În secolul al XVIII-lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo, el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte. În fiecare zi, după Vecernie şi după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-şi capul pe o piatră. Îşi încrucişa mâinile ca o persoană decedată şi, vorbind cu sine însuşi, spunea:
«Bătrânul Haralambie s-a dus. A murit, nu ne va mai tulbura cu sporovăiala sa – acestea sunt cele ce vor spune ceilalţi părinţi. Dumnezeu să-i ierte sufletul! Iar tu, sărmane suflet, ce ai de gând să faci acum? Cum te vei prezenta în faţa scaunului de judecată a lui Hristos? Dacă un om drept de-abia se mântuieşte, cum să se mântuiască un ticălos păcătos ca mine?».
Aceste lucruri şi multe altele spunea în fiecare zi, plângând neîncetat şi priveghind noaptea întreagă, murmurând. Astfel şi-a îndreptat grija întregii sale fiinţe, cu puterea sufletului său, ca să preamărească şi să-L laude pe Dumnezeu.
Patericul athonit
CAPITOLUL XXIX – Despre aducerea aminte de moarte
“Suflete al meu,
Suflete al meu,
Scoala-te, pentru ce dormi?
Sfarsitul se apropie
Si te vei tulbura.
Ci te desteapta
Ca sa se milostiveasca spre tine Hristos-Dumnezeu,
Care pretutindenea este
Si toate le plineste.”
________________________________________
spune Sf.Ioan Scararul :
“Aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea-aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas.
***
Frica de moarte este o insusire a firii intrata in ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul pacatelor nepocaite.
***
Precum painea e cea mai de trebuinta dintre toate mancarile, asa aducerea-aminte de moarte e cea mai de trebuinta dintre toate lucrarile (de curatire de patimi).
***
Celor aflatori in mijlocul (obstii), aducerea-aminte de moarte le pricinuieste osteneli, impliniri de ascultari, necinstiri. Celor din afara de zgomote, le pricinuieste lepadarea grijilor, rugaciunea neincetata si pazirea mintii. Acestora pomenirea mortii le este si maica, si fiica. “
În familie nu mai vorbim despre o dispută între locul prim şi cel secund între cei doi soţi, ci despre modul în care lucrează ei, în calitate de ocupanţi ai locului al doilea şi al treilea, în relaţia în care Primul în iubire, dar şi în smerire, în dragoste, dar şi în chenoză este Hristos. (Par. Ioan Teşu Cristinel)
În secolul al XVIII-lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo, el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte. În fiecare zi, după Vecernie şi după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-şi capul pe o piatră. Îşi încrucişa mâinile ca o persoană decedată şi, vorbind cu sine însuşi, spunea:
«Bătrânul Haralambie s-a dus. A murit, nu ne va mai tulbura cu sporovăiala sa – acestea sunt cele ce vor spune ceilalţi părinţi. Dumnezeu să-i ierte sufletul! Iar tu, sărmane suflet, ce ai de gând să faci acum? Cum te vei prezenta în faţa scaunului de judecată a lui Hristos? Dacă un om drept de-abia se mântuieşte, cum să se mântuiască un ticălos păcătos ca mine?».
Aceste lucruri şi multe altele spunea în fiecare zi, plângând neîncetat şi priveghind noaptea întreagă, murmurând. Astfel şi-a îndreptat grija întregii sale fiinţe, cu puterea sufletului său, ca să preamărească şi să-L laude pe Dumnezeu.
Patericul athonit
CAPITOLUL XXIX – Despre aducerea aminte de moarte
sursa:
http://www.pateric.ro/capitolul-xxix-despre-aducerea-aminte-de-moarte/
“Suflete al meu,
Suflete al meu,
Scoala-te, pentru ce dormi?
Sfarsitul se apropie
Si te vei tulbura.
Ci te desteapta
Ca sa se milostiveasca spre tine Hristos-Dumnezeu,
Care pretutindenea este
Si toate le plineste.”
________________________________________
spune Sf.Ioan Scararul :
“Aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea-aminte de moarte e un suspin de fiecare ceas.
***
Frica de moarte este o insusire a firii intrata in ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul pacatelor nepocaite.
***
Precum painea e cea mai de trebuinta dintre toate mancarile, asa aducerea-aminte de moarte e cea mai de trebuinta dintre toate lucrarile (de curatire de patimi).
***
Celor aflatori in mijlocul (obstii), aducerea-aminte de moarte le pricinuieste osteneli, impliniri de ascultari, necinstiri. Celor din afara de zgomote, le pricinuieste lepadarea grijilor, rugaciunea neincetata si pazirea mintii. Acestora pomenirea mortii le este si maica, si fiica. “