis: ,,Apropiaţi-vă şi voi cu ochii de haina ei şi ca o Maică a milei se va milostivi ca să vă vindece”.

După ce au făcut aşa, şi ei şi-au redobândit vederea.
Toţi o lăudau, până ce au ajuns în Ghetsimani şi îngropând trupul cel preacurat, au rămas acolo trei zile auzind laudele îngereşti, până ce trupul ei cel preacurat a fost înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Fiului ei şi Mântuitorului nostru.

Din rânduiala lui Dumnezeu lipsea Apostolul Toma care propovăduia Evanghelia lui Hristos în India, sosind abia a treia zi după înmormântare. Mergând el însă la mormânt ca s-o privească măcar adormită, a găsit mormântul gol. Ea nu mai era acolo. Au rămas în mormânt doar veşmintele funebre şi de acolo ieşea un miros bineplăcut. De atunci s-a socotit că Fiul său Iisus Hristos a ridicat-o la cer cu trupul, de-a dreapta Lui, ca Împărăteasă, cum o vedea regele David în viziunea lui profetică:
-”Şezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi preaînfrumuseţată” (PSALM 44, 11).

Să nu i se pară cuiva de mirare, cum că trupul acela primitor de Dumnezeu a murit şi a fost pus în mormânt, căci dacă Fiul Ei a primit a Se îngropa, cum să nu primească asemenea şi Preasfânta Lui Maică? Cu cuviinţă era dar să intre şi ea în mormânt şi de acolo să se ducă în cer, pentru ca să credem şi noi că din mormânt avem să ne sculăm la Judecată. Dar pe când noi intrăm în mormânt spre dezlegarea trupului şi spre stricăciune pentru ca să se dezrădăcineze păcatul din el, trupul cel preacurat şi sfânt al Fecioarei, ca unul sfinţit de Duhul Sfânt, nimic n-a pătimit în mormânt, ci îndată a fost ridicat la ceruri de către Fiul Ei – iar Ea i-a aruncat omoforul său lui Toma – şi împărăţeşte cu Domnul veşnic în slava aceea de negrăită şi netâlcuită veselie.

Locul în care a fost înmormântată Maica Domnului, este şi astăzi loc de cinstire şi de închinare pentru credincioşi. E un loc minunat ca şi Preacurata căci:
-minunată i-a fost zămislirea;
-minunată i-a fost vieţuirea;
-minunată i-a fost mutarea Ei la cer.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului s-a ţinut în Biserică de la început, fiindcă, chiar de la Adormire au început minunile Ei, iar pomenirea care se face despre această sărbătoare în secolul al V-lea este numai o recunoaştere a practicării şi serbării ei încă din vechime. La început, Adormirea Maicii Domnului nu se serba pretutindeni în aceeaşi zi. Împăratul Mauriciu orânduind această sărbătoare prin lege, a fixat-o pe 15 august, fiind precedată de un post de două săptămâni, ca timp de pregătire a bunilor creştini pentru Sfânta Împărtăşanie.

NOTĂ EXPLICATIVĂ: Pentru mulţi care vor citi această predică, vor zice că această sărbătoare a fost instituită în mod dictatorial de împăratul Mauriciu. El a generalizat ca această sărbătoare să fie ţinută pe 15 august în întreg Imperiul roman de Răsărit, cu acceptul Bisericii, nu de capul lui, astfel încât ea a fost preluată şi de Biserica Apuseană, care până la 1054 era tot Ortodoxă. Logica este următoarea: anul bisericesc începe la 1 septembrie, prima mare sărbătoare fiind Naşterea Maicii Domnului pe 8 septembrie şi se încheie la 31 august, penultima sărbătoare fiind Adormirea Maicii Domnului, anul bisericesc încheindu-se cu sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul – care înseamnă sfârşitul Legii Vechi.

Dacă întru naştere a păzit fecioria, întru adormirea sa, Maica Domnului – cum spune Troparul Praznicului – nu a părăsit lumea. S-a mutat la viaţă, ea care este Maica Vieţii, ca prin rugăciunile ei să izbăvească din moarte sufletele noastre, ale celor ce alergăm la ea.

Învăţătura fundamentală pe care trebuie s-o reţinem toată viaţa şi să stăm cu fruntea sus în faţa sectarilor care o batjocoresc pe Maica Domnului, este aceea că ea este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, tocmai datorită faptului că Cel Născut din Ea este Dumnezeu adevărat.

Noi învăţăm că Dumneze S-a născut din Ea, nu în sensul că dumnezeirea Cuvântului a luat din Ea începutul existenţei, ci în sensul că Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Născut din veci în afară de timp din Tatăl, Care există fără de început şi veşnic împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfîânt, în zilele cele mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, S-a sălăşluit în pântecele Ei, S-a întrupat şi S-a născut din Ea fără să Se schimbe. Sfânta Fecioară n-a născut un simplu om, ci un Dumnezeu Adevărat, şi nu un Dumnezeu simplu, ci un Dumnezeu Întrupat. Cuvântul nu Şi-a coborât din cer corpul care să fi trecut prin Ea ca printr-un tub, ci a luat din Ea un trup de o fiinţă cu noi, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel:
-,,Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un Om a venit şi învierea morţilor” (1 CORINTENI 15,21);
-,,Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer” (1 CORINTENI 15,47);
-,,Dar când a venit plinirea vremii (termenul hotărât de Dumnezeu pentru ca realitatea planului Său m,ântuitor să devină realitate concretă), Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (GALATENI 4,4-5).

Prin aceste cuvinte, Sfântul Apostol Pavel a arătat că Fiul lui Dumnezeu Cel Născut din Fecioară, este şi Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, căci El n-a locuit într-un om mai dinainte, ci trupul omenesc l-a luat în Fecioara Maria, de aceea, Biserica Ortodoxă, pe bună dreptate o numeşte Născătoare de Dumnezeu.

Acest nume constituie toată Taina Întrupării; iar dacă aceea care a născut este Născătoare de Dumnezeu, negreşit şi Cel Născut din Ea este Dumnezeu şi Om; căci cum s-ar fi născut din femeie Dumnezeu Care are existenţa înainte de veci, dacă nu S-ar fi făcut Om? Este evident că Fiul Omului este Om, iar dacă Cel Născut din femeie este Dumnezeu, atunci este Unul şi Acelaşi, atât Cel Născut din Dumnezeu-Tatăl, potrivit firii dumnezeieşti şi fără de început, cât şi Cel Care în vremurile din urmă S-a Născut din Fecioară, potrivit firii omeneşti. Acest fapt indică o singură Persoană, două firi şi două naşteri ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfânta Fecioara Maria este Maica harului divin. Intervenţia şi influenţa Ei în viaţa noastră de prietenie cu Iisus Hristos sunt condiţionate în parte de calitatea cinstirii pe care o dăm Maicii Domnului. Stăpâna noastră nu este niciodată epuizată în generozitate; celor ce îi oferă mult, Ea le dă mult. Se cuvine să avem suflete de copii, scufundate în veneraţie, iubire şi încredere, sentimente naturale şi spontane.

Maica Domnului este Maica noastră. Nu poţi vorbi despre Ea fără să-i cânţi laude.

Prin Fiul său Cel iubit, Sfânta Fecioară a devenit şi trebuie să rămână scut şi apărătoare a creştinilor, a noastră a tuturor, atât în clipele de bucurie cât şi în cele de încercare. În sensul acesta se cade să înţelegem învăţătura Bisericii noastre şi anume: că prin lucrarea Sfântului Duh, Sfânta Fecioară Maria, ca o Maică bună şi milostivă înfăţişează rugăciunile tuturor oamenilor înaintea iubitului Ei Fiu şi se roagă stăruitor pentru împlinirea lor.

Prin rugăciunile aduse în faţa Domnului nostru Iisus Hrsitos, Maica Domnului a revărsat şi revarsă mila lui Dumnezeu peste sufletele şi viaţa tuturor oamenilor, alinându-le durerile, izbăvindu-i de necazuri, întărindu-i în încercările vieţii, ajutându-i în lucrarea cea binecuvântată a mântuirii.

Aducându-i un cult de iperdulie, preacinstire sau supravenerare, se cuvine ca în toată vremea şi în tot ceasul să-i adresăm rugăciuni, zicând: ,,Preacurată şi binecuvântată de Dumnezeu Născătoare, varsă mila Fiului tău şi Dumnezeului nostru spre pătimaşul meu suflet şi cu rugăciunile tale mă îndreptează spre fapte bune, ca cealaltă vreme a vieţii mele fără prihană să o petrec şi prin tine raiul să dobândesc, Fecioară de Dumnezeu-Născătoare care eşti una curată şi binecuvântată” . AMIN.

BIBLIOGRAFIE:
-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ A SFÂNTULUI SINOD, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; BUCUREŞTI – 2001;
-2. ACATISTIER, tipărit cu binecuvântarea I.P.S. Pimen, arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor;
-3. CEASLOV, Editura Institutului Biblic…;
-4. SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN – DOGMATICA – Ediţia a III-a, traducere de Pr. D. Fecioru; Editura SCRIPTA; Bucureşti – 1993;
-5. MĂNDIŢĂ, Protosinghel Nicodim – MINUNILE MAICII DOMNULUI – tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, episcopul Alexandriei şi Teleormanului; Editura AGAPIS; Bucureşti – 2001;
-6. POP, episcop – vicar Dr. Irineu – ÎMPĂRĂTEASA CERULUI ŞI MAMA NOASTRĂ – Casa de editură DOKIA; Cluj-Napoca 1996.

de Preot prof. Gheorghe-Radu Sălăgian

Articole asemanatoare:

1. Predica la marele Praznic al Adormirii Maicii Domnului
2. Inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului – Scoaterea Sfintei Cruci
3. Acatistul Adormirii MAICII DOMNULUI
4. Predica la marele Praznic al ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI
5. Praznicul Adormirii Maicii Domnului